ICCJ. Decizia nr. 2113/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2113/2012
Dosar nr. 2131/115/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1421 din 07 septembrie 2010 Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanta M.S. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 750 euro echivalată în lei în lei la data plăţii reprezentând daune morale, precum şi la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că bunicul reclamantei, a fost mobilizat în vederea deportării în fosta U.R.S.S. pentru a fi folosit la diferite munci, iar prin documentele depuse la dosar, reclamanta a tăcut dovada încadrării sale în dispoziţiile art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 care o îndreptăţeşte să solicite obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul reclamantei prin dislocarea sa şi a stabilit cuantumul acestora la 750 euro.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termenul legal, atât reclamanta cât şi pârâtul.
Reclamanta M.S. a criticat hotărârea primei instanţe susţinând că este netemeinică şi nelegală şi a solicitat schimbarea acesteia în sensul admiterii în întregime a acţiunii şi obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, sumă pe care a considerat-o ca fiind o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
Pârâtul a solicitat, la rândul său, schimbarea în parte a sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantei, arătând că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală întrucât despăgubirile se pot acorda doar în cazul condamnărilor şi sunt echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin măsura dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu se poate constata că bunicul reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic şi nu a suferit o condamnare, nefiind, deci îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a putea primi despăgubiri pentru prejudiciul moral, cererea reclamantei fiind nefondată.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 404 din 01 martie 2011, a respins apelul declarat de reclamanta M.S., împotriva sentinţei civile nr. 1421 din 07 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin, împotriva aceleiaşi sentinţe pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta M.S.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Deşi bunicul reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, în cauză nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, România fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944-6 martie 1945 având atribuţii limitate. Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 şi până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României (cu excepţia bătrânilor şi a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. în rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistiţiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în articolul 3 că Guvernul şi înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor şi altor forţe aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie, fiind oferită unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de comunicare româneşti şi pe cheltuiala Statului Român indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar art. 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită şi va prelua sarcina de punere în practică şi control a prezentelor termene, sub comanda înaltului Comandament Sovietic";.
În anexa la art. 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României şi toate organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile Comisiei Aliate de Control definite";, şi că această comisie îşi va avea sediul la Bucureşti.
A fost lansată astfel, somaţia din 6 ianuarie 1945 a forţelor sovietice de ocupaţie, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 45 de ani şi toate femeile cu vârste între 18 şi 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an şi persoanele inapte de muncă şi a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui M. şi a Guvernului R., măsura afectând peste 70.000 de cetăţeni români de etnie germană (saşi, şvabi bănăţeni şi şvabi sătmăreni).
În consecinţă, curtea de apel a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române, indiferent că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990-republicată.
Mai mult, chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990 republicat, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel reclamanta a declarat de recurs prin care a solicitat schimbarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii acţiunii, aşa cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta a susţinut, în esenţă, următoarele:
La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, iar Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este incidenţă raportului juridic dedus judecăţii.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croaţia parag. 81).
Principiul neretroactivităţii legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior, principiu expres consacrat de art. 1 C. civ., precum şi de art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că acţiunii pe care a formulat-o îi sunt incidente şi prevederile Declaraţiei Universale ale Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului art. 3, art. 5, art. 7 (în Anexa nr. 1), Rezoluţia APCE nr. 1096 din 1996 şi Rezoluţia APCE nr. 1481 din 2006, etc, deoarece Constituţia României la art. 20, prevede „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu punctele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile";.
Aceste prevederi legale internaţionale, la care România a aderat în decursul timpului sunt reglementările internaţionale pe baza cărora s-a emis Legea nr. 221/2009.
Prin incriminarea în Legea nr. 221/2009, a unor acte normative dinainte de anul 1989, ca având caracter politic, se recunoaşte că acestea au fost contrare Constituţiei din acea vreme, precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (la care România a aderat în data de 10 decembrie 1948), Tratatelor şi Acordurilor Internaţionale la care România era şi este parte.
Recurenta-reclamantă a solicitat totodată obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.
Instanţa de apel în mod corect a reţinut că deşi bunicul reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, în speţă nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În speţă, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, dispoziţiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantei, sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Aşa fiind, pentru considerentele menţionate, se constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că acţiunii reclamantei nu-i sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi de aceea nu pot fi primite criticile recurentei-reclamantei formulate în sens contrar.
Nu pot fi primite nici susţinerile reclamantei conform cărora acţiunii pe care a formulat-o îi sunt incidente, în afara Legii nr. 221/2009 şi prevederile Declaraţiei Universale ale Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25, Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 3, art. 5, art. 7 (în Anexa nr. 1), Rezoluţia APCE nr. 1096 din 1996 şi Rezoluţia APCE nr. 1481 din 2006, deoarece în condiţiile în care aceasta a invocat ca temei juridic al cererii în despăgubiri Legea nr. 221/2009 analizarea pretenţiilor acesteia din perspectiva altor prevederi ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, potrivit art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual şi de temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunţa pentru prima oară în recurs asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât prevederile Declaraţiei Universale ale Drepturilor Omului şi rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nu creează de drept o normă internă.
Susţinerile recurentei-reclamante referitoare la neaplicarea în speţă a efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale exced cauzei deoarece în motivarea deciziei instanţei de apel nu se face referire la această chestiune.
Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, cu consecinţa respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.S. împotriva deciziei nr. 404 din 01 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată jn şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2112/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2114/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
