ICCJ. Decizia nr. 2088/2012. Civil. Contestaţie la executare. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2088/2012
Dosar nr.4021/1/2011
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de revizuire formulată la data de 11 mai 2011, numiţii N.E.M., N.L.N., N.L.F., N.S.A., K.I.M., B.C.P. şi M.F. au solicitat revizuirea deciziei civile nr. 1493 din 18 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea cererii, aceştia au precizat că în cauza de faţă au fost descoperite acte noi care fac dovada ca recurenta SC P. SA Bucureşti, este proprietara terenului în suprafaţă de 481 m.p. situată în oraşul Buftea, acte pe care recurenta nu le-a depus la dosarul cauzei.
Se susţine că, potrivit acestor înscrisuri depuse la Primăria oraşului Buftea, de care au luat cunoştinţă recent în data de 27 aprilie 2011, SC P. SA, plăteşte taxele şi impozitele pentru suprafaţa de teren de 1317,52 m.p. situată în oraşul Buftea, pe care o deţine în proprietate. Astfel, SC P. SA, este cunoscută sub nume de proprietar din anul 2004, nu ca deţinător sau administrator al terenului, aşa cum s-a pronunţat instanţa prin sentinţa civila nr. 5647 din 25 noiembrie 1999 a Judecătoriei Buftea.
Se arată că recurenta SC P. SA, cu rea credinţă, nu a depus la dosarul de fond actele de proprietate, susţinând doar verbal că este proprietar, în aceste condiţii, înţelesul, întinderea şi lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 446 din 3 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civila, pe "obligaţia de face" nu se justifică.
Analizând prezenta cerere de revizuire, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 446 din 3 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 11833/3/2006, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul N.G., în contradictoriu cu pârâta SC P. SA şi intervenienţii în interes propriu M.F. şi B.C.P. şi, în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea în natură, reclamantului şi celor 2 intervenienţi, a suprafeţei de 243 mp teren identificat prin raportul de expertiză completat, efectuat de expert M.P.
Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru diferenţa de 481 mp, la valoarea de 376 lei/mp stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007.
A fost respinsă acţiunea faţă de Prefectura judeţului Ilfov, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Apelul declarat de către pârâta SC P. SA împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 789/ A din 4 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizie devenită irevocabilă prin nerecurare.
La data de 20 august 2009, SC P. SA a formulat contestaţie la executare, prin care a solicitat lămurirea înţelesului şi a întinderii aplicării dispozitivului sentinţei civile nr. 446 din 3 martie 2008 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în sensul că obligaţia stabilită în sarcina sa relativă la măsurile reparatorii în echivalent este o obligaţie de a face, respectiv de emitere a unei decizii cu propunere de despăgubiri, şi nu de a da, respectiv de a plăti o sumă de bani.
Prin cererea formulată la data de 14 septembrie 2009, SC P. SA a precizat temeiul juridic al cererii introductive ca fiind reprezentat de prevederile art. 2811 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 10 din 11 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea precizată, considerându-se că dispozitivul sentinţei civile nr. 446 din 3 martie 2008 este clar şi nu necesită vreo lămurire, obligaţia instituită în sarcina petentei fiind aceea de plată a despăgubirilor, singura măsură adecvată litigiului soluţionat de către instanţă prin analiza pe fond a cauzei având ca obiect Legea nr. 10/2001 şi în baza notificării formulate de către N.G., în prezent decedat.
Apelul declarat de către pârâtă a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 277 din 28 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a apreciat, că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că hotărârea ce face obiectul contestaţiei nu conţine dispoziţii contradictorii, echivoce, care să impună necesitatea unor lămuriri sau interpretări, în funcţie de care să se realizeze executarea.
Astfel, analiza instanţei s-a realizat în cadrul procesual stabilit de către contestator, prin indicarea dispoziţiilor art. 400 alin. (2) C. proc. civ., raportat la care s-a concluzionat, în mod corect, asupra netemeiniciei contestaţiei.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta SC P. SA Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Examinând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte a apreciat că recursul este fondat.
Cu toate că recurenta a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., s-a apreciat că motivele de recurs se încadrează în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora au fost analizate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, împrejurarea pretinsă de către recurentă, anume că instanţa de apel a confirmat susţinerile apelantei - petente în sensul că Legea nr. 10/2001 nu impune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în sarcina unităţii deţinătoare, având în vedere modalitatea de valorificare a acestora, conform normelor speciale în materie, cu toate acestea, a respins apelul ca nefondat, nu semnifică existenţa unor argumente contradictorii în cuprinsul deciziei, ci existenţa unei contrarietăţi între considerente şi dispozitiv, dat fiind că argumentarea instanţei ar fi trebuit să conducă la o altă soluţie decât cea efectiv adoptată.
