ICCJ. Decizia nr. 2029/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2029/2012
Dosar nr. 5446/117/2009
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 155 din 23 februarie 2010, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul L.T.I., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul să-i achite reclamantului echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale, ca urmare a condamnării politice suferite şi a sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamantul a suferit o condamnare din cele care îl îndreptăţesc la acordarea de daune morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind privat de libertate în mod nelegal, iar în perioada anchetei nu au fost respectate minimele condiţii de supravieţuire ale unui om, situaţie faţă de care onoarea şi demnitatea acestuia au fost lezate fără putinţă de tăgadă, apreciind că suma de 250.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă şi ţinând cont de drepturile acordate reclamantului în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamantul L.T.I.,cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamantul L.T.I. a criticat cuantumul daunelor morale acordate, arătând că suma stabilită de instanţă cu acest titlu, nu corespunde suferinţelor imense suportate şi prejudiciilor create atât reclamantului, cât şi familiei sale.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că instanţa de fond nu a ţinut seama că prejudiciul moral cauzat reclamantului prin condamnarea politică a fost acoperit prin acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi că în mod greşit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu se află în culpă procesuală în această cauză.
Prin Decizia civilă nr. 2/ A din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a înlăturat obligarea pârâtului la acordarea de daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010, iar prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care stabileau posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, normele legale arătate devenind astfel lipsite de efecte juridice.
Chiar dacă Decizia nr. 1358/2010 a fost publicat în 15 noiembrie 2010, acesta se aplică şi proceselor în curs, întrucât efectele juridice ale unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională nu pot fi asimilate efectele unei legi noi care modifică sau abrogă o dispoziţie legală.
Instanţa de apel a mai reţinut că, prin întâmpinare, poziţia procesuală a pârâtului a fost în sensul respingerii acţiunii. Apoi prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului care în sine reprezintă o reparaţie morală, în prezenta cale de atac fiind menţinute aceste dispoziţii ale sentinţei, astfel încât pârâtul nu poate fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată.
Respingerea petitului privind daunele morale nu se datorează faptului că reclamantul ar fi investit instanţa cu o acţiune nefondată, ci datorită constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale mai sus arătate, care nu-i pot fi imputabile reclamantului. Culpa în acest caz îi aparţine pârâtului Statul Român, care a edictat unui act normativ ulterior declarat neconstituţional şi a generat un val de procese care au implicat cheltuieli judiciare importante pentru persoanele vizate de aplicarea Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.T.I., arătând că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este incidenţă în cauză, întrucât recunoaşterea dreptului la despăgubiri şi consacrarea acestuia, chiar şi numai printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanţă, a creat o speranţă legitimă de a vedea concretizat acest drept, care intră în sfera noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei.
Reclamantul a mai arătat că modificarea unei hotărâri judecătoreşti ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate este contrară atât art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, cât şi jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, iar Decizia Curţii Constituţionale nu se poate substitui aprecierii independente şi imparţiale a instanţei de judecată, singura abilitată să stabilească dacă va aplica aspectelor deduse judecăţii o normă internă sau o dispoziţie internaţională.
Motivarea Curţii Constituţionale nu arată de ce despăgubirile acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 constituie o povară pentru bugetul de stat, comparativ cu despăgubirile din materia reparării erorilor judiciare.
Examinând recursul în raport de excepţia de tardivitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, înalta Curte urmează a-l respinge, ca tardiv formulat, pentru următoarele considerente:
Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.
În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.
Conform dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, termen care se calculează pe zile libere, potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că termenul de 15 zile, astfel cum este reglementat de dispoziţiile legale anterior citate, a fost depăşit. Astfel, Decizia civilă nr. 2/ A din 19 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 18 februarie 2011, după cum reiese din dovada de comunicare aflată la fila 35 dosar apel.
De la această dată a început să curgă termenul de recurs de 15 zile, care s-ar fi împlinit la data de 6 aprilie 2011, care însă era o zi nelucrătoare, motiv pentru care împlinirea termenului s-a prorogat pentru data de 7 aprilie 2011, într-o zi de luni.
Recursul a fost declarat la data de 15 aprilie 2011, conform ştampilei de înregistrare aplicată de instanţa de apel pe cererea de recurs (fila 2 dosar I.C.C.J.), recursul nefiind depus prin poştă.
în atare situaţie, se constată că recurentul-reclamant a încălcat prevederile art. 301 C. proc. civ., deoarece a formulat recursul cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de textul menţionat, împrejurare faţă de care, dată fiind prioritatea soluţionării excepţiei de tardivitate, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac, nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) din acelaşi cod, excepţia tardivităţii fiind o excepţie de procedură absolută şi peremptorie, ce face de prisos analiza fondului.
Pentru aceste considerente, recursul urmează a fi respins, ca tardiv formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul L.T.I. împotriva deciziei nr. 2/ A din 19 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 203/2012. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 202/2012. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
