ICCJ. Decizia nr. 2106/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2106/2012
Dosar nr. 4125/1/2011
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin acţiunea înregistrată la data de 05 decembrie 2006, pe rolul Judecătoriei Alba Iulia, sub Dosar nr. 5097/176/2006, reclamantul T.M. a chemat în judecată pe pârâta SC E.E. SA, solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să fie obligată pârâta la restituirea în natură a suprafeţei de 1815 m.p. teren înscris, în prezent, în CF nr. XX Alba Iulia, nr. top. AA.
Prin sentinţa civilă nr. 1350/2007, cererea a fost declinată în favoarea Tribunalului Alba, unde s-a înregistrat la data de 25 aprilie 2007, sub acelaşi număr de dosar.
La primul termen de judecată după declinare, reclamantul şi-a precizat acţiunea, solicitând:
- constatarea nulităţii absolute a titlului statului asupra imobilului cu nr. top. AA în suprafaţă de 1815 m.p., transmis în administrare întreprinderii de exploatare şi întreţinere a reţelelor şi instalaţiilor energetice şi de distribuţie a energiei electrice şi termice Alba Iulia, fără titlu valabil;
- constatarea nulităţii absolute a parcelării nr. top. BB în top. AA de 1815 m.p. şi top. CC de 394 m.p.;
- radierea întabulării parcelei cu nr. top. AA în CF nr. XX Alba Iulia în favoarea pârâtei;
- obligarea pârâtei la daune cominatorii de 100 RON/zi, începând cu data de 08 octombrie 2001, data expirării termenului de 60 de zile de la data depunerii notificării (08 august 2001), termen în care pârâta era obligată să emită o despăgubire în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Reclamantul şi-a completat acţiunea indicând actul a cărui anulare parţială o solicită, ca fiind certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 22 mai 1995, act în baza căruia pârâta şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra parcelei pentru care s-a formulat notificare.
Prin decizia nr. 399 din 15 iunie 2007, emisă în cursul procesului, pârâta a respins cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu formulată prin notificarea adresată de reclamant, întrucât imobilul a intrat în proprietatea sa în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 22 mai 1995, valoarea terenului fiind inclusă în capitalul social al pârâtei, iar în urma cumpărării acţiunilor deţinute de stat la SC E.E. SA, societatea pârâtă s-a privatizat integral, conform hotărârii nr. 2 din 8 mai 1997.
În aceste condiţii, pârâta a redirecţionat notificarea împreună cu decizia emisă, în favoarea A.V.A.S. Bucureşti.
Reclamantul şi-a completat acţiunea, solicitând anularea deciziei emise de pârâtă, întrucât imobilul notificat a intrat în proprietatea pârâtei fără nici un titlu valabil, astfel că se impune anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate cu privire la acest teren şi obligarea pârâtei la restituirea în natură a suprafeţei revendicate.
La termenul de judecată din 19 septembrie 2007, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Prin sentinţa civilă nr. 1085 din 17 octombrie 2007, Tribunalul Alba a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul T.M. împotriva pârâtei SC E.E. SA Alba Iulia, şi în consecinţă:
A constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea în condiţiile art. 4 alin. (2), (3), (4) din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul înscris iniţial în CF nr. YY Alba Iulia, nr. top. AA în suprafaţă de 1815 m.p. şi transcris în CF nr. ZZ Alba Iulia, preluat fără titlu.
A anulat decizia nr. 399 din 15 iunie 2007 emisă de pârâta SC E.E. SA şi a dispus obligarea acesteia la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului în litigiu.
A fost respinsă în rest acţiunea reclamantului.
De asemenea, au fost respinse excepţiile invocate de pârâtă privind lipsa calităţii sale procesuale pasive şi prescripţia dreptului reclamantului la acţiune.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin notificarea înregistrată la B.EJ. B.T. la data de 08 august 2001, reclamantul T.M., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defuncţilor D.C.F. - mama sa, L.I. - bunic, R.L. - mătuşă, R.R. - unchi, R.I. - unchi, a solicitat pârâtei restituirea în natură a imobilului cu nr. top. AA în suprafaţă de 1815 m.p. teren, preluat fără titlu valabil în proprietatea statului.
