ICCJ. Decizia nr. 2109/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2109/2012
Dosar nr. 160/30/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 160/30 din 12 ianuarie 2010, reclamanţii M.E.T., M.A. şi D.F. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi au solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor de 600.000 euro despăgubiri morale şi la 30.000 euro despăgubiri materiale.
În drept, reclamanţii au invocat art. 3 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1786 din 05 iulie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 160/30/2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii M.E.T., M.A. şi D.F. împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi l-a obligat pe pârât la plata sumelor de câte 9.900 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în nume propriu, la 5.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defuncta M.M. (soţia reclamantului M.A. şi mama reclamanţilor M.E.T. şi D.F.) şi la câte 2.500 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicii acestora B.E. şi B.A.
A respins în rest acţiunea reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că acţiunea este întemeiată, întrucât împotriva reclamanţilor s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu în Bărăgan împreună cu mama M.M. (fostă B.), bunicul B.E., decedat, bunica B.A., decedată, şi străbunica B.E., decedată, deportarea având loc în localitatea M.N.
Măsura deportării în Bărăgan se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menţionează expres Decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
Coroborând dispoziţiile legale menţionate cu cele ale art. l pct. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 şi cu cele ale pct. 2 şi 3 ale art. 1 al actului normativ menţionat, prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să le plătească reclamanţilor cate 9.900 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în nume propriu, la stabilirea despăgubirilor avându-se în vedere că aceştia beneficiază şi de prevederile Legii nr. 118/1990.
Pârâtul a fost obligat să le plătească reclamanţilor şi suma totală de 5.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defuncta M.M. (soţia lui M.A. şi mama reclamanţilor M.E.T. şi D.F.), precum şi să le plătească reclamanţilor M.E.T. şi D.F. câte 2.500 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicii acestora, B.E. şi B.A.
A fost respinsă în rest acţiunea vizând suma de 30.000 euro reprezentând despăgubiri materiale, ca neîntemeiată, întrucât nu s-a făcut dovada confiscării bunurilor respective, astfel cum prevede art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei civile nr. 1786 din 05 iulie 2010 a Tribunalului Timiş au declarat apel în termenul legal atât reclamanţii, cât şi pârâţii.
În motivarea apelului, reclamanţii au susţinut că hotărârea primei instanţe este nelegală, întrucât în mod eronat a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor, art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, prin care a fost modificată şi completată Legea nr. 221/2009.
În acest context au arătat că O.U.G. nr. 62/2010 încalcă principiul neretroactivităţii legii, conform căruia legea reglementează situaţiile care se nasc sau se constituie după intrarea ei în vigoare.
Au mai arătat că în speţă se impune repararea integrală a prejudiciului suferit, atât prin despăgubiri morale, cât şi materiale.
În privinţa prejudiciului material, au arătat că acesta reprezintă echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii deportării şi care nu le-au fost restituite.
Din categoria de bunuri confiscate fac parte toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul agricol şi animal, precum şi recolta neculeasă a anului 1951.
Pentru termenul din 9 martie 2011, reclamanţii au depus la dosar o completare a motivelor de apel.
Au arătat că decizia nr. 13 58 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este obligatorie numai în ceea ce priveşte dispozitivul său, nu şi prin raţionamentul său.
Raţionamentul Curţii Constituţionale, potrivit căruia nu există vreo obligaţie a Statului Român de a acorda despăgubiri morale pentru persoanele persecutate politic, este eronat, au arătat reclamanţii, întrucât le îngrădeşte dreptul conferit de art. 998 şi art. 999 C. civ.
Au invocat de asemenea şi art. 504 şi urm. C. proc. pen., art. 52 din Constituţie şi art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În motivarea apelului pârâtului s-a susţinut că reclamanţii şi antecesorii acestora nu au fost condamnaţi politic, fiind doar supuşi măsurii deportării, situaţie în care nu au dreptul la despăgubiri morale.
S-a mai arătat că la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale prima instanţă nu a ţinut seama de prevederile O.U.G. nr. 62/2010.
