ICCJ. Decizia nr. 1996/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1996/2012
Dosar nr.47624/3/2009
Şedinţa publică din 20 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova, secţia civilă, la 12 august 2009, reclamantul F.E.R.B. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.300.000 euro, reprezentând daune materiale şi morale.
În motivarea cererii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, reclamantul a arătat că prin hotărârea penală nr. 182/1952 a fost condamnat la 15 ani de închisoare, ulterior pedeapsa fiind majorată la 25 de ani, pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, distrugere de mijloace de comunicaţii. Reclamantul a arătat că la penitenciarele Gherla şi Periprava a îndurat un regim de detenţie şi muncă silnică ce i-au provocat suferinţe greu de imaginat, iar, ca urmare a acuzaţiei de rebeliune, a îndurat şi un regim sever de izolare.
Reclamantul a mai arătat că a fost adoptat de familia B., dar din cauza presiunilor făcute de securitate, prin sentinţa civilă nr. 1136/1953 această adopţie a fost desfăcută.
Prin sentinţa civilă nr. 1832 din 29 octombrie 2009, Tribunalul Prahova, secţia civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că, potrivit art. 8 C. proc. civ., cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice (…) se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul.
Prin sentinţa civilă nr. 732 din 6 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamant şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 25.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.
S-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata de daune materiale, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că infracţiunile pentru care a fost condamnat reclamantul constituie condamnări cu caracter politic, conform art. 2 alin. (2) lit. a) şi lit. i) din Legea nr. 221/2009, astfel că acesta este îndreptăţit la acordarea daunelor morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din lege.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, instanţa a reţinut că reclamantul nu a beneficiat şi de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 şi, faţă de gravitatea suferinţelor îndurate de acesta pe perioada încarcerării, regimului umilitor la care a fost supus, care i-a pus în pericol sănătatea, statuând în echitate, a considerat că suma de 25.000 euro reprezintă o compensaţie corespunzătoare.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel pârâtul, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi reclamantul.
Prin apelurile lor, Ministerul Public şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român, au susţinut că prima instanţă a apreciat în mod eronat cuantumul daunelor morale, având în vedere că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost modificat prin OUG nr. 62 din 30 iunie 2010.
De asemenea, apelantul pârât a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, având în vedere dispoziţiile exprese ale art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, precum şi faptul că reclamantul şi-a ales domiciliul procedural la cabinetul Avocatului C.V., în Câmpina, judeţul Prahova, astfel că, în speţă, competenţa ar fi revenit Tribunalului Prahova.
Prin apelul său, reclamantul a criticat sentinţa sub aspectul modului de stabilire a cuantumului daunelor morale, solicitând majorarea acestuia.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 214/ A din 1 martie 2011 a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
S-a respins apelul declarat de reclamant ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită critica referitoare la necompetenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti, întrucât, în cazul normelor care reglementează o competenţă teritorială exclusivă în funcţie de domiciliul unei părţi, acestea nu pot eluda norma imperativă prin alegerea unui domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură, în conformitate cu dispoziţiile art. 93 C. proc. civ.
Curtea de apel, reţinând că în Şedinţa publică din 1 martie 2011, apelantul pârât a solicitat aplicarea în cauză a deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în materia Legii nr. 221/2009, a apreciat că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale are efect imediat, inclusiv asupra acţiunilor deja introduse, conform art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată.
S-a considerat că, întrucât în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constatate neconstituţionale, cu dispoziţiile legii fundamentale, nu mai există temei pentru acordarea daunelor morale.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul F.E.R.B., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., reclamantul a invocat încălcarea efectului devolutiv al apelului, în condiţiile în care apelantul pârât a solicitat doar cenzurarea cuantumului daunelor morale, solicitând schimbarea hotărârii atacate doar în parte. Astfel, s-a susţinut că ceea ce nu a fost supus apelului a trecut în puterea lucrului judecat şi nu se putea dispune respingerea în tot a acţiunii.
Criticile formulate prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au vizat greşita aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, cu încălcarea principiilor neretroactivităţii şi egalităţii şi în condiţiile în care cauza era în curs de judecată.
Examinând criticile invocate de recurentul - reclamant, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica formulată prin primul motiv de recurs nu poate fi primită, având în vedere că apelul pârâtului s-a admis în baza unui motiv de ordine publică, ce ar fi putut fi invocat şi din oficiu, respectiv declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce constituiau temeiul acţiunii introductive.
Mai mult, recurentul a făcut referire la acordarea a mai mult decât s-a cerut în legătură cu fondul pretenţiilor deduse judecăţii, ci a mai mult decât a cerut apelantul pârât prin motivele de apel, anterior pronunţării deciziei menţionate a Curţii Constituţionale, argument pentru care se va constata că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs este, de asemenea, neîntemeiată.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluţionării, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat, încă, o cerere.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv.
Nu se poate reţine că, întrucât acţiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, guvernat de regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba de o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii.
Întrucât norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric.
În speţă, reclamanta nu este titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Dreptului Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul.
În cauză nu se poate constata că ar fi vorba de o intervenţie a legiuitorului, ci a Curţii Constituţionale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă şi al cărei scop îl constituie garantarea supremaţiei Constituţiei.
Pentru toate aceste considerente, se va constata că recursul reclamantului este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.E.R.B. împotriva deciziei nr. 214/ A din 01 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1998/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1994/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