Conform dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în actuala reglementare, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de Capitolul III profită ceilalţi moştenitori ai persoanelor îndreptăţite care au depus în termen cerere de restituire.
Cum în speţă nu s-a făcut dovada notificării şi de către alţi moştenitori şi cum din actele de stare civilă rezultă că petentul are calitate de moştenitor legal al unora dintre proprietarii tabulari, având şi o cotă proprie în CF nr. VV Alba Iulia, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, aşa cum a fost motivată de către pârâtă, nu a putut fi primită.
Astfel, este adevărat că petentul are calitate de coproprietar în CF nr. VV Alba Iulia asupra parcelei cu nr. top. nou CC de 394 m.p., însă, notificarea sa a vizat topograficul AA de 1815 m.p., rezultat în urma dezmembrării topograficului BB existent iniţial în cartea funciară, şi asupra căruia pârâta şi-a întabulat dreptul de proprietate.
În condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, petentul are calitate de persoană îndreptăţită la restituire şi pentru cotele celorlalţi proprietari tabulari de sub B2, B4, B5, B8 şi B9 pe care-i moşteneşte, precum şi pentru cota antecesorului său R.R. confiscată de Statul Român în baza sentinţei penale nr. 312/1955 şi întabulată sub B7, considerentele invocate în sprijinul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive au fost apreciate ca neîntemeiate.
Pe de altă parte, calitatea procesuală pasivă a pârâtei este justificată în speţă de calitatea sa de deţinător al imobilului notificat, investită fiind cu soluţionarea cererii de restituire în natură.
În legătură cu acest aspect, pârâta s-a apărat susţinând că este o societate privatizată integral anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că nu se încadrează în categoria entităţilor obligate prin lege la stabilirea de măsuri reparatorii, sens în care prin dispoziţia nr. 399/2007 a şi redirecţionat notificarea spre A.V.A.S. - Bucureşti.
Susţinerea pârâtei a fost înlăturată, întrucât în sensul Legii nr. 10/2001, unitate deţinătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptului de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, dar şi entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii.
Aşadar, una dintre condiţiile impuse de legea specială unităţii ce are obligaţia de a primi şi soluţiona notificarea este aceea ca ea să deţină bunul solicitat şi să aibă obligaţia legală de a stabili măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001.
Pentru a determina obligaţia legală de restituire este necesar a se analiza dacă în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din lege sau ale fostului art. 27 în forma în vigoare la momentul notificării.
Astfel, conform art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la momentul notificării - aplicabil în speţă, în situaţia imobilelor preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, nu este posibilă restituirea în natură, notificarea urmând a fi soluţionată de instituţia publică implicată în privatizare. per a contrario, pentru imobilele preluate fără titlu sau fără titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul societăţii comerciale privatizate, acestor societăţi le incumbă obligaţia legală de soluţionare a notificării.
Pârâta s-a privatizat integral înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă imobilul în litigiu, evidenţiat în patrimoniul său, a fost preluat fără nici un titlu. Pârâta a invocat ca titlu în baza căruia a dobândit dreptul de administrare şi ulterior i s-a atestat dreptul de proprietate, decizia nr. 422/1987 a Consiliului Popular al Judeţului Alba, decizie care a avut ca obiect transmiterea din administrarea Comitetului Executiv al Consiliului Popular în administrarea întreprinderii de exploatare şi întreţinere a reţelelor şi instalaţiilor energetice şi de distribuţie a energiei electrice şi termice Alba Iulia terenul proprietate de stat în suprafaţă totală de 7401 m.p. înscris în CF nr. BB Alba Iulia, nr. top. DD, EE, FF şi CF nr. TT Alba Iulia, nr. top. GG, HH şi JJ.
Actul de transmitere a dreptului de administrare nu a vizat imobilul în litigiu, astfel că nu putea transmite legal niciun drept în favoarea antecesoarei pârâtei, în condiţiile în care nici nu avusese loc o preluare în orice mod de la proprietarii tabulari şi nici nu s-a înscris în CF dreptul de proprietate al Statului Român decât asupra cotei de 1/7 a antecesorului reclamantului condamnat politic.
