ICCJ. Decizia nr. 2065/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2065/2012
Dosar nr.4246/1/2011
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 10 noiembrie 2008, reclamanta N.V. a chemat în judecată Primăria municipiului Ploieşti, solicitând admiterea cererii formulate de autoarea sa, M.S.M., prin notificarea din 7 august 2001, să se constate dreptul acesteia de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri, pentru imobilul preluat abuziv şi imposibil de restituit în natură, situat în Ploieşti, judeţul Prahova.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este unica moştenitoare a numitei M.S.M. decedată la 31 iulie 2007 (conform certificatului de legatar din 25 octombrie 2007) care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, solicitând acordarea de despăgubiri pentru o parte din imobilul preluat abuziv de stat, notificare nesoluţionată nici până în prezent.
A mai arătat reclamanta că obiectul notificării l-a reprezentat construcţia cu destinaţie comercială, prăvălie şi terenul aferent în suprafaţă de 500 m.p., ocupat în prezent de blocul C.C. şi de spaţii verzi, situat în Ploieşti. Imobilul construcţie a fost edificat de tatăl notificatoarei, D.G.Ş., în anul 1931 şi preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
S-a susţinut de către reclamantă că autoarea sa, M.S.M., este persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, fiind unica moştenitoare a tatălui său, D.G.Ş., decedat la 13 mai 1967 şi a unchiului său D.G.G., proprietarii imobilului preluat abuziv de către stat.
Tribunalul Prahova a pronunţat sentinţa civilă nr. 482 din 24 februarie 2009, prin care a respins cererea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit actelor existente la dosar, în anul 1932, imobilul din Ploieşti, figura pe numele moştenitorilor defunctului D.C.G., respectiv D.G.Ş. şi D.G.G.
Potrivit anexei la Decretul nr. 92/1950, imobilul compus din 4 apartamente situat în Ploieşti, a fost trecut în proprietatea statului, fiind preluat de la D.G.G.
Din certificatul de calitate de moştenitor din 02 septembrie 1997, de pe urma defunctului D.G.Ş., a rezultat că a rămas ca unică moştenitoare, în calitate de fiică, M.S.M., moştenită la rândul său de reclamanta N.V. căreia, în calitate de legatar universal, îi revine întreaga masă succesorală.
S-a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 coroborat cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a demonstrat că autoarea sa, M.S.M. ar fi avut calitatea de moştenitoare a unchiului D.G.G., iar pe de altă parte, din niciun înscris depus la dosar nu reiese că proprietar al imobilului era şi numitul D.G.Ş., în condiţiile în care ultimul act care îi vizează pe ambii fraţi datează din anul 1941, dată de la care nu mai există nicio dovadă care să ateste că cei doi fraţi au continuat să rămână proprietarii imobilului până la momentul exproprierii.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia civilă nr. 145 din 8 octombrie 2009.
În consecinţă, a fost schimbată în tot soluţia primei instanţe şi, pe fond, admisă cererea. S-a constatat dreptul reclamantei de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul (compus din construcţie, formată din trei locuinţe şi un spaţiu comercial, teren în suprafaţă de 552 m.p.) situat în Ploieşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că imobilul ce a făcut obiectul notificării numitei M.S.M. a fost proprietatea lui D.G.G. şi D.G.Ş., unchiul şi, respectiv tatăl notificatoarei (ambii moştenitori ai defunctului D.C.G.).
În acelaşi timp, în cauză s-a făcut dovada calităţii succesorale a notificatoarei de pe urma defunctului D.G.Ş. (tatăl acesteia), conform certificatului de moştenitor (2 septembrie 1997), precum şi de pe urma defunctului D.G.G. (unchiul său) potrivit certificatului de stare civilă.
În ce o priveşte pe reclamantă, aceasta are calitatea de legatar universal al notificatoarei, conform certificatului de legatar din 25 octombrie 2007, justificându-şi, astfel, legitimarea procesuală şi îndreptăţirea la măsuri reparatorii.
