ICCJ. Decizia nr. 2108/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2108/2012
Dosar nr. 4575/108/2009
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 53 din 04 februarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4575/108/2009, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea reclamantei M.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, obligând pe acesta din urmă să plătească reclamantei suma de 220.000 euro cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral în baza Legii nr. 221/2009, pentru faptul că reclamanta şi familia sa au fost strămutate forţat.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a constatat, în urma administrării probelor că, potrivit certificatului de moştenitor din anul 1992, reclamanta M.M., în calitate de soţie supravieţuitoare şi M.L., în calitate de fiu sunt moştenitorii legali ai defunctului M.T.G., decedat la 7 mai 1988. Reclamanta împreună cu defunctul ei soţ au fost supuşi unor măsuri administrative abuzive, fiind deportaţi din localitatea de domiciliu, respectiv localitatea P., jud. Timiş în localitatea S.N.C., jud. Bacău, în perioada 18 iunie 11951-22 ianuarie 1956, împreună cu membrii familiei, aşa cum rezultă din adresa din anul 2009 a Ministerul Apărării Naţionale - Direcţia Instanţelor Militare.
Instanţa de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supusă reclamanta, prin Decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951, care de altfel este menţionată şi în textul art. 3 alin. (3) din Lege nr. 221/2009, astfel că reclamanta este îndreptăţită să invoce beneficiul art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege şi astfel, poate solicita şi obţine despăgubiri.
În privinţa cuantumului acestor despăgubiri, tribunalul a reţinut că prin măsura deportării, reclamantei i s-a cauzat inclusiv un prejudiciu nepatrimonial, care a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani şi a influenţat atât relaţiile sociale ale familiei acesteia cât şi aspecte legate de onoarea şi reputaţia acestora, care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, cu apropiaţii, iar toate aceste vătămări îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime.
Recunoaşterea unui drept la despăgubire nu poate fi explicat decât prin voinţa de a oferi satisfacţie, care să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciu încercat, aşa încât la cuantificarea sumei ce se va acorda, instanţa a avut în vedere importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei însăşi, astfel cum în mod repetat a statuat şi jurispudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la care se adaugă şi jurispudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel că din punctul de vedere al situaţiei reclamantei, o satisfacţie justă, echitabilă şi rezonabilă se cifrează la suma de 220.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
Prin apelul său, pârâtul a susţinut că reclamanta-intimată nu poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, astfel că acest regim reparator nu poate fi aplicat şi persoanelor care nu au făcut dovada caracterului politic al măsurii deportării, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009, pentru a-i putea fi aplicabile disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul a mai susţinut că instanţa de fond a stabilit un cuantum disproproţionat şi nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea prejudiciului real suferit şi că o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Reclamanta a formulat întâmpinare prin care a solicitiat respingerea apelului, ca nefondat.
Ulterior, după pronunţarea Deciziei nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, reclamanta şi-a completat întâmpinarea şi a adăugat noi temeiuri de drept în apărarea sa, susţinând că în urma declarării ca neconstituţional a textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cauza juridică a acţiunii sale se modifică, fiind aplicabile disp. art. 998-999 C. civ., coroborat cu art. 504-505 C. proc. pen., alături de art. 20, 21, 41 şi 53 alin. (3) din Constituţia României, precum şi Decizia nr. 186/1999 a Curţii Constituţionale şi atunci instanţa de apel trebuie să analizeze cauza doar din această perspectivă.
Reclamanta şi-a precizat practic temeiurile de drept ale acţiunii sale introductive, în raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, şi cu argumentul că această decizie este inaplicabilă prezentei speţe, întrucât la data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358 (15 noiembrie 2011), reclamanta beneficia deja de o hotărâre judecătorească pronunţată pe fondul cauzei, iar cauza se afla pe rolul instanţei de apel. Astfel, în opinia reclamantei, prin aplicarea la speţă de faţă a Deciziei nr. 1358, s-ar încălca principiul neretroactivitătii legii, consacrat atât de Curtea Constituţională în decizii anterioare, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Blecic vs. Croaţia).
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 481 din 08 martie 2011, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, împotriva sentinţei civile nr. 53 din 04 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 4575/108/2009.
A schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamantei, în totalitate.