Instanţa de fond a concluzionat că pârâtei îi revine obligaţia legală de a răspunde notificării, nefîind aplicabilă procedura prevăzută de art. 29 alin. (3), împrejurare faţă de care Decizia nr. 399/2007 emisă de pârâtă, este nelegală, fiind anulată, cu obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a parcelei cu nr. top. AA înscrisă în CF nr. VV Alba Iulia şi transcrisă în CF nr. XX Alba Iulia.
În ceea priveşte cererea reclamantului de anulare parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, s-a apreciat că acesta nu se încadrează în categoria actelor juridice de înstrăinare încheiate în cadrul procesului de privatizare, fiind un act administrativ de autoritate, astfel că nu se circumscrie prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 (în actuala reglementare), neputând fi supus cenzurii în cadrul procedurii speciale prevăzută de această lege şi nici nu se impune, în condiţiile în care, aşa cum s-a reţinut anterior, fiind vorba de un imobil preluat fără titlu, pârâta este obligată la restituirea în natură, fiind irelevant modul în care bunul este evidenţiat în patrimoniul societăţii comerciale privatizate.
În aceste condiţii, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţă, şi a fost respinsă ca atare.
În ce priveşte celelalte capete de cerere formulate de reclamant privind anularea parcelării nr. top. BB din CF nr. VV Alba lulia şi a transcrierii parcelei cu nr. top. AA în CF nr. ZZ Alba lulia, acestea au fost respinse în condiţiile în care acesta nu a înţeles să atace actele juridice în baza cărora s-au efectuat operaţiunile contestate şi oricum cererea sa este lipsită de interes, având în vedere că prin obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de restituire în natură, acesta dobândeşte un titlu de proprietate în condiţiile art. 25 alin. (4) din lege (în actuala reglementare).
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC E.E. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 24/A din 20 februarie 2009, Curtea de Apel Alba lulia a respins apelul pârâtei, apreciind că starea de fapt reţinută de către instanţa de fond a fost corect constatată, astfel cum rezultă fără echivoc din înscrisurile depuse la dosar.
Pârâta a declarat recurs împotriva acestei decizii.
Prin decizia nr. 437 din 28 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat hotărârea dată în apel şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut că starea de fapt a procesului nu este pe deplin lămurită, nefacându-se niciun fel de referire la concluziile raportului de expertiză, în condiţiile în care recurenta a susţinut constant că retrocedarea suprafeţei în litigiu paralizează buna desfăşurare a activităţii. În decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că se impune a se lămuri dacă imobilul poate fi restituit în natură fără a afecta buna desfăşurare a activităţii societăţii pârâte.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub Dosar nr. 5097.1/176/2006.
Prin decizia nr. 96 din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtă, s-a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost obligată pârâta să emită o nouă dispoziţie prin care să propună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului pentru imobilul înscris în CF nr. ZZ Alba lulia, nr. top. AA şi să înainteze dispoziţia Comisiei Centrale pentru Stabilirea de Despăgubiri, conform procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
S-au menţinut în rest dispiziţiile sentinţei atacate.
A fost obligat intimatul reclamant să plătească apelantei pârâte suma de 4.110 RON cheltuieli de judecată.
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, în limitele rejudecării, Curtea de Apel a constatat următoarele:
Reclamantul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, aspecte statuate în primul ciclu procesual şi care nu au fost contestate de părţi.
Pentru a stabili dacă imobilul poate fi restituit în natură, având în vedere şi îndrumările instanţei de recurs, obligatorii conform art. 315 C. proc. civ., în rejudecarea apelului s-a dispus efectuarea unei expertize topografice de identificare a imobilului, la care a fost desemnat, alături de expertul topograf, şi un expert tehnic în specialitatea electroenergetică, având în vedere solicitarea apelantei pârâte şi specificul activităţii desfăşurată de aceasta.
În raportul de expertiză topografică s-a constatat că terenul în litigiu este traversat de o conductă de canalizare. Faţă de poziţionarea construcţiilor, proprietatea pârâtei, expertul topograf a arătat că nu a putut identifica suprafeţe de teren care pot fi restituite, astfel încât să nu impieteze bunei desfăşurări a activităţii societăţii pârâte conform obiectului ei de activitate.