În privinţa despăgubirilor materiale, s-a susţinut că reclamanţii nu au făcut dovada bunurilor confiscate pe care de altfel puteau să le solicite după apariţia O.G. nr. 214/1999 şi nu au făcut-o, iar o parte dintre acestea, cum este beneficiul nerealizat în urma confiscării terenurilor agricole, nu fac obiectul legii.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 499 din 09 martie 2011, a respins apelul declarat de reclamanţii M.E.T., M.A. şi D.F. împotriva sentinţei civile nr. 1786 din 05 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva aceleiaşi sentinţe.
A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea formulată de reclamanţii M.E.T., M.A. şi D.F. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional aşa încât temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor M.E.T., M.A. şi D.F., şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamanţilor sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Nu se poate reţine nici că reclamanţii aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Instanţa de apel, având în vedere considerentele arătate, a motivat că în cauză, nu se mai impun a fi analizate criticile ambelor părţi cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, cu atât mai mult cu cât art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2011.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale solicitate de reclamanţi, în mod corect a respins prima instanţă acest capăt de cerere.
Reclamanţii nu au dovedit prin nici o probă că bunurile a căror valoare o solicită au fost confiscate de la familia lor ca efect al măsurii deportării în Bărăgan.
Referitor la schimbarea, în apel, a temeiului juridic al acţiunii, instanţa de apel a reţinut că, faţă de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. este inadmisibilă modificarea în apel a temeiului de drept al acţiunii.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamanţii au declarat recurs, solicitând modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul admiterii pretenţiilor formulate şi, în consecinţă, au solicitat instanţei să dispună:
1. Obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei de 600.000 euro, cu titlu de daune morale aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului forţat împotriva reclamanţilor şi a familiei lor în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne,
2. Obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei 30.000 euro, reprezentând daune materiale, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au susţinut următoarele:
I. Efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituţionale.
Acţiunea reclamanţilor a fost declanşată anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, astfel încât îi sunt aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la data investirii instanţei.
O concluzie contrară ar însemna că decizia de declarare a neconstituţionalităţii retroactivează, fapt ce contravine regulilor aplicării legii civile în timp şi dispoziţiilor constituţionale. Aşadar, pe de o parte, raportul juridic de drept civil substanţial se naşte ca urmare a manifestării de voinţă a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile în vigoare la momentul declanşării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar, pe de altă parte, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi ou putere numai pentru viitor.
Din economia prevederilor art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată rezultă că efectele deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstitutionalitatea unui act normativ sau a unei dispoziţii legale constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziţiei legale declarate neconstituţionale, respectiv aplicarea ex nune (numai pentru viitor).
Art. 147 alin. (1) din Constituţie impune termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul au posibilitatea să pună de acord dispoziţia neconstituţională cu prevederile Constituţiei, sub sancţiunea încetării efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională. Prin urmare, deciziile Curţii Constituţionale nu abrogă şi nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispoziţiile declarate neconstituţionale, până la intervenţia legiuitorului pozitiv.
Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea nu este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei juridice. Efectul ex nune al deciziilor Curţii Constituţionale presupune aplicarea acestora doar pentru viitor.
În speţă, temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii a fost declarat neconstituţional în timp ce cauza se afla în curs de soluţionare, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 fiind publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010. În termenul de 45 de zile prevăzut de lege fundamentală, puterea legislativă nu a acţionat în vederea respectării deciziei Curţii Constituţionale, respectiv nu a intervenit în scopul compatibilizării cu dispoziţiile Constituţiei a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituţionale.
Într-o atare situaţie, sancţiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii în prezenta cauză.
Faţă de efectul ex nune al deciziilor Curţii Constituţionale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, rezultă că prezumţia de neconstituţionalitate a legii atacate este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curţii Constituţionale. Este motivul pentru care, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare şi constatarea neconstituţionalităţii nu poate fi înlăturată.
Prin urmare, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca neconstituţionale şi nu poate produce efecte asupra speţei de faţă, deoarece cererea noastră a fost introdusă anterior adoptării deciziei Curţii Constituţionale.
II. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şl tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanţa este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
1. Persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranţă legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudentă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi chiar ulterioară acesteia.
