ICCJ. Decizia nr. 2111/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2111/2012
Dosar nr. 956/103/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 956/103 din 14 aprilie 2010 Ia Tribunalul Neamţ, reclamantul G.C. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale şi a măsurilor administrative de internare în colonii de muncă (pe o durată totală de 5 ani şi 7 luni) şi să fie despăgubit cu suma de 550.000 euro pentru prejudiciul moral suferit.
La termenul din 09 august 2010 reclamantul şi-a completat acţiunea solicitând includerea în cuantumul de 550.000 euro şi a folosului material nerealizat de pe suprafaţa de vii din 40,93 ha teren ce i-a fost confiscată timp de 50 de ani, şi dată în folosinţa C.A.P. Albeşti, judeţul Botoşani, aşa cum rezultă din adeverinţa din anul 1991 eliberată de Primăria comunei Lunca, teren ce i-a fost restituit prin titlurile de proprietate din anul 1999 şi din anul 2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1358 din 04 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. 956/103/2010 s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul G.C., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 s-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative de internare în colonii de muncă a reclamantului în perioada 01 martie 1953-07 mai 1954.
S-a constatat că măsura de condamnare a reclamantului prin sentinţa penală nr. 949/1951 a Tribunalului Militar Iaşi constituie, de drept, condamnare politică potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
În temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 raportat la art. II din O.U.G. nr. 62/2010, pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 8.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnarea şi măsurile administrative cu caracter politic luate împotriva sa.
S-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata folosului nerealizat de reclamant de pe o suprafaţă de 20,46 ha teren.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin sentinţa nr. 949/1991 a Tribunalului Militar Iaşi, reclamantul G.C. a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională şi 2 ani interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. f) C. pen.
În raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această condamnare pentru delictul prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. f) C. pen. din 1936 (publicat în M.Of. nr. 48/02.02.1948) constituia, de drept, condamnare cu caracter politic.
Tribunalul, având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009 (aşa cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 62/2010) prevăd că persoana care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, poate solicita obligarea statului la despăgubiri în cuantum de până la 10.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare a stabilit că reclamantul este îndreptăţit a primi despăgubiri pentru perioada de 3 ani şi două luni în care a executat o pedeapsă privativă de libertate (de 2 ani) şi a fost internat forţat în colonii de muncă (1 an şi două luni).
Tribunalul a apreciat că suma de 8.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul suferit de reclamant, având în vedere perioada de 3 ani şi 2 luni de condamnare politică, consecinţele produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi faptul că reclamantul a beneficiat şi de alte măsuri reparatorii pentru această condamnare, respectiv de o indemnizaţie lunară (a cărui cuantum era în anul 1990 de 636 RON şi care se actualizează periodic) - şi de recunoaşterea ca şi vechime neîntreruptă în muncă şi în aceeaşi unitate - a duratei pedepsei executate (aşa cum rezultă din Hotărârea nr. 91/1990 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 a Judeţului Neamţ).
În ceea ce priveşte cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata echivalentului lipsei de folosinţă timp de 50 de ani a suprafeţei de 20,46 ha teren ce i-a fost confiscată şi dată în folosinţă I.A.S. Albeşti judeţul Botoşani (evaluată la 50.000 euro) tribunalul a respins-o, întrucât dispoziţiile Legii nr. 221/2009 nu prevăd decât acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri în echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005 nu şi pentru folosul material nerealizat până la restituire şi, aşa cum rezultă din titlurile de proprietate depuse la dosar, reclamantului i-au fost restituite terenurile confiscate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ.
Prin apelul său, reclamantul G.C. a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susţinând că suma de 8.000 euro este derizorie faţă de suma de 550.000 euro solicitată prin acţiune.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ, prin apelul său, a susţinut că prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională s-a constatat ca prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale. Pârâtul a mai formulat critici referitoare la cuantumul daunelor morale acordate.
Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 30 din 21 martie 2011, a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1358 din 04 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. 780/110/2009.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ împotriva sentinţei menţionate.
A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1358 din 4 octombrie 2010 a Tribunalului Neamţ în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
A menţinut celelalte dispoziţii.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care prevedeau posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, astfel că instanţa trebuie să dea eficienţă dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 147 din Constituţie.
Conform art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală, este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care s-a invocat excepţia.
