ICCJ. Decizia nr. 188/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 188/2012
Dosar nr.28710/3/2009
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 2 iulie 2009, reclamantul S.S. a solicitat instanţei, obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 3.000.000 Ron, cu titlu de daune morale pentru condamnarea cu caracter politic la 2 ani închisoare, dispusă în baza art. 324 alin. (1) C. pen., în perioada 9 ianuarie 1970-8 ianuarie 1972.
Prin sentinţa civilă nr. 108 din 29 ianuarie 2010, Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului S.S. şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P. la plata sumei de 200.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Prin sentinţa penală nr. 466 din 04 martie 1970, pronunţată în dosar nr. 820/1970 al Judecătoriei Braşov reclamantul a fost condamnat la 2 ani pedeapsă cu închisoarea, în baza art. 324 alin. (1) C. pen., sentinţa rămânând definitivă prin respingerea recursului.
Prin Decizia nr. 35/2000, emisă de Comisia pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, reclamantului i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Din adresa din 15 ianuarie 1971 emisă de Direcţia Penitenciarelor rezultă că reclamantul a efectuat cei 2 ani de pedeapsă, fiind arestat la data de 19 ianuarie 1970 şi pus în libertate, la data de 08 ianuarie 1972.
În ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a arătat că s-a avut în vedere executarea pedepsei şi consecinţele condamnării asupra reclamantului cât şi familiei acestuia, ulterior condamnării.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantul S.S. şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Pe parcursul judecării apelului s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată prin OUG nr. 62/2010, prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010, pronunţate de Curtea Constituţională.
Prin Decizia nr. 60/ A din 26 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul pârâtului Statul Român, prin M.F.P. şi a fost schimbată sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, iar apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.
Soluţia a fost astfel pronunţată, în raport de faptul că prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 acţiunea reclamantului nu mai are temei de drept.
Instanţa a mai constatat că reclamantul a beneficiat atât de Decretul-lege nr. 118/1990, cât şi de recunoaşterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, situaţie în care a beneficiat atât de măsuri reparatorii materiale cât şi morale.
Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs reclamantul S.S. prin care a solicitat schimbarea hotărârii apelate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată.
În susţinerea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul reclamant a arătat că prin Decizia pronunţată, instanţa de apel a refuzat a analiza condiţiile condamnării şi consecinţele dramatice ale acesteia.
Mai mult, deşi a fost invocată incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, art. 6 alin. (1), art. 5 din Convenţie, art. 3 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenţie, reglementari internaţionale precum şi dispoziţii constituţionale şi de dreptul comun intern, instanţa nu a făcut nici-o analiza a acestui cadru legislativ imperativ.
Cu privire la condamnarea dispusă în anul 1970, a arătat că aceasta este o condamnare politică, în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, text normativ în deplină forţa juridică, care nu a fost abrogat, suspendat, declarat neconstituţional şi care îşi produce efectele în continuare.
Faţă de această împrejurare este de neînţeles soluţia instanţei de apel care având de analizat o condamnare nelegală şi prejudiciile cauzate de aceasta a considerat că totuşi nu se impune acordarea vreunei despăgubiri.
Arată că este necesar a fi analizat şi fondul Legii nr. 221/2009, prin care persoanelor care nu beneficiaseră de promovarea caii de atac a recursului în anulare până în anul 2004 împotriva condamnărilor din perioada comunista, li s-a redat această posibilitate pentru o analiza oficială a fiecărei condamnări.
Invocând dispoziţiile art. 1 din Protocol Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, recurentul reclamant a arătat că instanţa era obligată la a stabili şi a acorda despăgubiri ţinând cont de faptul că exista un "bun" în sensul convenţiei şi astfel, avea speranţa legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.(cauzele P.C.N. SA şi alţii împotriva Belgiei, G. şi G. împotriva Cehiei, D. împotriva Franţei, V.M. contra Belgiei, S. contra Letoniei, A. contra Letoniei).
