ICCJ. Decizia nr. 214/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 214/2012
Dosar nr. 3920/117/2009
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 381 din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acţiunea intentată de reclamanta P.C. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P. şi în consecinţă, a fost obligat pârâtul să îi plătească reclamantei echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 150.00 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică aplicată reclamantei prin sentinţa nr. 983/1958 pronunţată în dosarul nr. 806/1958 al Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj.
A fost obligat pârâtul să îi achite reclamantei echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 150.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică aplicată defunctei L.E., prin sentinţa nr. 983/1958 pronunţată în dosarul nr. 806/1958 al Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj.
S-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate prin sentinţa nr. 983/1958, pronunţată în dosarul nr. 806/1958 al Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj.
A fost obligat pârâtul să îi achite reclamantei suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 983 din 26 iulie 1958 pronunţată în dosarul nr. 806/1958 al Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, reclamanta P.C. a fost condamnată, la 5 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională, pentru infracţiunea de omisiune a denunţării la crima de constituire în bandă în scop terorist, prevăzută de art. 228 C. pen., combinat cu art. 207 alin. (1) C. pen., modificat prin Decretul nr. 318/1958; prin aceeaşi sentinţă şi mama reclamantei, L.E. a fost condamnată, la 8 ani închisoare contravenţională şi 4 ani interdicţie corecţională, pentru infracţiunea de omisiune a denunţării la crima de constituire în bandă în scop terorist, prevăzută de art. 228 C. pen., combinat cu art. 207 alin. (1) C. pen., modificat prin Decretul nr. 318/1958.
Din probele administrate în cauză, a rezultat că reclamanta a executat pedeapsa în perioada 27 aprilie 1958 - 25 aprilie 1963, iar mama ei a executat 4 ani şi 3 luni închisoare, fiind eliberată în anul 1963. Reclamanta şi mama ei au executat pedepsele în închisorile din Miercurea Ciuc, Arad şi Oradea, iar după eliberare au lucrat în C.A.P.
Prin hotărârea nr. 230 din 31 octombrie 1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantei i s-a acordat o indemnizaţie de 1.000 lei lunar, pentru detenţia de 5 ani închisoare, care reprezintă 7 ani şi 6 luni vechime în muncă.
Având în vedere că reclamanta a fost arestată la vârsta de 18 ani, când era încă elevă şi a executat pedeapsa închisorii pe o perioadă de 5 ani, iar mama ei a executat de asemenea aproape 5 ani închisoare, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte acţiunea reclamantei şi în consecinţă i s-au acordat despăgubiri în sumă de 150.000 euro pentru prejudiciul moral suferit personal de reclamantă ca urmare a condamnării sale şi 150.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă prin condamnarea politică aplicată defunctei sale mame L.E.
S-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate prin sentinţa penală nr. 983/1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, pe motiv că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, condamnările suferite de reclamantă şi de mama ei, constituie de drept condamnări cu caracter politic.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând schimbarea ei şi în consecinţă, în principal respingerea acţiunii, iar în subsidiar reducerea cuantumului despăgubirilor acordate.
În motivarea apelului, pârâtul a susţinut că prima instanţă nu a făcut trimitere la înscrisul din care rezultă anii efectivi de detenţie efectuaţi de reclamantă şi de antecesoarea ei.
La acordarea sumei de 300.000 euro, prima instanţă nu a arătat modalitatea de cuantificare a daunelor morale, ci a făcut doar aprecieri pur subiective, imposibil de controlat judiciar, supraevaluând astfel prejudiciul.
De asemenea, a mai susţinut pârâtul-apelant că prima instanţă deşi a reţinut că în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantei i s-a acordat în anul 1990 suma de 1.000 lei, nu a ţinut seama de despăgubirile totale acordate timp de 20 de ani, la stabilirea despăgubirilor acordate prin sentinţa apelată.
Comparativ cu despăgubirile acordate prin hotărâri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei de către prima instanţă, este exagerat de mare.