În opinia expertului tehnic, specialist în specializarea electroenergetică, excluderea parcelei în litigiu (o fâşie de cca. 11 m lăţime în mijlocul incintei societăţii pârâte) face imposibilă funcţionarea unităţii, având în vedere că pentru descărcarea stâlpilor se folosesc maşini de 7-16 m lungime, iar pentru întoarcerea acestor maşini este necesară o rază de viraj de minim 22 m, ceea ce presupune utilizarea întregii incinte.
Faţă de această stare de fapt, Curtea a constatat că terenul în litigiu, aflat în mijlocul incintei societăţii apelante, este indispensabil pentru buna şi normala desfăşurare a activităţii acesteia, iar restituirea în natură a terenului afectează desfăşurarea activităţii pârâtei.
Ca urmare, imobilul în litigiu nu poate fi considerat teren liber în accepţiunea art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi, pe cale de consecinţă, măsurile reparatorii care îi pot fi acordate reclamantului sunt despăgubirile băneşti conform procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În baza art. 274 C. proc. civ., intimatul reclamant a fost obligat să plătească apelantei pârâte suma de 4.110 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert şi onorariul avocatului ales.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.M.
Principalele critici formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
Decizia atacată este nelegală şi abuzivă întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat în drept, ce art. din Legea nr. 10/2001 nu permite retrocedarea parcelei cu nr. top. AA din Alba Iulia pe vechiul amplasament, notificată conform legilor proprietăţii începând din anul 1991, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 10/2001.
Art. 9 din Legea nr. 10/2001, pentru terenuri preluate în mod abuziv, prevede retrocedarea în natură indiferent în posesia cui se află în prezent libere de orice sarcini. Parcela revendicată în acest caz, fără construcţii pe ea, are pozat un canal sub pământ, care în loc să fie cuplat cu cel stradal de pe strada I.A., direct spre strada în lungul parcelei pe care o deserveşte, traversează toate parcelele ocupate abuziv lângă cele din titlu.
Art. 10 din lege prevede, totodată, că dacă sunt construcţii edificate pe teren, (nu sub el) retrocedarea se face pentru terenul rămas liber.
Instanţa de apel, în rejudecare, nu a motivat în drept ce art. din legile citate mai sus prevede că parcelele preluate fără titlu nu se pot retroceda proprietarului pentru că beneficiarul furtului are nevoie de o lăţime a căilor de acces din incită de 44 metri, adică 22 metri pe raza, numai pentru simplul motiv ca şoferul unui camion cu peridoc, care ar transporta stâlpi de beton de 11 metri lungime să poată întoarce dintr-o singură manevră, adică fără să facă nici o manevră de mers înapoi, cu toate că strada I.A. fostă C. este înfundată, deci nu este circulată.
O altă critică vizează faptul că, pentru suplimentul de expertiză reclamantul nu a mai fost convocat de nici unul dintre experţi, probabil pentru că sunt de aceeaşi specialitate cu cei din SC E.E. SA şi expertul consultant.
În recurs, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, cu respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în conţinutul acestei cereri şi care se constituie apărări de fond la motivele de recurs.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate prin motivele de recurs se circumscriu sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza „când hotărârea pronunţată (...) a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii";.
În ceea ce priveşte prima critică, şi anume aceea că instanţa de apel nu s-a pronunţat în drept, ce art. din Legea nr. 10/2001 nu permite retrocedarea parcelei cu nr. top. AA din Alba Iulia pe vechiul amplasament, Înalta Curte constată că nu este fondată, deoarece Curtea de Apel a motivat în considerente de ce a reţinut că imobilul în litigiu nu poate fi considerat teren liber în accepţiunea art. 10 din Legea nr. 10/2001, intimatul reclamant fiind îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent, conform procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Cu privire la situaţia de fapt şi regimul juridic al suprafeţei de teren solicitate a fi restituită în natură, Curtea de Apel, în rejudecare, a dispus efectuarea unei expertize de specialitate pentru identificarea imobilului, la care a fost desemnat, alături de expertul topograf, şi un expert tehnic în specialitatea electroenergetică, având în vedere specificul activităţii desfăşurată de apelanta pârâtă.