În ceea ce priveşte cauza dedusă judecaţii, cu privire la constatarea condamnării politice era de observat că existenţa unui „bun" în sensul Convenţiei rezulta din întrunirea a 3 condiţii, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, voinţa subsemnatului de a beneficia de lege manifestată prin depunerea cererii şi existenţa unei „speranţe legitime.
Au fost invocate şi art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, privind dreptul efectiv de acces la instanţă şi tratamentul nediscriminatoriu.
În ceea ce priveşte despăgubirile pentru prejudiciile suferite de persoanele condamnate politic, a arătat că prin acceptarea tezei refuzului de a analiza şi acorda despăgubiri de către instanţa de apel s-a creat premisa încălcării art. 6.1 din Convenţie, întrucât nu a existat nici-o altă modalitate prin care persoanele condamnate politic să poată să se adreseze unor instanţe de judecată.
Elocventă este şi Rezoluţia nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care în cuprinsul art. 8 impune ca despăgubirile acordate foştilor deţinuţi politici din perioada comunistă să fie pe de o parte acordate, iar pe de alta parte, cuantumul acestora să fie similar cu despăgubirile acordate în instanţele de drept comun la momentul actual.
Curtea a statuat în mod constant că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, statuând în jurisprudenţa sa, că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica, deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
În cauza de faţă, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, şi de eventualele căi de atac exercitate.
Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, întrucât în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, altfel s-ar aduce atingere art. 14 din Convenţie aplicat în conjuncţie cu art. 6 alin. (1) din Convenţie, existând deja hotărâri executorii şi irevocabile în ceea ce priveşte condamnaţii politic.
C.E.D.O. a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă", adică dacă nu urmăreşte un "scop legitim sau nu există un" raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat" (H.M. împotriva Belgiei).
Recurentul reclamant a invocat şi dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen., ce statuează necesitatea reparării prejudiciului cauzat ca urmare a unei condamnări nelegale.
În ceea ce priveşte modul în care instanţele de judecată trebuia să procedeze, în cazul declarării ca neconstituţional a unui text legislativ, ca urmare a invocării excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţelor de judecată, a arătat că trebuia făcută o clară distincţie faţă de situaţia admiterii neconstituţionalităţii în cazul procedurii controlului anterior promulgării.
Astfel, instanţa de judecata care avea de soluţionat o cauză a căror prevederi legislative au fost declarate neconstituţionale prin procedura invocării excepţiei în faţa instanţei, nu putea elimina pur şi simplu textul legal, în absenţa unor reglementări legale care să fi înlocuit ori completat prevederile cu privire la care a fost pronunţată Decizia Curţii Constituţionale, altfel s-ar încălca principiul suveranităţii legii.
În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat, a arătat că era necesar a fi analizat concret modul în care s-a dispus condamnarea, condiţiile de detenţie şi consecinţele acestei condamnări în toate aspectele vieţii sale. Atingerea adusă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, ca dreptul la integritatea fizică şi psihică (art. 15 pct. 1, art. 22 şi art. 23 din Constituţia României), onoarea, reputaţia, demnitatea, dreptul la imagine, trebuia compensată prin acordarea de despăgubiri echivalente atributelor lezate.
Mai arată că un alt element pe care instanţa trebuie să îl aibă în vedere este şi acela al preîntâmpinării pe viitor a unor asemenea erori judiciare, contribuind astfel la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, prin mecanismul justiţiei, statul, fiind ţinut ca indiferent de regimul socio-politic să respecte aceste minime premise ale statului de drept.
Pentru toate aceste motive a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Deşi recurentul invocă în drept motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., care reglementează situaţia în care instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, în realitate acest motiv este invocat pur formal, întrucât prin criticile formulate nu se face nicio referire la situaţia prevăzută de text.
Criticile formulate de reclamant intră însă sub incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În esenţă, se susţine nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor deciziilor prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţional textul prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, problema care se pune în discuţie este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în raport de care acţiunea reclamantului a rămas fără temei legal.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.S. împotriva deciziei nr. 60/ A din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 189/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1865/2012. Civil → |
|---|
Vezi şi alte speţe de drept civil:
Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 188/2012. Civil
