ICCJ. Decizia nr. 2034/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2034/2012
Dosar nr. 498/115/2010
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 645 din 15 aprilie 2010, Tribunalul Caras-Severin a admis în parte acţiunea reclamanţilor G.V. şi L.C. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul la plata, către reclamanta G.V. a sumei de 125.000 euro şi, respectiv, către reclamantul L.C., a sumei de 10.000 euro prin echivalent în lei la data executării.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 euro invocând prejudiciul moral suferit de reclamanta G.V. în nume personal şi de ambii reclamanţi ca urmare a deportării familiei lor în Bărăgan.
Având în vedere suferinţele suportate de reclamanţi şi de familia acestora ca urmare a deportării în Bărăgan, de consecinţele acestei măsuri asupra vieţii lor, ţinând seama de necesitatea reparării echitabile a prejudiciului astfel suferit şi văzând că sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, instanţa a dispus conform celor mai sus arătate.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că reclamanţii nu au fost condamnaţi şi că prima instanţă nu a respectat principiul proporţionalităţii şi nici criteriul echităţii la stabilirea şi acordarea despăgubirilor.
Prin Decizia civilă nr. 498 din 9 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată şi a respins acţiunea reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv, norma legală care reprezenta temeiul acordării daunelor morale în baza actului normativ arătat, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituţionale prevederile art. I şi II din OUG 62/2010, act normativ ce stabilea cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.
În consecinţă, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanţi şi-a încetat efectele juridice, încetare ce s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri şi destinatarul acestui beneficiu.
În favoarea incidenţei în cauză a deciziilor de neconstituţionalitate sus¬menţionate, instanţa de apel a reţinut că, prin Legea nr. 177/2010 s-a introdus cazul de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv, admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situaţia în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză şi a declarat neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii G.V. şi L.C., formulând următoarele critici:
I. Hotărârea recurată încalcă dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 CEDO, care consacră în mod expres principiul egalităţii părţilor în procesul civil şi interzice intervenţia legiuitorului în actul de justiţie. Or, aplicarea deciziei de neconstituţionalitate persoanelor ale căror cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost încă soluţionate, instituie un tratament juridic discriminatoriu faţă de cele ale căror pretenţii au fost soluţionate favorabil anterior deciziei arătate.
Aplicarea deciziei de neconstituţionalitate unui proces în curs de soluţionare şi suprimarea temeiului juridic al acţiunii reprezintă o intervenţie a legislativului în actul de justiţie şi creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea unei hotărâri definitive la data pronunţării deciziei de neconstituţionalitate.
II. Hotărârea instanţei de apel încalcă art. 14 CEDO privind interzicerea discriminării şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţionale la Convenţie, conform cărora exercitarea unui drept trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare, pe orice criterii.
III. Soluţia instanţei de apel încalcă art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ce garantează dreptul de proprietate şi, de asemenea, jurisprudenţa instanţei europene în materie, în virtutea cărora reclamanţii au o „speranţă legitimă" în accepţiunea textului legal arătat.
În acest sens, arată că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale este inaplicabilă în cauză, iar instanţa era datoare a soluţiona cererea acordând prioritate reglementărilor internaţionale din materia drepturilor fundamentale ale omului, conform art. 20 din Constituţia României.
Recursul este nefondat, potrivit argumentelor ce succed:
1. Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
Prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acţiunii introductive de instanţă şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune nu se poate susţine că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
În speţă, pretenţiile deduse judecăţii nu mai beneficiază de o recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greşit susţin recurenţii-reclamanţi, intervenţiei intempestive a legiuitorului în actul de justiţie, ci controlului de constituţionalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.
II. Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
În susţinerea acestei critici recurenţii - reclamanţi se raportează la alte persoane a căror situaţie se regăsea în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie.
Or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenţii-reclamanţi s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
III. Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
în mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. l din Protocolul nr. l.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituţională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional, astfel încât nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene, critica recurenţilor-reclamanţi în acest sens urmând a fi înlăturată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.V. şi L.C. împotriva deciziei nr. 498 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 204/2012. Civil. Fond funciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 203/2012. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
