ICCJ. Decizia nr. 2114/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2114/2012
Dosar nr. 1666/30/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 1666/30 din 09 martie 2010, reclamantul P.G. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, şi a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale pentru deportarea în Bărăgan a părinţilor săi.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că părinţii săi, P.N. şi P.A., în baza Deciziei Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951 au fost deportaţi la 18 iunie 1951 din localitatea C.M., jud. Timiş, în Câmpia Bărăganului.
În drept, a invocat Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1768 din 02 iulie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1666/30/2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul P.G. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 9.998 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorii săi.
A respins în rest acţiunea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că părinţii reclamantului au fost supuşi măsurii dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, în temeiul Deciziei Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951, în Bărăgan, până în 27 iulie 1955 când, în baza Deciziei Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 6100/1955, s-a dispus ridicarea restricţiilor domiciliare, împrejurări de fapt atestate de adeverinţa din 23 noiembrie 2000 emisă de Ministerul Justiţiei – Direcţia Instanţelor Militare.
Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au suportat consecinţele unor măsuri administrative cu caracter politic, cat şi, după decesul acestor persoane, soţului sau descendenţilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv.
În speţă s-a constatat că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamant se grefează întocmai pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e) din lege, deoarece părinţii reclamantului au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu - în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
În consecinţă, prima instanţă a constatat că reclamantul are dreptul la despăgubirile morale reglementate de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, al căror cuantum l-a stabilit prin raportare şi la O.U.G. nr. 62/2010.
Împotriva sentinţei civile nr. 1768 din 02 iulie 2010 a Tribunalului Timiş au declarat apel în termenul legal atât reclamantul, cât şi pârâtul.
În motivarea apelului, reclamantul a adus critici cuantumului despăgubirilor morale acordate, arătând că la data la care prima instanţă a rămas în pronunţare, 25 iunie 2010, O.U.G. nr. 62/2010 nu era încă în vigoare, situaţie în care instanţa nu trebuia să ţină seama de limitele impuse de O.U.G. nr. 62/2010, care nici nu a fost pusă în discuţia părţilor.
În plus, a arătat reclamantul, această ordonanţă generează inechităţi între subiecţii Legii nr. 221/2009.
În motivarea apelului pârâtului s-a susţinut lipsa calităţii procesuale active integrale a reclamantului P.G., care nu a dovedit că este singurul moştenitor al părinţilor săi.
S-a mai arătat că nu s-a dovedit nici fapta ilicită în sarcina statului şi nici prejudiciul moral cauzat autorilor reclamantului şi reclamantului însuşi, ca de altfel nici legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
S-au adus critici şi cuantumului despăgubirilor acordate, nejustificat în raport cu situaţia reală.
Pentru primul termen de judecată, pârâtul şi-a completat motivele de apel şi, invocând Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a arătat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, rămânând astfel fără efecte juridice.
Reclamantul P.G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului pârâtului, cu motivarea că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost abrogat, dar nu se mai aplică pentru că a fost declarat neconstituţional.
În această situaţie, reclamantul a arătat, acţiunea sa trebuie soluţionată în raport cu Constituţia României şi cu reglementările internaţionale.
La termenul de judecată din 09 martie 2011, din oficiu, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., precum şi în raport cu completarea motivelor de apel ale pârâtului, Curtea de Apel a pus în discuţie, în raport cu art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, inexistenţa temeiului juridic al acţiunii reclamantului, având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, efectele juridice ale acestui text legal încetând la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dată de la care decizia devine obligatorie pentru instanţe.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 516 din 9 martie 2011, a respins apelul declarat de reclamantul P.G. împotriva sentinţei civile nr. 1768 din 02 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, împotriva aceleiaşi sentinţe şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea civilă formulată de reclamantul P.G. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, şi de cele ale Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamantul P.G. nu poate beneficia de despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat rară ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului P.G., şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Faţă de cele menţionate, instanţa de apel a mai reţinut că nu mai prezintă nici o relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamantul P.G. a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 5, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susţinut următoarele:
Instanţa de apel a făcut referire în cuprinsul deciziei la art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 221/2009 când a pus în discuţie, deşi părţile au lipsit, inexistenta temeiului juridic al acţiunii reclamantului, în raport de faptul ca art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional, dar în Legea nr. 221/2009, nu exista art. 31.
Recurentul-reclamant a mai susţinut că deşi instanţa de apel a reţinut că, anterior deciziei Curţii Constituţionale, acesta nu avea un „bun"; în sensul jurisprudentei Curţii Europene a Drepturilor Omului deoarece hotărârea judecătoreasca nu a rămas definitiva, totuşi, avea o „speranţă legitimă"; de a obţine un bun.
Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că speranţa legitimă de a obţine un bun reprezintă o extindere a aplicării art. 1 al Protocolului 1 şi asupra unor bunuri care nu se află încă în patrimoniul reclamantului, dar acesta având un drept de a obţine proprietatea asupra lor, recunoscut de legislaţia statului.
Pentru a reprezenta o speranţă legitimă, aspiraţia de a obţine un bun trebuie să fie confirmată de legislaţia statelor membre, o hotărâre judecătorească sau un act administrativ.
Curtea a arătat că noţiunea de bunuri cuprinde şi drepturi de creanţă, deci valori patrimoniale care nu reprezintă bunuri actuale, în virtutea cărora reclamantul are o speranţă legitimă de a obţine un bun.
