ICCJ. Decizia nr. 2110/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2110/2012
Dosar nr. 428/115/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 428/115 din 04 februarie 2010, reclamantele I.L.A.V. şi V.l.S.E. au chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate caracterul politic al condamnării mamei lor şi să-l oblige pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând daune morale.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că, prin Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Administraţiei şi Internelor, familia defunctei lor mame I.E., născută N., a fost strămutată pe perioada 18 iunie 1951-20 martie 1956.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 2, art. 5 din Legea nr. 221/2009, Constituţia României - Titlul I, art. 1 alin. (3), Titlul II, art. 15, alin. (1), Titlul II, art'. 27 alin. (1), Titlul II, art. 30 alin. (1), Titlul II, art. 35, alin. (1), Titlul II, art. 44 alin. (1), Titlul II art. 49 alin. (1), art. 1, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 6, art. 7, art. 9, art. 11, art. 17, art. 19, art. 22, art. 28 şi art. 45 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
La termenul de judecată din 24 martie 2010, reclamantele au precizat în scris, că îşi întemeiază acţiunea în drept şi pe disp. art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 492 din 24 martie 2010 Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantele I.L.A.V. şi V.l.S.E. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi l-a obligat pe pârât să plătească câte 100.000 euro, pentru fiecare reclamantă în parte, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Caraş-Severin a reţinut că reclamantele au făcut dovada că întrunesc cerinţele art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ele şi de mama lor, care a fost privată de libertate în perioada 18 iunie 1951-20 martie 1956, prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat că cererea reclamantelor de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora a avut în vedere consecinţele negative suferite de reclamante, dar şi de familia acestora, atât pe plan fizic cât şi psihic importanţa valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantele şi mama acestor au perceput consecinţele vătămării. Dând eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 100.000 euro, pentru fiecare reclamantă în parte.
Împotriva sentinţei civile nr. 492 din 24 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 428/115/2010, a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea in tot a sentinţei primei instanţe în sensul respingerii acţiunii reclamantelor.
În motivarea apelului s-a arătat că reclamantele au fost deportate în Câmpia Bărăganului, în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar această stare de fapt nu echivalează cu o condamnare şi nu ar putea constitui un temei pentru acordarea despăgubirilor morale.
Suma de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri morale reprezintă o îmbogăţire fără just temei, fiind nejustificată deoarece include o doză mare de aproximare şi subiectivism.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia nr. 444A din 03 martie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 492 din 24 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantele I.L.A.V. şi V.I.S.E., împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş-Severin.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel.
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 05 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeaşi Curte Constituţională a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantele ar fi fost proprietarele unui „bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantelor cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun .
De aceea, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe şi cum temeiul juridic al acţiunii reclamantelor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, instanţa de apel, în exercitarea controlului de legalitate, s-a pronunţat în consecinţă, prin respingerea acţiunii reclamantelor.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamantele care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei atacate.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantele au susţinut că hotărârea instanţei de apel este netemeinică, nelegală şi nedreaptă, deoarece din probele administrate în cauză, a rezultat că întrunesc condiţiile prevăzute de lege pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesoarea lor, care au fost privată de libertate prin măsură strămutării impusă de autorităţile acelei perioade.
Recurentele-reclamante au susţinut că este de netăgăduit ca orice măsură luată pe nedrept, le-a produs suferinţe pe plan moral, social, profesional, măsurile aplicate lezându-le demnitatea, onoarea, libertatea individuală, drepturile personale, nepatrimoniale ocrotite de lege şi că din acest punct de vedere, subsemnatei mi-a fost creat un prejudiciu moral care justifică pe deplin acordarea unor compensaţii materiale.
Recurentele-reclamante au mai arătat că în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoanele vătămate să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp aceste despăgubiri să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustifîcate pentru victime, motiv pentru care apreciază că suma de 200.0000 euro. echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri morale, reprezintă o echitabilă.
Recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7şi pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu au fost dezvoltate critici de natură a se circumscrie ipotezelor pe care acest motive le reglementează.
Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789/07.11.2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte a reţinut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 330 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României.
Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă.
Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantele şi-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă şi în mod legal instanţa de apel a constatat că soluţia care se impune în cauză este aceea de respingere a acţiunii reclamantelor, chiar dacă, anterior, instanţa de fond constatase că acestea întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesoarea lor.
Având în vedere temeiurile arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respingerea nefondat, recursul declarat de reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele I.L.A.V. şi V.l.S.E. împotriva deciziei nr. 444A din 03 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2109/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2111/2012. Civil → |
|---|
