ICCJ. Decizia nr. 20/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 20/2012
Dosar nr.11521/3/2010
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 4 martie 2010, dosar nr. 11521/3/2010, reclamanta C.N., a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în com. Brateş, raion Galaţi în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, cu cheltuieli de judecată.
În drept a invocat dispoziţiile art. 5 şi următoarele din Legea nr. 221/2009.
În motivare reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia a fost strămutată din zona Frontierei de Vest, în comuna Brateş, raion Galaţi, unde le-a fost instituit domiciliul obligatoriu. Averea a fost confiscată sau distrusă.
În anul 1955 au fost ridicate restricţiile prin Decizia M.A.I. nr. 6100.
Se mai susţine că măsurile cu caracter abuziv privind dislocarea şi domiciliul obligatoriu au creat întregii familii prin neajunsuri create de lipsa unei locuinţe, confort, asistenţă sanitară, hrană, posibilitatea de a-şi câştiga existenţa, lipsa accesului la cultură, la şcoală, la tradiţiile strămoşeşti; au fost îndreptate asupra lor măsuri de supraveghere permanentă din partea Organelor Securităţii Statului, ale Miliţiei. Aceste abuzuri au creat reclamantei prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei sale fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoarea şi reputaţia.
Situaţia în care a fost plasată reclamanta a împiedicat-o să-şi dezvolte în condiţii corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp util un statut corespunzător aşteptărilor sale, datorită traumelor prin care a trebuit să treacă.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă în formularea cererii, reclamanta a arătat că, din actele de stare civilă anexate prezentei, rezultă indubitabil faptul că aceasta este fiica defunctului C.D., fiind îndreptăţită în a formula cerere privind acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa si familia sa ca urmare a condamnării abuzive de către regimul comunist.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, la data de 12 aprilie 2010, reclamanta, C.N., în calitate de fiică a defunctului C.D., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statului Român prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea acestuia, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 22 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, cu cheltuieli de judecată.
În drept a invocat dispoziţiile art. 5 şi următoarele din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009.
Reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951, numitul C.D., tatăl său, a fost dislocat din zona Frontierei de Vest, din localitatea Săcălaz, Timiş, în localitatea Frumuşiţa Nouă, judeţul Galaţi, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilindu-se totodată şi domiciliul obligatoriu în această localitate până când au fot ridicate restricţiile prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
La termenul din 9 iunie 2010 tribunalul a dispus conexarea dosarului nr. 179181312010 la dosarul nr. 11521/3/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 852 din 9 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea şi cererea conexă, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4.000 euro (în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii), daune morale proprii şi a sumei de 4.000 euro (în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii), daune morale pentru defunctul C.D.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin Hotărârea nr. 179 din 14 ianuarie 1991 a Comisiei pentru Aplicarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului - Lege nr. 118/1990, perioada 18 iunie 1951 până la 27 iulie 1955 a fost considerată vechime în muncă şi s-a acordat o indemnizaţie lunară de 822 lei, reţinându-se că în perioada respectivă C.N. a fost strămutată în localitatea Brateşu, judeţul Galaţi, iar prin Decizia nr. 1075 din 7 iunie 2001 Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa Anticomunistă i s-a recunoscut reclamantei şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, în temeiul dispoziţiilor OUG nr. 214/1999.
Conform adresei nr. 75.937/1991 emisă de Ministerul Justiţiei C.N. a fost dislocată prin Decizia nr. 200/1951, ridicarea restricţiilor dispunându-se prin Decizia M.A.I. 6199 din 27 iunie 1955.
Prin Hotărârea nr. 859 din 12 februarie 1990 a Comisiei pentru Aplicarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului - Lege nr. 118/1990, perioada 18 iunie 1951 până la 17 august 1955 a fost considerată vechime în muncă şi s-a acordat o indemnizaţie lunară de 822 lei, reţinându-se că în perioada respectivă C.D. a fost strămutat, iar prin Decizia nr. 1074 din 7 iunie 2007 Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa Anticomunistă i-a recunoscut şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă defunctului C.D., în temeiul dispoziţiilor OUG nr. 214/1999.
Conform adresei nr. 833/2003 a Ministerului Justiţiei C.D. a fost dislocat prin Decizia nr. 200/1951, în localitatea Frumuşiţa, ridicarea restricţiilor dispunându-se prin Decizia M.A.I. nr. 6199 din 27 iunie 1955.
Potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar reclamanta este descendentă de gradul unu al defunctului C.D., în calitatea de fiică.
S-a apreciat că măsura administrativă aplicată autorului reclamantei reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantei, la despăgubiri, conform art. 5 din aceeaşi lege, pentru prejudiciul moral produs autorului acestuia potrivit prevederilor speciale ale Legii nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei primei instanţe au formulat apel reclamanta C.N. şi pârâtul Statul Român prin M.F.P.
Reclamanta a considerat sentinţa apelată ca fiind netemeinică şi nelegală în cea ce priveşte aprecierea de către instanţa de judecată a cuantumului daunelor morale acordate.