Recurentul-reclamant a susţinut că prin sentinţa civilă nr. 1768 din 02 iulie 2010 a Tribunalului Timiş a obţinut un drept de creanţă, asupra pârâtului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat în nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, în sensul că şi dreptul de creanţă reprezintă un „bun"; sau o „speranţă legitimă"; în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale";.
Noţiunea de „bun"; a fost dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aşa fel încât ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa numitele „speranţe legitime";, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. „Speranţele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ";.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secţia I, hotărârea Teteriny versus Federaţia Rusă, 30 iunie 2005, „Art. 1 din Protocolul nr. 1. Noţiunea de bun. Noţiunea de bun în sensul acestei dispoziţii nu se limitează la proprietatea corporală şi este independentă în raport de calificările formale din dreptul intern: anumite alte drepturi şi interese constituind active pot fi considerate bunuri în sensul acestei dispoziţii (...). Totuşi, o creanţă suficient de certă, pentru ca reclamantul să poată avea speranţa legitimă că va obţine un avantaj patrimonial, poate uneori să fie considerată un bun. În speţă, o hotărâre judecătorească a obligat autorităţile locale să pună la dispoziţia reclamantului un apartament, astfel incât acesta avea o speranţă legitimă că acest fapt se va petrece";.
În sensul celor menţionate, recurentul-reclamant a concluzionat că la data depunerii cererii introductive, exista o legislaţie internă foarte clar determinată, iar dreptul i-a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească.
Recurentul-reclamant a mai susţinut că sentinţa civilă nr. 1768 din 02 iulie 2010 a fost pronunţată înaintea declarării ca neconstituţional al art. 5. alin. (1) lit. a) teza 1, din Legea nr. 221/2009.
Decizia nr. 1358 a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, dată la care a şi intrat în vigoare.
Invocând art. 294 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, conform regulii de drept „tantum devolutum tantum judicatum";, aşa încât prin intermediul apelului nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, iar efectul devolutiv al acestei căi de atac se răsfrânge numai asupra a ceea ce s-a judecat în fond, având în vedere că instanţa de apel realizează numai un control judiciar ordinar asupra hotărârii atacate, iar acest control nu poate avea alte elemente decât cele ce au format obiectul primei judecăţi, căci s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie.
În apel nu se poate judeca o cauză în baza unor alte elemente (Decizia nr. 1358/2010), inexistente la data judecării cauzei în primă instanţă, deoarece ar fi vorba, per a contrario de o judecată nouă, părţile fiind private de principiul dublului grad de jurisdicţie.
În apel, instanţa de apel nu se putea pronunţa asupra unor aspecte legale intervenite, după pronunţarea hotărârii.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care acest motiv le reglementează.
Criticile recurentului-reclamant vizează, în fapt, depăşirea limitelor învestirii de către instanţa de apel, prin invocarea motivului de ordine publică privind declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi greşita aplicare la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, ceea ce atrage încadrarea recursului în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Este adevărat că apelul este devolutiv în limitele cererii de apel, numai că acest principiu, consacrat de art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., nu împiedică invocarea, de către oricare dintre părţi sau de instanţă din oficiu, a motivelor de ordine publică. În acest sens, teza a doua a textului prevede, în mod expres, că „motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu";.
În speţă, după cum rezultă din practicaua deciziei recurate, la termenul de dezbateri din 09 martie 2011, instanţa de apel, în raport de 295 alin. (1) C. proc. civ., art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, a pus în discuţie inexistenţa temeiului juridic al acţiunii reclamantului, având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, iar pe acest aspect a pus concluzii reprezentantul Ministerului Public.
Efectele deciziilor de neconstituţionalitate asupra litigiului aflat în curs de soluţionare pe rolul instanţei reprezintă o problemă de ordine publică, aşa încât Curtea de Apel a fost îndrituită să o pună în discuţie din oficiu, conform art. 295 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.
Prin urmare, Curtea de Apel nu a încălcat limitele judecăţii, ci a pronunţat hotărârea ca urmare a examinării unui motiv de ordine publică pus în discuţie din oficiu, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Criticile formulate în acest sens sunt astfel nefondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Referirea instanţei de apel la art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 221/2009, în considerentele deciziei, semnalată de recurent prin cererea de recurs ca nejustificată, este o greşeală de tehnoredactare deoarece, în practica, s-a consemnat corect că s-a pus în discuţie inexistenţa temeiului juridic al acţiunii reclamantului, în raport de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 - fiind deci vorba de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi nu din Legea nr. 22172009 - şi chiar dacă părţile au lipsit, a fost prezent reprezentantul Ministerului Public care a pus concluzii asupra acestei chestiuni, aşa cum s-a menţionat.
Criticile privind stabilirea greşită de către instanţa de apel a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 sunt, de asemenea, nefondate.
Contrar susţinerilor recurentului, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
În acest sens, în mod legal Curtea de Apel a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecinţa respingerii acţiunii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, decizie pe care instanţa de recurs trebuie să o aibă în vedere la soluţionarea cauzei, fiind general obligatorie de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).
În ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă";, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României).
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă";, iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu este titularul unui „bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici a unei „speranţe legitime"; de a dobândi acest bun, cum greşit pretinde prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu exista o hotărâre definitivă care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura tăcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Faţă de considerentele expuse, recursul reclamantului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva deciziei nr. 516 din 09 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2113/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2115/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