Decizia Curţii Constituţionale este obligatorie, opozabilă „erga omnes";, inclusiv pentru instanţele de judecată şi are putere numai pentru viitor, astfel că, după publicare, au efect inclusiv asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare.
Prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituţională a statuat că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel pentru toate instituţiile şi persoanele fizice decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a drepturilor este obligatorie.
Împotriva deciziei civile nr. 30 din 21 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bacău reclamantul G.C. a declarat recurs, susţinând că aceasta hotărâre este dată cu aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a considerat că în speţă sunt aplicabile prevederile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2011, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2011.
Invocând prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României, conform cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept";, precum şi alin. (4) al aceluiaşi art. care prevede că deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, recurentul-reclamant a susţinut că, per a contrario, dacă dispoziţiile din legile şi ordonanţele care au fost declarate neconstituţionale prin decizii ale Curţii Constituţionale îşi încetează efectele numai după 45 de zile de la data publicării acestor decizii in M. Of., rezulta fără dubiu ca până la data publicării lor în M. Of., dispoziţiile din legile şi ordonanţele care au fost supuse controlului constituţional, [deci inclusiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009], rămân in vigoare, producându-şi pe deplin efectele.
Astfel, la data pronunţării sentinţei civile nr. 1358/C din 04 octombrie 2010, nu avea aplicabilitate Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2011, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010.
Recurentul-reclamant a mai susţinut că prin completarea, în apel, a temeiului legal iniţial al acţiunii, respectiv art. 1, 2 şi 5 din Legea nr. 221/2009 şi cu prevederile art. 504 C. proc. pen., deoarece se referă la acelaşi fel de despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a condamnărilor pe nedrept, nu se realizează o nouă cerere în sensul dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., iar instanţa de apel nu a examinat acest aspect.
Recurentul-reclamant a mai susţinut că instanţa de apel nu a făcut niciun fel de referire nici la normele de drept european pe care le-a invocat în apel în sensul că ar fi încălcate dacă în cauză s-ar aplica Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
În acest sens, recurentul-reclamant a reiterat dispoziţiile art. 3 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, care se prevede: „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea pentru ca un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări, este despăgubită conform Legii, ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte";.
Din aceste norme de drept european rezulta ca exista temei legal pentru acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale ca urmare a unei erori judiciare, condamnările cu caracter politic având un evident caracter de eroare judiciară, efectele acestor hotărâri de condamnare fiind înlăturate de drept, conform art. 2 din Legea nr. 221/2009.
Recurentul-reclamant a conchis că, în raport de argumentele menţionate, se impune admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul menţinerii sentinţei civile nr. 1358/C din 04 octombrie 2010 a Tribunalului Neamţ, sentinţa dată cu respectarea normelor legale în vigoare la data pronunţării acesteia, data la care nu aveau aplicabilitate dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2011, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Criticile formulate de recurentul-reclamant aduc în discuţie efectele în cauză ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147, alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu şi pentru trecut (ex tune). Fiind incidenţă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea ca deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun"; al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, „instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstitutionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunţat, în recursul în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";.
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 martie 2011, cauza nefîind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, nu se poate reţine că a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici că a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii, intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei „discriminării"; constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie";.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Pentru considerentele anterior expuse, reţinute în cuprinsul deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţate de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., se constată că susţinerea vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menţionate nu poate fi primită.
Nu sunt întemeiate susţinerile recurentului-reclamant conform cărora prin completarea, în apel, a temeiului legal iniţial al acţiunii, cu prevederile art. 504 C. proc. pen., nu se realizează o nouă cerere în sensul dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., precum şi că exista temei legal pentru acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale ca urmare a unei erori judiciare, conform art. 3 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Reclamantul a precizat expres temeiul juridic al cererii sale înţelegând să aleagă o anumită cale procedurală deschisă de lege, respectiv acţiunea formulată în temeiul Legii nr. 221/2009.
Aşa fiind, reclamantul nu îşi poate modifica în apel temeiurile de drept care au reprezentat baza legală pentru promovarea acţiunii introductive, câtă vreme norma procedurală imperativă prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Pentru considerentele menţionate, constatând că în cauză, este pe deplin incidenţă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.C. împotriva deciziei nr. 30 din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2110/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2112/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