S-a susţinut că se impunea acordarea unei sume mult mai mari având în vedere măsurile abuzive la care au fost supuşi pentru 4 ani şi 9 zile, arătând că este greu de descris în cuvinte suferinţele fizice şi psihice pe care le-au avut de îndurat, prin măsura dislocării.
Condiţiile de trai erau asemănătoare cu cele din închisori, deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputaţia, numele, încrederea acordată în societate, diminuarea veniturilor, s-au cauzat prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţii sociale, respectiv onoare şi reputaţie, a întâmpinat greutăţi nenumărate, nu a putut găsi uşor un loc de muncă, nu a avut acces la specializări, veniturile fiindu-i mult diminuate, drepturi nepatrimoniale recunoscute de Constituţie.
Apelantul Statul Român prin M.F.P. a criticat sentinţa apelata, arătând că potrivit dispoziţiilor prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, aşa cum este şi măsura dislocării.
Cum în cauza de faţă reclamanta nu a suferit o condamnare, ci aceasta şi familia sa a tăcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, s-a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri, pentru prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii administrative de dislocare.
Reclamanta, la data aplicării măsurii deportării avea vârsta de 8 ani iar la data încetării acestei măsuri avea vârsta de 12 ani.
În ceea ce priveşte obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 4.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, ca urmare a deportării autorului reclamantei, C.D., s-a arătat că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 "acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare" se referă exclusiv la prejudiciul moral suferit de cel care a fost condamnat politic, astfel că despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) au la bază prejudiciul moral suferit efectiv de condamnat, iar nu către soţul sau descendenţii acestuia.
S-a mai arătat că dreptul la repararea unui prejudiciu moral este un drept de natură exclusiv personală, ce nu se poate transmite prin moştenire, moştenitorii putând doar continua acţiunea introdusă de autorul lor.
Prin Decizia nr. 143/ A din 10 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea şi cererea conexă.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituționale.
Cum aceste decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, iară a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel a aplicat aceste decizii definitive şi obligatorii.
Curtea Constituţională a constatat prin aceste decizii că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că la data introducerii cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009 nemodificată prin OUG nr. 62/2010.
Dreptul subiectiv de a solicita despăgubiri s-a născut sub imperiul legii în vigoare la data introducerii acţiunii, acea lege fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Principiului neretroactivităţii se regăseşte în Constituţia României şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt aplicabile de la data publicării în M. Of. şi nu în situaţia proceselor care erau pe rol. În situaţia în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din C.E.D.O. A considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă cu consecinţa respingerii acţiunii ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul accesului la justiţie.
Deciziile Curţii Constituţionale nu sunt aplicabile situaţia fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată se modifică în timpul judecăţii.
În măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din C.E.D.O., care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
În temeiul art. 21 din Constituţie statul garantează beneficiarilor drepturilor conferite de Legea nr. 221/2009 accesul la o instanţă de judecată pentru prejudiciul moral suferit şi nu poate fi primită opinia că deciziile Curţii Constituţionale ar fi aplicabile, căci ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul persoanei de acces la justiţie.
Recurenta mai susţine că legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului, în vederea atingerii scopului acesteia, de reparaţie a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Despăgubirile puteau fi solicitate oricum, în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul civil, Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi art. 5, art. 6 şi art. 14 C.E.D.O. care statuează există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situaţii identice sau comparabile sunt tratate preferenţial unele faţă de altele, fără să existe o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
În ce priveşte evitarea unei duble reparaţii, respectiv prin Legea nr. 221/2009 şi Decretul-lege nr. 118/1990, prin reparaţiile acordate de Decretul-lege nr. 118/1990 nu s-a avut în vedere analiza concretă de la caz la caz, măsurile reparatorii fiind de ordin general şi nu s-au acordat reparaţii morale.
Reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, iar asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii, practica neunitară fiind sancţionată de C.E.D.O.
În speţă se impune necesitatea respectării actelor internaţionale în materie cum ar fi Rezoluţiile nr. 1096/1996, nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Prin legea specială s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea recurentei, care se subsumează noţiunii de „bun" în sensul art. l din Protocolul Adiţional nr. l la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
De asemenea, dacă pe parcursul procesului intervine o abrogare a temeiului juridic al acţiunii, poate fi afectat dreptul la un proces echitabil aşa cum este definit de art. 6 din C.E.D.O.
Câtă vreme voinţa statului a fost de a acorda despăgubiri persoanelor care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009 se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern pentru a spera în mod legitim la acordarea de despăgubiri.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice, voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultractivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Criticile axate pe ideea priorităţii textelor legale consacrate de C.E.D.O. în materie nu poate fi reţinută, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol (Cauza C. împotriva României, M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. l din Protocolul nr. l.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M. G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamanta.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 10 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Pentru considerentele expuse, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.N., împotriva deciziei nr. 143/ A din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2000/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1998/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