Această pretinsă neregularitate din conţinutul deciziei recurate conduce la incidenţa cazului de casare descris de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sancţiunea nulităţii hotărârii impunându-se în măsura în care nu s-ar putea exercita controlul de legalitate a acesteia din cauza contrarietăţii dintre considerente şi dispozitiv, cu consecinţa producerii recurentei a unei vătămări procesuale imposibil de înlăturat în alt mod decât prin casarea deciziei.
Analizând motivele de recurs, Înalta Curte a apreciat că nu sunt fondate criticile relative la pretinsa contrarietate între considerente şi dispozitiv, respectiv la încălcarea principiului disponibilităţii, dar este fondată critica privind necesitatea lămuririi dispozitivului sentinţei civile nr. 446 din 3 martie 2008.
Analizând contestaţia la titlu formulată în cauză, instanţa de apel a constatat că dispozitivul sentinţei civile nr. 446/2008 nu necesită nicio lămurire, deoarece nu s-a stabilit vreo obligaţie în sarcina petentei, ca unitate deţinătoare, cu atât mai puţin o obligaţie de plată de despăgubiri şi, de altfel, nici nu se putea stabili o asemenea obligaţie, potrivit legii, neavând relevanţă că, în cadrul urmăririi silite, s-a procedat la executarea unei obligaţii de plată a unei sume de bani.
Soluţionarea efectivă a notificării impunea, în raport şi de voinţa persoanelor îndreptăţite, inclusiv determinarea posibilităţii concrete a compensării, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, situaţie în care este exclusă interpretarea în sensul că obligaţia stabilită în sarcina unităţii deţinătoare ar fi una generică, vizând acordarea de bunuri sau servicii în compensare, deoarece ar echivala cu o rejudecare a cauzei, nepermisă de prezentul cadru procesual.
O eventuală greşeală de judecată sub aspectul titularului obligaţiei, în funcţie de situaţia de fapt concretă, ar fi putut fi îndreptată doar în calea de atac împotriva sentinţei, în prezentul cadru procesual fiind posibilă doar lămurirea dispozitivului sentinţei.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, în condiţiile în care sunt întrunite cerinţele de aplicare a prevederilor art. 399 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., fiind necesară lămurirea dispozitivului sentinţei, în sensul celor arătate anterior.
În aplicarea art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul şi a modificat Decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 10 din 11 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, deoarece prima instanţă, în mod greşit, nu a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 446 din 3 martie 2008, cu toate că această operaţiune era necesară şi posibilă.
Drept urmare, în baza art. 296 C. proc. civ., a schimbat în tot sentinţa, a admis cererea SC P. SA şi a dispus lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 446 din 3 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul că obligaţia stabilită în sarcina S.N.P. P. SA (actualmente SC P. SA Bucureşti) constă în emiterea unei dispoziţii cu propunere de despăgubiri la valoarea de 376 lei/mp, stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Analizând prezenta cerere de revizuire, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va respinge pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere „dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor…".
Pentru admiterea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 ipoteza I-a C. proc. civ., trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: înscrisul invocat ca doveditor să fi existat la data judecăţii; revizuentul să prezinte un „înscris doveditor", respectiv un înscris probant prin el însuşi; înscrisul să fie opozabil părţii adverse, iar dacă partea nu a participat la operaţiunea constatată prin înscris, înscrisul respectiv trebuie să fi dobândit dată certă; partea care invocă înscrisul trebuie să facă dovada împiedicării de a-l fi invocat în judecata încheiată prin hotărârea atacată, fie că înscrisul a fost reţinut, voluntar sau involuntar, de partea potrivnică, fie că a existat o împrejurare mai presus de voinţa sa; înscrisul să fi fost determinant pentru soluţionarea cauzei.
Revizuienţii precizează că recurenta SC P. SA nu a depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri care se aflau la Primăria Buftea: cerere prin care s-a solicitat eliberarea unor copii de pe documentaţia cadastrală, indicele de intabulare din 23 martie 2004, fişa corpului de proprietate, certificatul de atestare a dreptului de proprietate consemnat în C.F., schiţa de plan zonal şi alte acte depuse la biroul de cadastru al Primăriei oraşului Buftea la data de 23 martie 2004.
În cauză, înscrisurile invocate ca acte noi de către revizuienţii nu au fost reţinute de părţile potrivnice şi nici nu s-a făcut dovada imposibilităţii de a le fi invocat în judecata finalizată prin hotărârea a cărei revizuire se solicită dintr-o împrejurare mai presus de voinţa lor, asimilată forţei majore, ele fiind depuse, aşa cum au precizat revizuienţii, la sediul Primăriei Buftea. Pe de altă parte, asemenea înscrisuri nu sunt de natură să justifice admiterea cererii de revizuire, pentru a se reţine o altă situaţie de fapt, decât cea reţinută iniţial, deoarece s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 34804/3/2009.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cererea de revizuire a deciziei civile nr. 1493 din 18 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenţii N.E.M., N.L.N., N.L.F., N.S.A., K.I.M., B.C.P. şi M.F. împotriva deciziei civile nr. 1493 din 18 februarie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2091/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 207/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