Prin încheierea din 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a respins cererea de îndreptare eroare materială şi de lămurire a dispozitivului deciziei formulată de reclamantă, care a susţinut existenţa unor inadvertenţe în privinţa alcătuirii imobilului pentru care s-a constatat îndreptăţirea la măsuri reparatorii.
Primăria Municipiului Ploieşti a declarat recurs împotriva deciziei, susţinând caracterul nelegal al soluţiei din perspectiva modalităţii de apreciere asupra calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei, mai exact, asupra existenţei coproprietăţii celor doi fraţi, D.G.Ş. şi D.G.G., la momentul naţionalizării imobilului.
Reclamanta N.V. a formulat recurs atât împotriva deciziei, cât şi a încheierii din 10 decembrie 2009.
Prin Decizia civilă nr. 3422 din 2 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă, a admis recursul reclamantei, a casat atât Decizia civilă nr. 145 din 8 octombrie 2009, cât şi încheierea din 10 decembrie 2009 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut caracterul nefondat al criticilor pârâtei întrucât, în măsura în care avea elemente în legătură cu existenţa unei alte modalităţi a dreptului de proprietate (decât cea a coproprietăţii) sau cu existenţa unui alt titular, aceasta trebuia să probeze (în caz contrar, simpla afirmaţie fiind lipsită de consecinţe juridice).
Critica vizând nedemonstrarea calităţii de moştenitor de pe urma lui D.G.G. s-a constatat a avea caracter formal, câtă vreme, recurenta-pârâtă nu a făcut referire şi nu a demonstrat caracterul nelegal al considerentelor deciziei din apel pe acest aspect.
A fost apreciată însă întemeiată critica recurentei-reclamante pe aspectul modalităţii în care instanţa a identificat imobilul pentru care se datorează măsurile prin echivalent, impunându-se suplimentarea probatoriului pentru identificarea corespunzătoare a imobilului pentru care se datorează recurentei-reclamante măsuri reparatorii prin echivalent.
Luând în considerare îndrumările deciziei de casare, instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize, pentru stabilirea cu exactitate a componenţei construcţiei în litigiu, suprafaţa construită şi materialele de construcţie folosite.
La rejudecare, Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat Decizia civilă nr. 107 din 11 aprilie 2011 prin care a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa, a admis cererea formulată şi a constatat dreptul reclamantei de a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Ploieşti, Piaţa Victoriei, compus din construcţie formată din trei locuinţe şi un spaţiu comercial, prăvălie, alcătuit din pivniţă, parter şi etaj (mansardă), construcţie din zidărie de cărămidă, planşeu din beton armat şi învelitoare din tablă, suprafaţa construită 26,50 mp, precum şi teren în suprafaţă de 552 mp.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că problema cu a cărei tranşare a fost învestită, după casarea cu trimitere, o reprezintă identificare corectă a construcţiei, fiind statuat irevocabil asupra calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei.
Procedându-se la analiza materialului probator administrat suplimentar, s-a constatat că imobilul în litigiu este compus din construcţie formată din trei locuinţe şi un spaţiu comercial, prăvălie, alcătuit din pivniţă, parter şi etaj (mansardă), construcţie din zidărie de cărămidă, planşeu din beton armat şi învelitoare din tablă, suprafaţă construită 26,50 mp, precum şi teren în suprafaţă de 552 mp.
Dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi Normelor metodologice de aplicare unitară a legii, s-a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii pentru imobilul astfel identificat.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă care, invocând art. 304 pct. 6 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
- Instanţa de apel, în rejudecare, a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că a acordat despăgubiri şi pentru cele trei locuinţe care nu au făcut obiectul notificării, care există şi în prezent, în Ploieşti, două la adresa C.T. Grigorescu şi una în str. Kutuzov, formând obiectul altor notificări.