Instanţa apreciază că, în urma încetării efectelor textului de lege prin adoptarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, reclamanţii nu mai au o speranţă legitimă de a dobândi compensaţii.
Art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la proprietate. Printr-o decizie de speţă, instanţa europeană a sintetizat şi clarificat jurisprudentă sa privitoare la noţiunea de speranţă legitimă ca valoare patrimonială şi deci ca bun, în sensul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1.
Convenţia nu garantează dreptul de a obţine proprietatea unui bun, totuşi, Curtea a admis că, prin excepţie, art. 1 din Primul Protocolul garantează speranţa legitimă de a obţine un bun ori o creanţă certă cu valoare patrimonială.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de bunuri priveşte atât bunurile actuale, cu valoare patrimonială, cât şi creanţele determinate potrivit dreptului intern, în speţă o creanţă în repararea unui prejudiciu, corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.
Despre noţiunea de speranţă legitimă, Curtea a ajuns la concluzia că interesul patrimonial aparţine categoriei juridice de creanţă, atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudentă clară şi concordantă a instanţelor naţionale.
Tot potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera-că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate în patrimoniul persoanelor care îndeplinesc anumite condiţii.
Prin urmare, atât timp cât voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în nod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare de către instanţele interne.
Tot astfel, analizând calitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile şi previzibile, observăm că persoanele prevăzute de aceste dispoziţii legale pot pretinde o speranţă legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curţii Constituţionale şi chiar ulterioară acesteia (Decizia nr. 9096 din 06 noiembrie 2010, Decizia nr. 407 din 21 ianuarie 2011 şi Decizia nr. 408 din 21 ianuarie 2011 pronunţate de instanţa supremă).
2. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, impune respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzice, în principiu, intervenţia legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Curtea a arătat că principiul preeminenţei dreptului şi însăşi noţiunea de proces echitabil consacrată de art. 6 se opun, în afara unor motive imperioase de interes general, exercitării vreunei ingerinţe a puterii legislative în administrarea justiţiei, în scopul influenţării soluţiei ce urmează a se da într-un anumit litigiu. Într-o cauză în care reclamanţii au susţinut că anularea pe cale legislativă a unei sentinţe arbitrale ce constata existenţa unei creanţe pe care ei o aveau împotriva statului a constituit privarea lor de dreptul la un tribunal şi la un proces echitabil, Curtea a decis în sensul că, prin intervenţia de o manieră decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluţia procesului la care era parte, statul a adus atingere drepturilor reclamanţilor garantate de art. 6 parag. 1 din Convenţie7.
Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câştigat.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor.
Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, apreciem că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectarii dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. în consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor în fata legii. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
Or, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
De asemenea, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră9.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă";, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim"; sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat";10.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă exista o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Mai mult, chiar Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră cel puţin o hotărâre judecătorească în primă instanţă, s-ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În acelaşi sens, în doctrină se consideră că intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
În consecinţă, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României. Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
III. Temeiurile juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în faţa primei instanţe, iar cauza acţiunii constând, în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit de noi rămâne neschimbată.
În faţa primei instanţe s-a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale prevederile Legii nr. 221/2009. În faţa instanţei de apel, s-a menţinut ca temei juridic aceleaşi prevederi ale Legii nr. 221/2009 şi, cu caracter de complinire, am indicat prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi art. 52 din Constituţie.
Prin urmare, ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu este incidenţă deoarece aceasta nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element esenţial al judecăţii, ci doar o completare a temeiului juridic iniţial, rămânând în cadrul juridic determinat al răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat.
Exigenţele impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. vizează elementele caracteristice ale autorităţii lucrului judecat, ce pot conduce la vicierea legalităţii judecăţii în apel, întrucât în acest mod, părţile sunt private de beneficiul celor două grade de jurisdicţie.
Aceste exigenţe nu sunt nesocotite atunci când apelantul recurge la o nouă argumentaţie juridică sau invocă şi alte dispoziţii legale, atât timp cât scopul urmărit de parte rămâne acelaşi.
IV. Adoptarea Legii nr. 221/2009 şl raportul final al comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România reprezintă recunoaşteri ale statului român a responsabilităţii sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic, consecinţa recunoaşterii responsabilităţii statului român a prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 şi urm. C. civ., este aceea că acesta nu mai poate opune excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru a solicita repararea prejudiciului moral cauzat.