La pronunţarea hotărârii atacate, tribunalul s-a bazat în cea mai mare parte pe prezumţii, dar care au fost reţinute cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1203 C. civ.
Pârâtul-apelant a mai criticat sentinţa atacată şi sub aspectul obligării lui la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 lei, deoarece nu s-a aflat în culpă procesuală, în speţă fiind vorba de o răspundere obiectivă stabilită prin lege, M.F.P. fiind indicat de legiuitor doar ca persoană care efectuează plata despăgubirilor întemeiate pe Legea nr. 221/2009.
Prin „completarea la motivele de apel" pârâtul a solicitat ca la soluţionarea apelului său să se ia act de apariţia OUG nr. 62/2010, care stabileşte plafoane maxime care pot fi acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Ulterior, la data de 2 decembrie 2010, apelantul a depus la dosar un înscris prin care învederează instanţei pronunţarea de către Curtea Constituţională a deciziilor nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010.
Prin Decizia civilă nr. 91/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru cauze cu minori şi familie, a admis în parte apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Cluj împotriva sentinţei civile nr. 381 din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. 3920/117/2009, pe care a schimbat-o în parte, în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 euro în favoarea reclamantei P.C. în nume propriu, precum şi a sumei de 150.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a defunctei L.E.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
Prestaţia la care reclamanta a solicitat să fie obligat statul, reprezentând despăgubirile pentru daunele morale suferite ca urmare a condamnării cu caracter politic atât a ei cât şi a mamei sale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a fost una rezultată dintr-o situaţie legală ce urma să aibă loc la finalul unei proceduri judiciare.
Aşa fiind, înseamnă că reclamanta nu avea la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 un „bun" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., generate de aplicarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, pe care trebuia să îl prezerve sau să îl confirme prin declanşarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa cel mai devreme după momentul rămânerii ei definitive în apel.
Întrucât Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a fost publicată anterior soluţionării apelului, caracterul ei erga omnes se impune şi în prezenta cauză, situaţie în care urmează să se constate că raportul juridic de obligaţie legală dintre stat şi reclamantă, a încetat.
Instanţă a apreciat a fi menţinute dispoziţiile sentinţei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, deoarece reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile unei legi adoptate de Parlamentul României, care a prevăzut o procedură judiciară obligatorie pentru acordarea despăgubirilor, pentru parcurgerea căreia a avut nevoie de asistenţă juridică prin avocat.
Împotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs reclamanta P.C., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că în mod nelegal instanţa a reţinut, în raport de Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, că acţiunea nu mai are temei juridic.
Că potrivit dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ., instanţa nu era ţinută de temeiul juridic invocat de către parte, acţiunea având temei juridic dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ.
S-au adus argumente în ce priveşte netemeinicia modului determinare a cuantumului despăgubirilor stabilite de către instanţa de fond.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Instanţele sunt obligate să soluţioneze cauza în cadrul juridic determinat de reclamant, nefiindu-le permis să procedeze la schimbarea calificării date de reclamant, acesta fiind cel care stabileşte cadrul procesului, în ce priveşte persoana cu care se judecă şi obiectul pricinii.
Numai în cazul în care acţiunea este redactată deficitar şi nu se indică temeiurile de drept ale acţiunii instanţa are obligaţia să pună în discuţia părţilor aspectele deficitare în vederea stabilirii exacte a obiectului şi a încadrării juridice a acţiunii.
Se constată că în cauză cadrul juridic al acţiunii a fost fixat chiar de către reclamantă, care a indicat în drept dispoziţiile Legii nr. 221/2009, cauza fiind soluţionată din perspectiva temeiului juridic indicat de parte.
Hotărârea instanţei de fond nu a fost atacată cu apel de către reclamantă iar potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
În mod legal, instanţa de apel a analizat cauza din perspectiva temeiului juridic al acţiunii, indicat de către reclamantă şi reţinând incidenţa în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a statuat că la data soluţionării cauzei nu mai exista temeiul juridic al acţiunii.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta P.C. împotriva deciziei nr. 91/ A din 16 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 216/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2129/2012. Civil → |
|---|
