ICCJ. Decizia nr. 1953/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1953/2012
Dosar nr.1291/107/2010
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la 10 februarie 2010, reclamanta F.M.L. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând: să se constate caracterul politic al condamnării tatălui reclamantei, defunctul Z.I., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 325, lit. c), C. pen.; să se constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare şi stabilire a domiciliului obligatoriu, luată faţă de reclamantă şi faţă de părinţii acesteia; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 400.000 lei, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat că prin sentinţa penală nr. 204 din 10 martie 1949 pronunţată de Tribunalul Militar Sibiu, defunctul Z.I. a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de publicaţii interzise, prevăzută de art. 325, lit. c), C. pen. Acesta a fost pus în libertate la data de 12 martie 1949.
Prin Decizia M.A.I. nr. 239/1952 reclamantei şi părinţilor acesteia le-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Blaj, jud. Alba, iar prin Decizia M.A.I. nr. 5782/1954 le-a fost schimbat domiciliul obligatoriu în Târnăveni.
Prin Decizia M.A.I. nr. 6373/1956 le-au fost ridicate restricţiile domiciliare, însă la revenirea în Alba Iulia au fost nevoiţi să locuiască la rude, deoarece casa era ocupată.
Atât condamnarea lui Z.I., cât şi măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu au de drept caracter politic potrivit art. 1, alin. (2), respectiv art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Această condamnare nedreaptă i-a produs defunctului mari suferinţe psihice, fiind privat de dreptul de a se bucura de viaţă şi de a se manifesta liber. De asemenea, acesta nu a mai putut contribui material şi spiritual la creşterea şi educarea reclamantei, care la momentul condamnării tatălui ei avea doar 5 ani.
Şi măsura administrativă a produs reclamantei şi familiei ei mari suferinţe, astfel că se impune ca Statul Român să fie obligat la plata daunelor morale în sumă de 400.000 lei.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1, alin. (2), alin. (3) şi alin. (5) din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 2380/2010 Tribunalul Alba a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a constatat caracterul politic de drept al condamnării tatălui reclamantei, defunctul Z.I., dispusă prin sentinţa nr. 204 din 10 martie 1949 pronunţată de către Tribunalul Militar Sibiu, la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 325, lit. c) C. pen.; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de defunctul Z.I., tatăl reclamantei; a constatat că măsura administrativă luată faţă de reclamantă şi faţă de părinţii acesteia, defuncţii Z.I. şi Z.A., de către organele fostei miliţii, având ca obiect stabilirea de domiciliu obligatoriu, a avut caracter politic; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă prin luarea măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu, suma de 2.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de Z.I., tatăl reclamantei, prin luarea măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu şi suma de 2.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de Z.A., mama reclamantei, prin luarea măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu. Au fost respinse celelalte cereri formulate de reclamantă, ca neîntemeiate. Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de Ministerul Finanţelor Publice pentru pârât, prin Decizia nr. 71 din 03 martie 2011, a admis calea de atac; a admis în parte sentinţa, în sensul că a respins capetele de cerere referitoare la acordarea daunelor morale; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a respins cererea de aderare la apelul declarat de pârât, formulată de reclamantă, pentru considerentele ce urmează:
La data pronunţării sentinţei era adoptată OUG nr. 62/2010, iar, ulterior, Curtea Constituţională a pronunţat Deciziile nr. 1354/2010, 1358/2010 şi 1360/2010.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
La momentul pronunţării deciziei, textul de lege care a permis acordarea daunelor morale condamnaţilor politici şi descendenţilor celor ce au suferit condamnări politice a fost declarat neconstituţional, ceea ce are ca efect suspendarea de drept a textului legal.
În consecinţă, nu mai există fundamentare legală pentru admiterea pretenţiilor reclamantei, Curtea Constituţională apreciind că este neconstituţional inclusiv să recunoşti descendenţilor dreptul la daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor, deoarece prejudiciul moral nu se transmite, fiind intuitu persone.
Reţinând că lipseşte temeiul legal pentru acordarea de daune morale descendenţilor condamnaţilor politici, Curtea a constatat că se impune admiterea apelului declarat de către pârât, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii capetelor de cerere referitoare la acordarea daunelor morale, cu menţinerea celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, corelativ cu respingerea cererii de aderare la apelul declarat de pârât.
Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părţi.
Reclamanta, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicită modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii acţiunii în totalitate, pentru motivele de mai jos.
Decizia pronunţată încalcă principiul egalităţii în drepturi, garantat de Constituţia României şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. La data introducerii acţiunii era în vigoare Legea nr. 221/2009, lege aplicabilă pe tot parcursul procesului, fără plafonările aduse de OUG nr. 62/2010.
Totodată, instanţa de apel încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, întrucât efectele deciziei Curţii Constituţionale nu pot afecta decât actele, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează să se producă în viitor.
Se arată că hotărârea instanţei de apel încalcă şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţia A.P.C.E. nr. 1096/1996 şi Rezoluţia S.P.C.E. nr. 1481 alin. (2)-(6).
Pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., critică Decizia sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a temeiurilor de drept incidente cauzei, reţine caracterul nefondat al recursului reclamantei pentru argumentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie, în fapt, o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a)) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale)are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la recursul pârâtului, ale cărui critici pot fi încadrate în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul fondat al acestuia, faţă de motivele ce urmează:
Legea nr. 221/2009 stabileşte la art. 1 alin. (2) lit. a) că infracţiunea pentru comiterea căreia a fost condamnat tatăl reclamantei constituie de drept condamnare cu caracter politic, aşa încât instanţa nu avea a constata caracterul politic al infracţiunii prevăzute de art. 325 lit. c) C. pen. Similar şi în ceea ce priveşte măsura administrativă, având ca obiect stabilirea de domiciliu obligatoriu prin deciziile M.A.I., măsură luată ca urmare a aplicării pedepsei de 3 luni închisoare corecţională, instanţa nu avea a constata caracterul politic al acestuia.
Pentru argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului va fi admis şi, drept consecinţă, Decizia va fi schimbată în parte, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.
Celelalte dispoziţii ale deciziei, respectiv admiterea apelului declarat de pârât şi respingerea cererii de aderare la apel formulată de reclamantă, vor fi menţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba împotriva deciziei nr. 71 din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Schimbă în parte Decizia recurată în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta F.M.L., ca nefondată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.M.L. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1957/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 193/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