Prin încheierea din 11 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a îndreptat, din oficiu, eroarea materială din dispozitivul deciziei menţionate şi, în acord cu minuta deciziei, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, împotriva sentinţei civile nr. 53 din 04 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă"; la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei";.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a apreciat că în cauză se impune soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantei M.M.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Blecic vs. Croaţia, nefiind înfrânt principiul neretroactivităţii.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
În plus, Curtea a mai constatat şi faptul că potrivit principiului electa una via, non datur recursul ad alteram, transpus procedural şi prin textul art. 294 C. proc. civ., reclamanta nu îşi poate modifica în apel temeiurile de drept care au reprezentat baza legală pentru promovarea acţiunii introductive, câtă vreme norma procedurală imperativă prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi şi doar excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi, la care se adaugă şi aspectul ca reclamanta nu a declarat apel în prezenta cauză.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat atât recurs reclamanta cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanta, prin recursul său, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 3, pct. 7, 8, 9, coroborat cu art. 312 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate şi, implicit a încheierii din camera de consiliu din 11 aprilie 2011, prin care s-a respins în totalitate acţiunea pe care a formulat-o, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile nr. 53 din 04 februarie 2010, pronunţata de tribunal.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru următoarele argumente:
Prin soluţia pronunţată de instanţa de apel, care nelegal a reţinut că în cauză este incidenţă Decizia nr. 1358/2010 au fost ignorate dispoziţiile art. 21 din Constituţie deoarece prin limitarea şi golirea de conţinut a Legii nr. 221/2009 i s-a îngrădit accesul liber la justiţie şi implicit la un proces echitabil, existând discriminări clare între cetăţeni.
Deşi instanţa de judecată are obligaţia de a aplica dispoziţiile prevăzute de Constituţia Romaniei privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, prin invocarea deciziei menţionate pentru a respinge acţiunea pe motiv că nu mai exista temei de drept, se creează situaţia denegării de dreptate, astfel cum e definită de art. 3 C. civ., încălcându-se totodată cerinţele art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
Pe de altă parte, în art. 1 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 48/2002 privind sancţionarea tuturor formelor de discriminare se retine: „în România, stat de drept, democratic şi social, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate de lege. Principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: a) dreptul la un tratament egal în faţa instanţelor judecătoreşti şi a oricărui alt organ jurisdicţional‟.
Ori atât timp, cât prin alin. (1) din art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte, în nici un caz nu se poate accepta ideea potrivit căreia nu mai exista nici un temei de drept, iar acţiunea se impune să fie respinsă. O asemenea abordare lezează în mod clar, cert şi fără echivoc drepturile procesuale ale celor care au suferit din punct de vedere politic şi creează convingerea că seria persecuţiilor instituite înainte de anul 1989, se continua şi în prezent, într-un alt mod, într-o altă manieră, existând o discriminare incredibilă între cetăţeni, în funcţie de momentul în care aceştia au promovat acţiune în temeiul Legii nr. 221/2009. Situaţia descrisă mai sus este confirmată prin mai multe hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile obţinute în temeiul Legii nr. 221/2009, prin care au fost admise acţiunile de chemare în judecată intentate de reclamanţii care au introdus acţiunile de chemare în judecată în cursul lunii iunie-iulie 2009.
Prin decizia atacată nu au fost respectate cerinţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
Cu privire la consecinţele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra drepturilor sale, din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor recurenta-reclamantă a mai susţinut următoarele:
Art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componentă materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, impune şi respectarea principiului egalităţii pârţilor în procesul civil şi interzice, în principiu, intervenţia legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, că situaţiile în care se afla anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
Or, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulate tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă exista discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respecta un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
În susţinerea acestui drept garantat de Constituţie recurenta-reclamantă a invocat prevederile Legii nr. 48/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea formelor de discriminare, art. 1 al Protocolului nr. 12 Adiţional la Convenţie, potrivit căruia „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie";, impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţie naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care autoritatea publică, în temeiul legislaţiei naţionale are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).
Potrivit jurisprudentei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea „bunuri"; priveşte atât „bunurile actuale"; având o valoare patrimonială (cauza Van ier Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983) cât şi, în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o „speranţă legitimă"; că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera SA şi alţii impotriva Belgiei, cauza Draon împotriva Franţei, cauza Gratzinger şi Gratzinger împotriva Cehiei, cauza Trgo împotriva Croaţiei).
Despre noţiunea de „speranţă legitimă";, Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială";, în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky c. Slovaciei).
În cauza Broniowski împotriva Poloniei, Curtea a reţinut că dreptul de a obţine bunuri compensatorii este dificil de încadrat în orice categorie juridică, însă este evident că are o valoare patrimonială, iar situaţia reclamantului a fost agravată de faptul că dreptul său legal a devenit imposibil de aplicat, fiind stins de către legislaţia din decembrie 2003, prin care solicitantul a pierdut existenţa dreptului la despăgubire.