Or, prin acţiunea introductivă, s-au cerut despăgubiri pentru o parte din imobilul situat în Ploieşti, alcătuit din pivniţă, parter şi etaj mansardat.
Recurenta a făcut referire la modalitatea preluării imobilului de către stat, în anul 1950, prin naţionalizare, la titularii dreptului de proprietate asupra imobilului, la felul în care acesta s-a transmis pe cale succesorală, de la autorul D.G.G., precum şi la caracterul abuziv al preluării, în condiţiile în care proprietar deposedat a fost menţionat numai D.G.G., nu şi fratele acestuia, D.G.Ş.
S-a arătat că, parte din imobilul expropriat se află la adrese diferite, în Piaţa Victoriei (unde se regăseşte terenul în suprafaţă de 552 mp), în str. C.T. Grigorescu (unde se află situat terenul de 543 mp, pe care se găsesc două locuinţe) şi în str. Kutuzov (unde se află terenul de 452 mp, pe care se află o locuinţă, în care funcţionează Muzeul I.L.C.).
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată că acestea nu sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile invocate, ale art. 304 pct. 6 C. proc. civ. şi nici, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în alte motive de recurs din cele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru a face posibil controlul de legalitate.
Astfel, ignorând conţinutul soluţiei date de instanţa de apel la momentul rejudecării, recurenta pretinde judecarea plus petita, întrucât instanţa s-ar fi pronunţat asupra măsurilor reparatorii solicitate prin alte notificări, în privinţa unor imobile situate la alte adrese.
Critica este străină hotărârii pronunţate în apel, care în limitele fixate prin Decizia de casare, a avut de identificat imobilul situat la adresa din Ploieşti.
O asemenea identificare, fără referire la imobile situate la alte adrese, se regăseşte în dispozitivul deciziei şi în considerentele lămuritoare ale acestuia (referirea la cele trei locuinţe vizând de fapt, părţile componente ale respectivului imobil, desfăşurat conform expertizei, pe trei nivele, pivniţă, parter, etaj).
- De asemenea, fără legătură cu soluţia din apel, recurenta face referire la dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită şi la caracterul abuziv al preluării imobilului.
Or, asemenea aspecte nu au mai făcut obiect al dezbaterii şi verificării jurisdicţionale în apel, instanţa de apel reţinând corect că acestea au fost tranşate irevocabil şi că la rejudecare trebuie să procedeze doar la individualizarea imobilului.
- În mod asemănător, fără să se conformeze exigenţelor judecăţii în recurs, reclamanta prezintă o serie de elemente de fapt, legate de modalitatea dobândirii proprietăţii asupra imobilului, de faptul construirii prăvăliei, de evoluţia adreselor poştale.
Sunt prezentate totodată, mijloacele de probă care, potrivit reclamantei, demonstrează dreptul de proprietate al autorilor autoarei sale asupra imobilului.
Se constată aşadar, că aspectele deduse judecăţii de către reclamantă sunt fie străine de soluţia adoptată în cauză (atunci când se pretinde pronunţarea asupra altor imobile decât cel care a făcut obiectul învestirii), fie tind la o readucere în discuţie a unor împrejurări tranşate jurisdicţional irevocabil, fie la evaluarea elementelor de fapt şi a mijloacelor de probă administrate în cauză.
Toate aceste elemente determină imposibilitatea identificării unor critici de nelegalitate în limitele şi în condiţiile expres reglementate prin dispoziţiile art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ. (indicarea prevederilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. de către recurentă realizându-se, aşa cum s-a arătat, în mod formal, în condiţiile în care argumentele dezvoltate sunt străine de soluţia din apel).
În consecinţă, văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care sancţionează cu nulitatea nedepunerea motivelor de nelegalitate, se va constata nulitatea cererii de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta N.V. împotriva deciziei civile nr. 107 din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 208/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2058/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
