ICCJ. Decizia nr. 213/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 213/2012
Dosar nr. 3915/110/2009
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă 588/ D din 14 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Bacău, s-a luat act de renunţarea la soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi s-a admis în parte acţiunea în despăgubiri, formulată în temeiul Legii nr. 221/1009 de reclamantul O.M. în contradictoriu cu S.R. reprezentat prin M.F.P.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 200.000 lei, cu titlu de daune morale.
S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor materiale.
Instanţa a reţinut că reclamantul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 149 din 20 decembrie 1986, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Iaşi, la 6 ani închisoare, pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută de art. 166 alin. (2) C. pen. Prin aceeaşi sentinţă s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzut de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru o perioadă de 3 ani.
Reclamantul a fost încarcerat la data de 25 noiembrie 1986 şi a fost pus în libertate, ca urmare a amnistierii, la data de 08 februarie 1988.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009 condamnările aplicate pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 166 alin. (2) C. pen., constituie condamnare politică de drept.
De-asemenea, din interpretarea art. 5 din lege rezultă că, odată făcută dovada existenţei unei condamnării şi a caracterului politic al acesteia, vătămarea este prezumată, orice persoană care a suferit condamnări având vocaţie pentru a cere daune morale.
Cu privire la cuantumul daunelor morale solicitat de către reclamant, instanţa a constat că stabilirea acestuia este atributul suveran al instanţei, legea neoferind criterii concrete pentru cuantificarea daunelor, însă în această operaţiune a apreciat că suma reţinută în dispozitiv este de natură a constitui o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul produs reclamantului.
Prin Decizia nr. 17 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Bacău a admis apelurile declarate împotriva susmenţionatei hotărâri, care a fost schimbată în parte în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de despăgubiri, restul dispoziţiilor sentinţei fiind menţinute.
Curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamantul a promovat acţiunea, având ca obiect obligarea S.R. la acordarea de daune morale, exclusiv în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În aplicarea acestor norme şi pe baza probatoriilor administrate, instanţa de fond a apreciat temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii.
Însă, după pronunţarea acestei hotărâri, şi până la judecarea apelurilor, prevederile art. 5 lit. a) din Legea 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, astfel că instanţa de control trebuie să dea eficienţă dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 147 din Constituţie.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia menţionată este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze (cazul celei de faţă), nu numai în cauza în care s-a invocat excepţia.
Prin urmare, Decizia Curţii Constituţionale fiind opozabilă „erga omnes", inclusiv pentru instanţele de judecată (conform deciziei nr. 186 din 18 noiembrie 1999 a Curţii Constituţionale ce a statuat că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel pentru toate instituţiile şi persoanele fizice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie), şi având putere pentru viitor, de la data publicării în M Of., se aplică tuturor cauzelor aflate în curs de soluţionare.
În acest context, constatându-se că unicul temei de drept în baza căruia au fost acordate daune de către instanţa de fond nu mai există, apelurile au fost admise.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamantul O.M., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, evocând condamnarea sa pentru o infracţiune din cele reglementate de Legea nr. 221/2009 „propaganda împotriva orânduirii socialiste", care justifică acordarea despăgubirilor solicitate pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, a criticat Decizia curţii de apel pe considerentul greşitei aplicări a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale raportului juridic dedus judecăţii.
În acest sens, a învederat că Decizia menţionată nu poate fi aplicată cauzelor aflate deja pe rolul instanţelor întrucât s-ar încălca principiul egalităţii şi al nediscriminării. Aplicarea hotărârii instanţei de contencios constituţional în contextul dat ar însemna încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile [(stipulat de art. 1 C. civ., precum şi de art. 15 alin. (2) din Constituţia României)], dar şi a prevederilor art. 5 alin. (1) din C.E.D.O. ce consacră dreptul individului la libertate.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi, în urma rejudecării cauzei, menţinerea dispoziţiilor hotărârii tribunalului.
Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legi deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii legii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu Ie poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemata să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11. 2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 23 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, „ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate".
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, or încălcarea principiului nediscriminării, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurent, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (l) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul O.M. împotriva deciziei nr. 17 din 23 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale .
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2129/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2091/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