Curtea a constatat că, în fapt, treptat statul polonez a lipsit de orice eficienţă drepturile reclamantei, fără a încerca vreo soluţie de a le satisface. În aceste condiţii, chiar dacă s-a admis existenţa unor circumstanţe excepţionale s-a apreciat că exista o violare a art. din Protocolul nr. 1.
Mai mult, într-o hotărâre de data recentă (10 februarie 2010), pronunţată în cauza Klaus şi louri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reţinut că existenţa unei legi cu caracter general, de reparaţie pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o speranţă legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanţe, respective în anul 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condiţiile în care vor putea obţine compensaţiile morale (legea nu a fost adoptată de autorităţile interne)";.
Câtă vreme voinţa statului roman a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând in acest sens actul normativ menţionat, în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste"; şi Declaraţia asupra principiilor de bază ale justiţiei privind victimele infracţiunilor şi ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prinuţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, se poate aprecia ca acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim la acordarea despăgubirilor. Ori aceste persoane care se încadrează în cerinţele Legii nr. 221/2009 puteau pretinde „o speranţă legitimă"; cu privire la dreptul de a solicita şi de a obţine daune morale.
În sensul celor susţinute, recurenta-reclamantă a arătat că acţiunii sale îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul învestirii instanţei, decizia Curţii Constituţionale neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenţiei şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de către instanţa naţională, prima chemată să aplice Convenţia.
Această apreciere este în acord şi cu regulile aplicării legii civile în timp (raportul juridic de drept civil substanţial se naşte ca urmare a manifestării de voinţa a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile recunoscute de legea civilă în vigoare la momentul declanşării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar, în ipoteza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, verificarea cerinţelor impuse de lege a fost deja realizată), cu principiul conform căruia, în căile de atac, se analizează legalitatea şi temeinicia unei soluţii, în raport cu legea în vigoare la data pronunţării lor, legea nouă substanţială putându-se aplica litigiilor declanşate anterior doar dacă aceasta conţine dispoziţii mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanşate (a se vedea dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, interpretate prin decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007, pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii) şi cu efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
În acest sens, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor";, efectul ex nune al deciziilor Curţii Constituţionale constituie o aplicare a principiului nerectroactivitatii, o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel la consolidarea statului de drept.
Astfel efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituţionale.
Potrivit dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 14/1992, autorităţile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, ceea ce nu s-a întâmplat.
Mai mult, o asemenea atitudine a fost condamnată constant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reţinându-se că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ţine de practicile urmate de autorităţi - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Atunci când exista o chestiune de interes general (cum este şi situaţia din cazul în speţă, existând mai multe persoane care au fost supuse pe criterii politice atât închisorii comuniste cât şi unor măsuri administrative cu caracter politic) - autorităţile publice sunt obligate să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă (cu titlu de exemplu cauza Broniowski împotriva Poloniei).
Aplicarea deciziei curţii constituţionale în prezentul litigiu, ar fi de natură să ducă la încălcarea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât România este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând dispoziţiile art. 20 din Constituţie. Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, implicit în faţa deciziilor Curţii Constituţionale, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
Recurenta-reclamantă a susţinut că în apel a depus la dosarul cauzei o completare a temeiului de drept, invocând pe lângă dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor prevăzute de art. 504 alin. (1) şi art. 504 alin. (2), art. 505 alin. (1), art. 505 alin. (4) C. proc. pen., artic. 16, 52 alin. (3) din Constituţia României, dispoziţiile prevăzute de art. 20 din Constituţia României cu privire la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, dispoziţiile prevăzute de art. 21 din Constituţia României cu privire la accesul liber la justiţie, Decizia Curţii Constituţionale nr. 186 din 18 noiembrie 1999, art. 2, art. 3, art. 41 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, reglementările prevăzute de art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, art. 998, 999 C. civ., Legea nr. 30/1994 cu modificările ulterioare - privind ratificarea Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie, art. 1, 4 din Legea nr. 303/2004 cu modificările ulterioare, Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar. Instanţa de apel, cu totul nejustificat, le-a ignorat în totalitate atât timp cât nici nu le-a mai menţionat în cuprinsul deciziei sale.
Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a ţinut seamă, în pronunţarea soluţiei la situaţia de fapt învederată şi de probatoriul administrat în cauză care o îndreptăţesc să beneficieze de prevederile Legii nr. 221/2009 în cuantumul despăgubirilor solicitate prin acţiune.
Instanţa de apel nu a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reţinându-se că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată. Cert este că atât timp cât nu se poate reţine în sarcina sa nici o culpă cu privire la declararea neconstituţionalităţii art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care s-a făcut ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., având în vedere culpa Statului Român şi totodată reaua sa credinţă, atât timp cât a susţinut prin întimpinare respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată, nedovedită.
A solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată şi a ataşat cererii de recurs copii de pe chitanţe privind onorariul de avocat din 24 noiembrie 2009 şi din 27 ianuarie 2010.
În drept a invocat art. 299 şi urm., art. 304 pct. 7, 8, 9, art. 312 alin. (2), art. 274 C. proc. civ., art. 3 C. civ., dispoz. Legii nr. 221/2009, O.U.G. nr. 214/1999 cu modificările şi completările ulterioare, art. 16, 20, 21, 52 pct. 3 din Constituţia României, art. 2, art. 3, 6, 14, 17 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art. 3 C. civ., Legea nr. 30/1994, art. 1, 4 din Legea nr. 303/2004, Legea nr. 290/2004, art. 1 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 48/2002 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Prin recursul său, pârâtul a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului formulat de către Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român împotriva sentinţei civile nr. 5S din 04 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 4575/108/2009.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a susţinut că deşi prin considerente instanţa de apel reţine că, dată fiind desfiinţarea temeiului juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în cauză se impune soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerea acţiunii reclamantei M.M., prin dispozitivul deciziei instanţa respinge apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva sentinţei civile nr. 53 din 04 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 4575/108/2009, dar schimbă sentinţa tribunalului în sensul respingerii acţiunii reclamantei. Aşa fiind, în speţă este incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamantă, dar şi din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele care succed.
Cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ. au fost invocat numai formal, deoarece nu au fost dezvoltate critici de natură a se circumscrie ipotezelor pe care acest motive le reglementează.
Criticile vizând efectele, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă sunt nefondate.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege menţionat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu şi pentru trecut (ex tune).
Fiind incidenţă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intră sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun"; al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, „instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunţat, în recursul în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";.
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 08 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei „discriminării"; constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie";.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În ce priveşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Adunării Generale a O.N.U., la care face trimitere recurenta-reclamantă, este de reţinut că acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Recurenta-reclamantă a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 3 C. civ., însă nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi culpabilă de denegare de dreptate, deoarece acţiunea reclamantei a fost soluţionată, chiar dacă nu în sensul dorit de aceasta.
Faptul că instanţa de apel a respins acţiunea, arătând, prin considerentele hotărârii, motivele pentru care s-a impus soluţia adoptată (intervenirea pe parcursul judecăţii a deciziilor Curţii Constituţionale), nu înseamnă că judecătorul a refuzat să judece, în sensul prevăzut de art. 3 C. civ.
Nu este întemeiată nici critica recurenei-reclamante referitoare la faptul că instanţa de apel nu a judecat apelul în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civ. şi art. 504-507 C. proc. pen., conform precizărilor pe care a înţeles să le facă.
Reclamanta a precizat expres temeiul juridic al cererii sale înţelegând să aleagă o anumită cale procedurală deschisă de lege, respectiv acţiunea formulată în temeiul Legii nr. 221/2009.
Aşa fiind, în mod corect a reţinut instanţa de apel că reclamanta nu îşi poate modifica în apel temeiurile de drept care au reprezentat baza legală pentru promovarea acţiunii introductive, câtă vreme norma procedurală imperativă prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi şi doar excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.
Tot astfel, pentru considerentele anterior expuse, reţinute în cuprinsul deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţate de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., nici critica vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menţionate nu este întemeiată.
Referitor la critica recurentei-reclamante vizând neacordarea de către instanţa de apel a cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală sunt de reţinut următoarele:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului de apel se constată că aceste cheltuieli nu au fost solicitate niciodată de recurenta-reclamantă, nici prin întâmpinare, nici prin vreo altă cerere formulată separat şi nici oral, la nici unul din termenele acordate în cauză sau la termenul când s-a dezbătut apelul pârâtului şi nici nu a fost depus vreun înscris care să facă dovada acestor cheltuieli, aşa încât instanţa de apel corect a reţinut că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată şi că în speţă nu e aplicabil art. 274 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză, este pe deplin incidenţă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, cu consecinţa respingerii cererii recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.
Recursul declarat depărat va fi respins ca lipsit de interes, aşa cum de altfel a solicitat în faza dezbaterilor din recurs şi reprezentanta acestuia, în raport de faptul că prin încheierea din 11 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a îndreptat eroarea materială din dispozitivul deciziei nr. 481 din 08 martie 2011 în sensul că, în acord cu minuta, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, împotriva sentinţei civile nr. 53 din 04 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 481 din 08 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2107/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2109/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
