ICCJ. Decizia nr. 2000/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.2000/2012
Dosar nr.1725/30/2010
Şedinţa publică din 20 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Timiş la 10 martie 2010, reclamanţii T.V., L.G., C.M., S.M. şi R.V.F. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii dislocării familiei în Bărăgan.
În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, reclamanţii au arătat că, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la 18 iunie 1951, întreaga familie (părinţii şi cei patru fraţi), cu un bagaj sumar, a fost ridicată din localitatea Şandra, judeţul Timiş şi transportată în Câmpia Bărăganului, localitatea Perieţii Noi (Fundata), Raionul Slobozia, unde au fost lăsaţi în câmp, în condiţii mizere.
Reclamanţii au precizat că au trăit într-o colibă din chirpici până la 20 decembrie 1955, fiind supuşi unor condiţii grele de muncă, umiliţi şi limitându-li-se libertatea de mişcare pe o rază de 10 km.
Reclamanţii au arătat că la întoarcere nu au mai găsit nimic din ce lăsaseră, iar pentru tot restul vieţii au fost marcaţi de pierderile suferite, de ordin material şi moral.
Pârâtul a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei să dispună încetarea acordării către reclamanţi a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, începând cu data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii din prezenta cauză.
În cauză a formulat cerere de intervenţie numita L.M., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 euro, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său L.I., deportat împreună cu familia.
Prin sentinţa civilă nr. 227 din 23 septembrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta L.M.
A fost obligat pârâtul la plata sumei de 7.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii către fiecare dintre reclamanţii T.V., L.G., C.M. şi S.M., la 5.500 euro sau echivalentul în lei la data plăţii către reclamanta R.V.F. şi la 3.500 euro sau echivalentul în lei la data plăţii către intervenienta L.M.
S-au respins în rest pretenţiile reclamanţilor şi cererea reconvenţională formulată de pârât.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că măsura luată faţă de reclamanţi şi familia lor se circumscrie ipotezei art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menţionează expres Decizia Ministerul Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
La cuantificarea despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere criteriile legale stabilite de legiuitor prin art. 5 alin. (1), precum şi jurisprudenţa C.E.D.O. (cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pârcălab contra României), reţinând că reclamanţi, fratele lor decedat, L.I. şi tatăl lor, L.M., au beneficiat de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 şi de OUG nr. 214/1999.
Cererea reconvenţională a fost respinsă cu motivarea că Legea nr. 221/2009 face trimitere la cele două acte normative, pe care le complineşte, dar numai în vederea operării unor criterii legale pentru constatarea caracterului politic al unor măsuri administrative ori condamnări şi pentru individualizarea cuantumului despăgubirilor.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel atât reclamanţii cât şi pârâtul.
În motivarea apelului lor, reclamanţii au adus critici cuantumului despăgubirilor acordate, arătând că plafonarea acestora în baza OUG nr. 62/2010 reprezintă o încălcare a principiului neretroactivităţii legii, iar ulterior pronunţării sentinţei, ordonanţa de urgenţă a fost declarată neconstituţională.
Pârâtul a invocat prin apelul său excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei R.V.F., care nu a făcut dovada că este moştenitoare a tatălui şi a bunicilor.
S-a mai susţinut că nici reclamanţii şi nici intervenienta nu au dovedit cu probe prejudiciul moral, iar instanţa, în stabilirea despăgubirilor, a încălcat principiul echităţii.
La 14 februarie 2011, pârâtul a depus o completare a motivelor de apel, prin care a invocat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi a arătat că acest text a rămas fără efecte juridice, impunându-se respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 587 din 16 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanţi, a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea formulată de reclamanţii T.V., L.G., C.M., S.M. şi R.V.F.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că temeiul juridic al acţiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1388 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, obligatorie pentru instanţe.
S-a constatat că, în cauză, nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, apelul având efect devolutiv, astfel că nu se poate susţine că reclamanţii ar avea un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive.
S-a considerat că, în contextul expus, nu se mai impun a fi analizate criticile ambilor apelanţi, referitoare la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I şi II din OUG nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii T.V., L.G., C.M., S.M. şi R.V.F., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanţii au susţinut că, la momentul introducerii acţiunii, sub imperiul primei forme a Legii nr. 221/2009, în patrimoniul lor s-a născut un drept la despăgubiri, ce nu era plafonat, limitarea acestora în timpul desfăşurării procesului reprezentând o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat greşita limitare a cuantumului despăgubirilor acordate, după cum reclamanţii au calitatea de rude de gradul I sau II, sau au fost supuşi direct măsurii administrative, în condiţiile în care în lege nu se face nici o distincţie în acest sens.
Critica formulată prin cel de-al treilea motiv de recurs a vizat greşita aplicare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 unei cauze aflate pe rol, cu încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, a principiului neretroactivităţii şi a jurisprudenţei C.E.D.O.
Intimatul pârât prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând, cu prioritate, critica formulată prin cel de-al treilea motiv de recurs, date fiind considerentele deciziei atacate, critică ce se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul reclamanţilor este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce primeşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la 16 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţin recurenţii, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Criticile formulate prin primele două motive de recurs nu se mai impun a fi analizate, având în vedere considerentele expuse:
În consecinţă, Curtea va constata că recursul este nefondat şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii L.G., C. (L.) M., S. (L.) M., R. (L.) V.F. şi T. (L.) V. împotriva deciziei nr. 582 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2004/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 20/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