S-a statuat, astfel, că terenul solicitat se află în incinta societăţii SC E.E. SA, că este traversat de o reţea de canalizare publică, reţea la care sunt racordate şi clădirile din incintă, precum şi rampa de reparaţii auto. De asemenea, acesta este traversat de reţelele interne prin care se asigură alimentarea cu energie electrică, gaz şi apă a atelierului de confecţii metalice, neputându-se găsi o soluţie rezonabilă de deviere a reţelelor de incintă de pe parcela cu nr. top. AA.
Ca urmare, neputând fi eliberată de reţelele edilitare publice, de interes orăşenesc, şi de incintă, aflate în proprietatea SC E.E. SA, nemutabile pe un alt amplasament care să nu afecteze parcela, excluderea ei din incinta societăţii, face imposibilă funcţionarea normală a acesteia.
În speţă, pentru determinarea tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptăţit recurentul reclamant, este relevantă situaţia actuală a terenului solicitat.
Prin urmare, având a se stabili dacă terenul solicitat este liber, respectiv dacă utilităţile amplasate pe acesta, constituie sau nu servituti legale ori amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2008, se constată că terenul litigios nu este teren liber şi restituibil în natură,
În sensul Normelor metodologice, motiv pentru care, măsura reparatorie privind acordarea de despăgubiri prin echivalent, dispusă de instanţa anterioară, apare ca fiind legală şi temeinică.
Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care trebuie interpretate, în sensul că sintagma amenajări de utilitate publică are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile unităţii, căi de comunicaţie, dotări tehnico-edilitare subterane şi supraterane, iar, prin teren liber, restituibil în natură, se înţelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existenţa sau utilizarea unor amenajări subterane/supraterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru).
În consecinţă, terenul în litigiu nu este teren liber şi restituibil în natură, în sensul Legii nr. 10/2001, instanţa de apel făcând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legii speciale la situaţia de fapt stabilită în speţă.
Cea de-a doua critică referitoare la faptul că pentru suplimentul de expertiză reclamantul nu a mai fost convocat de nici unul dintre experţi, Înalta Curte constată că nu este fondată.
Astfel, potrivit art. 208 C. proc. civ., dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la faţa locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor.
Neregularitatea provocată de nerespectarea acestei dispoziţii legale trebuie invocată după efectuarea expertizei, respectiv la primul termen după depunerea raportului, aceasta neputând fi invocată direct în calea de atac prevăzută de lege împotriva hotărârii pronunţate asupra fondului.
În speţă, se observă că la termenele acordate părţilor pentru a lua la cunoştinţă şi a depune eventuale obiecţiuni cu privire la rapotul de expertiză - în cele două variante, respectiv la 25 februarie 2011 şi la 18 martie 2011, apelantul reclamant nu a invocat vreo neregularitate în sensul arătat, intervenind astfel sancţiunea decăderii acestuia din dreptul de a mai invoca nulitatea raportului de expertiză sub acest aspect.
Chiar dacă prin nedepunerea dovezilor de convocare la efectuarea expertizei s-ar fi pricinuit părţilor interesate vreo vătămare procesuală, nulitatea care ar afecta actul - dat fiind interesul ocrotit, nu ar putea fi decât relativă; prin urmare, nefiind invocată de către apelantul reclamant la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a se pune concluzii în fond, aceasta s-a acoperit conform dispoziţiilor art. 108 alin. (3) C. proc. civ.
În consecinţă, reţinând că nulitatea raportului de expertiză ce ar decurge din nelegalitatea procedurii de convocare a părţilor la efectuarea acestuia (susţinută de recurentul-reclamant), trebuia invocată la primul termen după depunerea raportului şi înainte de a se pune concluzii în fond, Înalta Curte constată că această neregularitate nu poate fi invocată direct în recurs, cu consecinţa respingerii ca nefondată a criticii astfel formulate.
Pentru aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca, nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.M. împotriva deciziei nr. 96 din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2105/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2107/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