În cauza de faţă, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, Statul Român a renunţat tacit, în sensul prevăzut de art. 1839 alin. (2) C. civ., la dreptul de a invoca prescripţia dreptului de a solicita, în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituţie şi ale art. 504 şi urm. C. proc. pen., repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a aplicării măsurilor prevăzute de Decizia nr. 200/1951.
V. Decizia civilă recurată este neîntemeiată întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situaţia anterioară.
Despăgubirile morale acordate prin sentinţa civilă atacată nu oferă satisfacţia reparării integrale a prejudiciului moral suferit pe perioada în care familia reclamanţilor a fost supusă, pe nedrept, unui regim de viaţă inuman.
3. Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligaţia de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia nr. 200/1951. Întrucât în cauza de faţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat şi familiei noastre.
Potrivit art. 998 C. civ. „orice fapta a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara";.
Se poate constata faptul că textul de lege nu face nici o distincţie cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului.
Distincţia nu se deduce nici din economia textului art. 999 C. civ., impunându-se precizarea că şi acest text legal se referă la orice fel de prejudiciu, atât patrimonial cât şi nepatrimonial.
Nu există deci nici un temei juridic care ar permite scoaterea prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor aşa-zise morale, din sfera obligaţiei de reparare prevăzută de C. civ., lucru susţinut atât de doctrina juridică, dar şi de practica judiciară.
În cauză sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat reclamanţilor şi familiei lor prin acţiunile întreprinse de stat în baza Deciziei nr. 200/1951.
4. Fiind întrunite elementele răspunderii civile şi având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României coroborate cu prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare";, iar conform dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns liberatea în mod nelegal";.
Se impune a fi reţinut faptul că în Constituţia din 1991 s-a prevăzut în mod expres, în art. 48 alin. (3), că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârşite în procesele penale. în acest mod, dreptul persoanei de a fi despăgubită de stat pentru prejudiciile suferite în urma erorilor judiciare a devenit un drept constituţional fundamental.
În prezent însă, Constituţia României, revizuită în anul 2003, consacră exercitarea acestui drept de către cei interesaţi indiferent de natura procedurii urmate.
Prin noul text constituţional, ca urmare a revizuirii a fost extinsă sfera răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate, fiind lărgită astfel garanţia constituţională.
Totodată, din analiza art. 504 alin. (2) şi urm. C. proc. pen. se observă că are dreptul la repararea pagubei şi persoana căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Potrivit prevederilor înscrise în acelaşi articol, răspunderea civilă a statului se constituie într-o răspundere legală care operează dacă situaţia generatoare de daune, adică condamnarea sau reţinerea pe nedrept, a fost de reaua-credinţă, de neglijenţa gravă, sau de eroarea în care s-au aflat organele sale care au provocat-o.
Pe lângă temeiul juridic tradiţional, consacrat de art. 998 şi art. 999 C. civ., după căderea regimului totalitar anterior anului 1990, în legislaţia română au fost adoptate şi unele acte normative particulare prin care s-a admis expres şi repararea bănească a unor prejudicii morale delictual cauzate.
Din rândul acestor acte normative face parte şi Decretul-Lege nr. 118/1990, decret care a statornicit acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportaţi în străinătate ori constituiţi în prizonieri.
6. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională este obligatorie doar în ceea ce priveşte dispozitivul său, nu şi cu privire la raţionamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. În condiţiile în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raţionamentul Curţii Constituţionale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligaţie a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foştilor deţinuţi politici, este eronat.
Măsurile administrative cu caracter politic emise în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Externe, sunt similare, în ceea ce priveşte atingerile aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private persoanelor supuse acestor măsuri abuzive, cu condamnările cu caracter politic.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că natura juridică a daunelor morale solicitate prin acţiune este diferită faţă de natura juridică a drepturilor de securitate socială acordate în baza Decretului nr. 118/1990 persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Compensaţiile băneşti pentru prejudiciul moral suferit se impun a fi acordate în scopul primordial de a alina suferinţele profunde şi de durată rezultate din încălcarea gravă a celor mai importante drepturi subiective nepatrimoniale, valori fundamentale care definesc însăşi personalitatea umană.
