ICCJ. Decizia nr. 2041/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2041/2012
Dosar nr. 5700/111/2010
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 85/ C din 19 ianuarie 2011, Tribunalul Bihor a admis în parte cererea reclamantului F.l., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului la 5 ani închisoare pentru uneltire contra ordinei sociale dispusă prin sentinţa penală nr. 1649 din 14 decembrie 1949 a Tribunalului Militar Cluj; a respins restul pretenţiilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru uneltire contra ordinei sociale prin sentinţa penală nr. 1649 din 14 decembrie 1949 a Tribunalului Militar Cluj, condamnare ce rezultă şi din cazierul judiciar al acestuia din data de 14 iunie 1990, situaţie faţă de care a fost admis capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării sus amintite.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, prima instanţă a reţinut că prin Decizia nr. 1360/2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a fost constatată neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, fiind desfiinţat astfel temeiul juridic al acestor pretenţii.
În atare situaţie, tribunalul a reţinut că nu se poate susţine că reclamantul ar avea o „speranţă legitimă", astfel cum este consacrată în jurisprudenta CEDO la acordarea despăgubirilor morale, întrucât dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul F.l., arătând că Decizia Curţii Constituţionale nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării, şi nu împiedică instanţa să dispună repararea prejudiciului moral suferit, nefiind nevoie de un text legal în acest sens.
A aprecia altfel, ar însemna a crea o situaţie discriminatorie bazată doar pe momentul în care s-a soluţionat cauza altor persoane, iar neacordarea daunelor morale raportat la Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale ar însemna o încălcare a principiului previzibilităţii ce este consacrat de jurisprudenţa CEDO. Termenul de prescripţie ar începe să curgă doar de la data constatării caracterului politic al condamnării sau de când a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 sau, conform practicii Curţii de Apel Oradea, Legea nr. 221/2009 a repus în termenul de prescripţie pe cei cărora li se adresează, astfel că acţiunea în speţă, este introdusă în termen.
Prin Decizia civilă nr. 848/ R din 31 martie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis recursul reclamantului, a modificat în parte sentinţa şi a obligat a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului 120.000 euro daune morale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei, ca fiind legale şi temeinice, pentru considerentele expuse; a obligat acelaşi pârât la plata, către reclamant, a cheltuielilor de judecată în sumă de 496 lei reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut că în mod corect s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de reclamant, însă cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009, despăgubiri morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) din lege, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării sale, şi a apreciat că suma de 120.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul suferit, fiind în concordanţă şi cu practica judiciară în materie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că prezenta cale de atac este admisibilă deoarece, deşi Legea nr. 221/2009 pe care este întemeiată acţiunea reclamantului, prevede în art. 4 alin. (6) că hotărârea pronunţată conform alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa Curţii de Apel, instanţa de recurs a soluţionat cauza în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., invocate abia în recurs, situaţie fată de care aceasta era datoare să recalifice calea de atac în apel.
O interpretare contrară ar fi de natură să încalce dispoziţiile art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil, întrucât ar priva părţile de un grad de jurisdicţie, acestea neputând fi sancţionate pentru eroarea instanţei de control judiciar în calificarea căii de atac.
Referitor la fondul cauzei, pârâtul arată că declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale ce au constituit temeiul juridic al acţiunii determină ca acestea să nu mai poată fi aplicate în cauză, sens în care soluţia instanţei de recurs este nelegală, neţinând cont de efectul obligatoriu al deciziei de neconstituţionalitate arătate.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acordă despăgubiri doar prin intermediul unor acte normative speciale, astfel încât acesta nu poate răspunde în temeiul art. 998-999 C. civ., acţiunea fiind inadmisibilă, sens în care este şi practica înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Sub aspectul invocării, de către reclamant, a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., acţiunea este prescrisă, termenul de prescripţie începând să curgă de la 22 decembrie 1989, dată de la care reclamantul ar fi putut promova o acţiune în despăgubire.
Pe de altă parte, având în vedere inexistenţa temeiului legal pe care a fost întemeiată acţiunea ca efect al deciziei de neconstituţionalitate, se impune timbrarea conform Legii nr. 146/1997.
Examinând recursul în raport de excepţia de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:
Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor săvârşite, constituind astfel pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor fundamentale.
Rezultă că împotriva hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă şi nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept.
Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicţionale sunt supuse recursului", iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din acelaşi cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii".
Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.
O asemenea concluzie derivă din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exerciţiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac.
Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunţată potrivit alin. 4 este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel".
Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la data de 19 ianuarie 2011, devenind astfel incident în cauză art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările şi completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „...se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunţase o hotărâre care să tranşeze litigiul dedus judecăţii, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă instanţă, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, soluţionat de Curtea de Apel Oradea prin Decizia civilă nr. 848/ R din 31 martie 2011.
Având în vedere că hotărârea de soluţionare a recursului este irevocabilă, recursul declarat împotriva ei este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.
Susţinerile recurentului-pârât, conform cărora prezenta cale de atac este admisibilă, raportat la soluţionarea cauzei, de către instanţa de apel, din perspectiva dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., nu pot fi primite, întrucât în virtutea principiului disponibilităţii, cadrul procesual este stabilit de reclamant, prin cererea de chemare în judecată, iar, în speţă, temeiul juridic al acţiunii a fost dat de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 848/ R din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2042/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2040/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
