ICCJ. Decizia nr. 2028/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2028/2012
Dosar nr. 4065/115/2009
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1155 din 17 iunie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanta C.A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 25.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării în Bărăgan, în baza Deciziei 200/1951 a M.A.I.
Având în vedere suferinţele suportate de reclamantă ca urmare a deportării în Bărăgan, consecinţele acestei măsuri asupra vieţii sale, ţinând seama de necesitatea reparării echitabile a prejudiciului astfel suferit şi văzând că sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, instanţa a dispus conform celor mai sus arătate.
Împotriva sentinţei au declarat apel în termen ambele părţi.
Reclamanta C.A. nu a motivat apelul declarat.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a arătat că despăgubirile acordate depăşesc în cuantum limitele stabilite prin OUG nr. 62/2010, că persoana prejudiciată nu a fost condamnată şi că prima instanţă nu a respectat principiul proporţionalităţii şi nici criteriul echităţii la stabilirea şi acordarea despăgubirilor.
Prin Decizia civilă nr. 506 din 9 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii introductive de instanţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituţionale prevederile art. I şi II din OUG nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (şi) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate, normele arătate încetându-şi astfel efectele juridice.
Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanţei şi pronunţării unei hotărâri şi că art. 147 alin. (4) din Constituţie dispune că deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor, însă încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri şi destinatarul acestui beneficiu.
Pe de altă parte, constatarea neconstituţionalităţii sus-menţionatelor norme are efect de la data adoptării legii (şi, respectiv, a ordonanţei) şi, după cum s-a arătat, nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanţă cu Constituţia (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituţionalităţii normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părţi.
În fine, un alt argument în favoarea reţinerii incidenţei în cauză a sus - mentionatelor decizii ale Curţii Constituţionale îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv, admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situaţia în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză şi a declarat neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.A., arătând că prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii în drepturi şi normele legale în materie, respectiv, cauza a fost judecată în fond la data de 17 iunie 2010, anterior soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, situaţie faţă de care Decizia Curţii Constituţionale evocată de către instanţa de apel nu are aplicabilitate în cauză.
O interpretare contrară este de natură să încalce dispoziţiile art. 16 din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa acestei instanţe în materie.
Instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie în ceea ce priveşte noţiunea de „bun", în sensul că după pronunţarea unei hotărâri, chiar nedefinitive, persoana îndreptăţită beneficiază de un bun în sensul dispoziţiilor legale anterior citate.
Reclamanta a mai arătat că, prin aplicarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale, instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, întrucât legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul procesului, fiind astfel eludate astfel dispoziţiile art. 1 C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituţie şi hotărârile Curţii Europene în materie, a căror prioritate în dreptul intern este consacrată de art. 20 din Constituţie, precum şi Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale care statuează asupra neretroactivităţii legii în materia Legii nr. 10/2001.
De asemenea, reclamanta a mai arătat că motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ., reţinut de instanţa de apel ca argument în motivare, nu are incidenţă în cauză, întrucât pârâtul nu a invocat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituţională nepronunţând o hotărâre în această pricină.
înalta Curte, analizând cu prioritate excepţia tardivităţii formulării cererii de recurs, datorită caracterului său peremptoriu, constată că aceasta este nefondată, în raport de înscrisurile noi depuse în recurs.
Astfel, din nota de inventar din 05 mai 2011 şi confirmarea de primire depuse, în copie, la dosarul cauzei, de apărătorul recurentei - reclamante, rezultă că la data arătată s-a expediat, de către acesta, corespondenţă către Curtea de Apel Timişoara, iar eventualul dubiu rezultat din absenţa plicului prin care a fost expediat recursul este de natură să creeze prezumţia formulării în termen a acestei căi de atac, motiv pentru care excepţia de tardivitate va fi respinsă.
Decizia recurată a fost comunicată reclamantei la data de 21 aprilie 2011, astfel încât data de 5 mai 2011 la care s-a realizat expedierea prin poştă a recursului se situează în interiorul termenului de recurs, care s-a r fi împlinit la 9 mai 2011.
Analizând pe fond recursul, înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta:
Decizia privind neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Criticile reclamantei axate pe ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 9 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de constituţionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, respectiv, prevalenta reglementărilor internaţionale în dreptul intern consacrată de art. 20 din Constituţie, reprezintă chestiuni ce au fost analizate în cadrul controlului realizat de Curtea Constituţională asupra conformităţii prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele din Constituţie, şi nu sunt de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Instanţa de apel nu a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 322 pct. 10 C. proc. civ., ci s-a referit la textul de lege arătat ca argument justificativ al concluziilor privind speţa dedusă judecăţii, aspect ce nu are însă nici o relevanţă asupra soluţiei adoptate în ansamblul său, reprezentând doar o chestiune de tehnică de motivare.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 506 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 202/2012. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2009/2012. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