Indemnizaţiile lunare reglementate de art. 4 şi art. 5 din Decretul-Lege nr. 118/1990 constituie în mod exclusiv drepturi de securitate socială, acordate în scopul ocrotirii sociale a victimelor regimului totalitar comunist, care datorită persecuţiilor politice, vădit nedrepte, au fost private de libertate, iar ulterior au fost discriminate social şi profesional, ceea ce a avut ca efect limitarea şi restrângerea majoră a veniturilor materiale ale acestora şi ale familiei lor, perioadă îndelungată, în timpul regimului comunist.
În schimb, daunele morale solicitate prin prezenta acţiune privesc atragerea răspunderii Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a atingerilor grave aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private.
VI. Repararea integrală a prejudiciului material reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanţilor. Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu are aceeaşi sferă de incidenţă cu cea a Legii nr. 10/2001, aşadar Legea nr. 221/2009 permite acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate.
Privitor la daunele materiale solicitate, acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanţilor, acestea nefiindu-le restituite. Familia reclamanţilor avea în proprietate la data deportării teren arabil ce le-a fost restituit, prin reconstituirea dreptului de proprietate, potrivit titlurilor de proprietate eliberate de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.
Din categoria de bunuri confiscate fac parte toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul agricol şi animal, precum şi recolta neculeasă a anului 1951. Bunurile mobile ale gospodăriei cuprindeau casa şi grădina, obiecte casnice, unelte agricole.
Textul de lege [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009] nu are aceeaşi sferă de incidenţă cu cea a Legii nr. 10/2001, Legea nr. 221/2009 permiţând acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, nu doar pentru bunurile imobile. Constatarea instanţei reprezintă aşadar o adăugare la lege şi o greşită interpretare a acesteia.
În drept, recurenţii-reclamanţi au invocat art. 299, art. 304 pct. 9 şi art. 129 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen., art. 52 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, art. 2, art. 3, art. 6 şi art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, Legea nr. 221/2009, art. 15 lit. f) şi t) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789/07.11.2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte a reţinut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 3307 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.
Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate de reclamantă prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menţionate şi a legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii, precum şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamanţii invocă încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin nesocotirea principiului neretroactivităţii legii.
Aplicarea dispoziţiilor art. 329-3307 C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece prin pronunţarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.
Totodată, potrivit considerentelor aceleiaşi decizii în interesul legii, în temeiul Legii nr. 221/2001 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o hotărâre cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti.
În ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă";, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă";, iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Or, în cauză, reclamanţii nu beneficiau de o hotărâre judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale, astfel încât sunt nefondate criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti.
Nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-reclamanţi conform cărora invocarea, în apel, şi a altor temeiuri juridice, respectiv prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi art. 52 din Constituţie ar avea caracter de complinire al temeiului juridic constituit de Legea nr. 221/2009 şi nu ar atrage incidenţa art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Reclamanţii au investit instanţa de judecată cu o acţiune în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
În sistemul procesual civil român, conform principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual.
În cauză, instanţa de fond corect a aplicat principiul disponibilităţii, respectând dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere temeiurile de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată.
La rândul său, instanţa de apel, referitor la acest aspect, corect a statuat că prin invocarea în apel de către reclamanţi a altor temeiuri juridice, se tinde la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce contravine art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Nici susţinerile recurenţilor-reclamanţi în sensul că natura juridică a daunelor morale solicitate prin acţiune este diferită faţă de natura juridică a drepturilor în baza Decretului nr. 118/1990 nu pot fi primite în raport de cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358/2010.
Referitor la daunele materiale solicitate de reclamanţi în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în mod corect instanţele de fond şi apel au reţinut că aceştia nu au dovedit prin nici o probă că bunurile a căror valoare o solicită au fost confiscate de la familia lor ca efect al măsurii deportării în Bărăgan.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidenţă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.E.T., M.A. şi D.F. împotriva deciziei nr. 499 din 09 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2108/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2110/2012. Civil → |
|---|
