ICCJ. Decizia nr. 2107/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2107/2012
Dosar nr. 4405/120/2009
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, sub nr. 4405/120, reclamantul T.I., a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministrul Finanţelor Publice, să dispună obligarea pârâtului, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice.
A arătat reclamantul că, în anul 1958, a fost arestat de organele de securitate, a fost anchetat şi trimis în judecată, iar ulterior condamnat la 18 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru infracţiunea de crimă de uneltire contra ordinei sociale, incriminată de art. 209 C. pen.
La termenul din 10 decembrie 2009, reclamantul a depus precizare la acţiune, prin care a arătat că urmare a cercetărilor, oficial nu i s-a adus nicio învinuire deşi a fost arestat şi bănuit că desfăşura activităţi legionare.
Prin sentinţa civilă nr. 2012 din 4 noiembrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamantul T.I. şi a obligat Statul Român la plata sumei de 5.000 euro (contravaloarea în lei la data plăţii), reprezentând prejudiciul moral pentru condamnarea cu caracter politic suferită de reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a avut în vedere faptul că urmare acestei condamnări i-au fost cauzate reclamantului prejudicii nepatrimoniale ce au constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani şi care au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului nepatrimonial la libertate cu consecinţa unor inconveniente de ordin fizic datorate degradării sănătăţii, fiind afectate totodată acele atribuite ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie, precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, familia - vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Repararea pe deplin a suferinţelor îndurate constând în dureri fizice şi psihice nu poate fi realizată şi nici compensată din punct de vedere material, instanţei revenindu-i sarcina de a stabili cuantumul care să compenseze valorile de care a fost privat reclamant avându-se în vedere consecinţele negative suferite atât în plan fizic cât şi psihic.
Împotriva sentinţei au declarat apel în termen legal reclamantul T.I. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, precum şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, după cum urmează:
Reclamantul T.I. a criticat hotărârea pronunţată de tribunal sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate în baza dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa a criticat hotărârea primei instanţe arătând sub un prim aspect că reclamantul a beneficiat şi de acordarea drepturilor în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 şi ca atare nu mai are dreptul la despăgubiri.
Mai mult, în raport cu deciziile Curţii Constituţionale care au declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cererea reclamantului este lipsită de obiect, neexistând baza legală pentru acordarea sumei pretinse.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a susţinut în apelul său, sub un prim aspect că prin hotărârea dată instanţa a ignorat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în sensul că nu a solicitat relaţii privind cuantumul sumelor de bani încasate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
În plus, instanţa s-a pronunţat în baza unor dispoziţii legale declarate ca fiind neconstituţionale, în speţă disp. art. 5 din Legea nr. 221/2009 fiind declarate neconstituţionale prin deciziile Curţii Constituţionale.
Prin decizia nr. 91 din 29 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul T.I. de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa împotriva sentinţei civile nr. 2012 din 4 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Referitor la apelul declarat de reclamant a motivat că instanţa de fond a luat în considerare, la stabilirea cuantumului daunelor, fără a se limita la aceasta, şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, iar suma de 5.000 euro acordată de instanţa fondului cu titlu de prejudiciu moral pentru condamnarea cu caracter politic suferită de reclamant este corectă, fiind rezonabilă, echitabilă şi proporţională cu gravitatea şi suferinţele produse prin condamnare.
Referitor la apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public, instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate pentru că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral acordat reclamantului, s-au avut în vedere şi măsurile reparatorii de care a beneficiat acesta în condiţiile dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 118/1990, critica vizând acest aspect neputând fi primită. Instanţa de apel a mai reţinut că deşi prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1985, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, nemaiputându-se acorda despăgubiri în baza acestui text legal, aceste decizii nu se aplică acţiunilor şi cererilor începute sub imperiul legii vechi, respectiv a Legii 221/2009 în forma anterioară declarării neconstituţionalităţii, dată fiind Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 a Curţii Constituţionale, care a stabilit că în aplicarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, efectul „ex nune"; al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, iar efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.
În legătură cu principiul neretroactivităţii, este de observat că acesta este consacrat prin art. 1 C. civ., în concordanţă cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. (2) din Constituţie şi potrivit lui o lege devine obligatorie numai după promulgare şi după aducerea ei la cunoştinţă prin publicare în M. Of. al României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit.
Drept consecinţă, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Norma neretroactivităţii, înscrisă în art. 1 C. civ., se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu şi-au epuizat toate efectele.
Este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supravieţuirea legii vechi, excepţia şi fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna şi asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune intrarea în vigoare a noilor dispoziţii pentru toate situaţiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, iar abrogarea art. 5 alin. (1) lit. a) nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Împotriva deciziei civile nr. 91 din 29 martie 20011 a Curţii de Apel Ploieşti au declarat recurs reclamantul T.I. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa .
Prin recursul său, reclamantul T.I. a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei tribunalului în sensul de a-i fi acordat maximul cuantumului despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Reclamantul a susţinut că, în raport de alte speţe similare, în care instanţele au acordat persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic, dar care au executat o perioadă mult mai mică de detenţie, despăgubiri mai mari decât cele acordate în speţa de faţă, a fost în mod nejustificat nedreptăţit atunci când instanţa a cuantificat daunele ce i se cuvin doar la suma de 5.000 euro.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa a solicitat admiterea recursului declarat împotriva deciziei instanţei de apel, casarea deciziei atacate iar pe fond respingerea acţiunii reclamantului.
În dezvoltarea motivelor de recurs pârâtul a invocat Deciziile Curţii Constituţionale publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010 cu nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi respectiv nr. 1360 din 21 octombrie 2010 prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi ale art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare şi completare a Legii 221/2009.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile in vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare la data de 31 decembrie 2010, având în vedere ca nu a avut loc nici o intervenţie a Parlamentului sau Guvernului pentru punerea de acord a prevederilor declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat efectele, nemaiputând fi aplicat ca temei de drept pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica a reclamantului.
Având în vedere că până la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale au fost suspendate de drept, după expirarea acestui termen cu atât mai mult nu mai pot fi invocate.
Recurentul-pârât a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sub aspectul aplicabilităţii art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, în situaţia declarării neconstituţionalităţii unei legi care dădea dreptul la despăgubiri pentru privarea de proprietate suferită în timpul conunismului, respectiv cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei (cererea nr. 42563/02, decizia asupra admisibilităţii din 02 decembrie 2008).
Curtea a reamintit că legislaţia adoptată după ratificarea Convenţiei, prin care se dispune restituirea proprietăţilor confiscate anterior sau prin acordarea de despăgubiri ar putea da naştere unui nou drept de proprietate pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege (Von Maltzan şi alţii vs Germania, cerere nr. 33071/96, Broniowski vs. Polonia, cerere nr. 31443/96).
Curtea a reţinut că o lege care a fost contestată în faţa Curţii Constituţionale şi care a fost considerată contrară principiilor constituţionale, nu poate fi considerată o bază juridică solidă. În consecinţă. Curtea a stabilit că reclamanţii nu pot susţine că au o „speranţă legitimă"; ca cererile lor să fie soluţionate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia. De asemenea, reclamanţii nu pot spera ca soluţionarea cererii lor de compensaţii să se facă în temeiul unei legi în forma de la data introducerii cererii, iar nu în forma de la data soluţionării.
De asemenea, Curtea a subliniat însă că acordă o importanţă deosebită faptului că dispoziţiile legale nu au fost anulate printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca urmare a operaţiuni normale, a exercitării controlului de constituţionalitate.
Având în vedere aceste argumente, Curtea a apreciat că reclamanţii nu aveau o „speranţă legitimă"; să obţină despăgubiri, cererea lor fiind incompatibilă rationae materiae cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte dreptul de acces la un tribunal şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, analizate în lumina art. 6 din Convenţie, Curtea a afirmat în mod constant în jurisprudenţa sa că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă introducând noi dispoziţii normative cu efect retroactiv.
În cauza Unedic împotriva Franţei (cererea nr. 20153/04, hotărârea din data de 18 decembrie 2008) Curtea a statuat asupra faptului că exigenţele principiului securităţii raporturilor juridice nu consacra un drept la jurisprudenţa constantă (parag. 74 din hotărârea de mai sus).
În drept, recurentul-pârât a invocat prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este fondat, urmând a fi admis, iar recursul reclamantului este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele care succed.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Instanţa de apel, în mod greşit, nu a reţinut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte constată că soluţia ce se impune este admiterea recursului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii
Recursul declarat de reclamantul T.I., care a formulat critici ce vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale, va fi respins, ca nefondat, pentru considerentele menţionate, având în vedere că dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale şi-au încetat efectele, fiind de reţinut totodată că aceste critici privesc motive de netemeinicie a hotărârii or, conform art. 304 C. proc. civ., exercitarea controlul judiciar în recurs nu se poate face decât în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de acest text de lege.
Faţă de cele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul reclamantului şi va fi admis recursul pârâtului, cu consecinţa modificării în parte a deciziei curţii de apel, în sensul schimbării în tot a sentinţei tribunalului şi respingerii acţiunii reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmbovita împotriva deciziei nr. 91 din 29 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte decizia în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmbovita şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovita împotriva sentinţei civilă nr. 2012 din 04 noiembrie 2010 a Tribunalului Dâmbovita, secţia civilă.
Schimbă în tot sentinţa în sensul că respinge acţiunea, ca nefondată.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva deciziei nr. 91 din 29 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi cauze cu minori şi de familie.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2106/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2108/2012. Civil → |
|---|
