ICCJ. Decizia nr. 2116/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2116/2012
Dosar nr. 2005/83/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamantul O.A. a solicitat instanţei ca, în baza Legii nr. 221/2009, să-l oblige pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, să-i plătească despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsurile administrative cu caracter politic constând în prizonieratul bunicului său, defunctul P.L. (P.L.) pe teritoriul fostei U.R.S.S., în perioada 15 martie 1945-17 mai 1947.
Prin sentinţa civilă nr. 1846/D din 30 septembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins acţiunea formulată de reclamant împotriva Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice cu motivarea că măsura invocată nu se încadrează în categoria celor prevăzute de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, nefiind dispusă în temeiul actelor menţionate la pct. a-f din art. 3 din lege şi nu a urmărit nici unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999; de asemenea, măsura nu a fost dispusă de organele fostei miliţii sau securităţi ale statului român, ci de forţele sovietice de ocupaţie şi nu a fost luată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1949.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin decizia nr. 71 din 16 martie 2011 a admis apelul declarat de reclamantul O.A. împotriva sentinţei civile nr. 1846/D din 30 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în tot în sensul că:
A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul O.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
A constatat caracterul politic al măsurii de deportare şi prizonierat pe teritoriul U.R.S.S. în perioada 3 ianuarie 1945-17 mai 1947, dispusă faţă de antecesorul reclamantului, P.L. (P.L.).
A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata a 10.000 euro cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a motivat astfel:
Prin acţiunea sa, reclamantul a solicitat ca pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice sa fie obligat la repararea prejudiciului produs ca urmare a măsurii administrative a prizonieratului şi a deportării dispusă faţă antecesorul său, P.L., pe teritoriul U.R.S.S. în perioada 03 ianuarie 1945-17 mai 1947, unde a şi decedat. Reclamantul şi-a fundamentat cererea pe dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, dispuse în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Deşi această măsură nu este, din punct de vedere a naturii sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3.
Legea nr. 221/2009 face trimitere la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990. Or art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Aşadar din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale, se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la munca de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Că este aşa o dovedeşte scopul pentru care legea a fost adoptată şi anume înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară şi acordarea de despăgubiri morale dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente.
Pe de altă parte, instanţa de apel, a mai reţinut că în cauză nu sunt aplicabile prevederile Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, raportat la practica judiciară a Curţii de Apel Oradea în speţe similare, fiind însă aplicabile prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 Protocolul 1 adiţional al Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului - ceea ce impune conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României prioritatea Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, conform art. 11 alin. (2) din Constituţie.
De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că din examinarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care a condamnat România pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei, aceasta a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deşi solicitanţii puteau pretinde ca aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor, conform dispoziţiilor legale interne şi a jurisprudenţei instanţelor.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin reclamantului instanţa de apel a avut în vedere durata măsurii luată faţă de antecesorul acestuia, consecinţele produse şi intensitatea cu care acestea au fost resimţite.
Conform practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a celui material cât şi a celui moral.
Instanţa de apel a apreciat că reclamantului i se cuvine suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale, această sumă fiind de natură să asigure o reparaţie completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă faţă de antecesorul reclamantului, luând în considerare în acest sens şi practica constantă a Curţii de Apel Oradea care, în cazuri similare, a acordat aceeaşi sumă de bani.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin recursul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei civile nr. 71/2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, şi modificarea în totalitate a deciziei în sensul menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 1846/D/2010 a Tribunalului Satu Mare. În subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a deciziei recurate în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, în sumă de 10.000 euro acordate reclamantului.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a susţinut ca decizia instanţei de apel este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii pentru următoarele considerente:
Prizonieratul, ca şi deportarea nu sunt, din punct de vedere al naturii juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative.
Deportarea, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conţinutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept.
Analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 şi 3 din Lege şi implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, se constată că deportarea nu satisface nici unul din criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
Măsura este de natură etnică, fiind dispusă înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acţiunii ca nefondată, neavând nici o relevanţă faptul că din punct de vedere al desfăşurării în timp s-a menţinut şi după data de 6 martie 1945.
Condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 ce constituie temeiul acordării de despăgubiri trebuie să fie ale Statului Român.
Potrivit normelor de drept internaţional, o astfel de măsură aparţine Statului Român în măsura în care este luată de instituţiile sale şi prepuşii acestora.
Deportarea etnicilor germani şi maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S. la munca de reconstrucţie, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupaţie la aceea vreme şi executată sub supravegherea armatei sovietice.
Deşi armistiţiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populaţiei civile, conferinţele de la Postdam, Yalta şi Paris au confirmat şi implicit legalizat, sub forma prestaţiilor în muncă, deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucţie în U.R.S.S.
Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945 au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940-6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, recurentul a concluzionat că situaţiile constând în prizonierat şi deportări reglementate de art. 1 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 118/1990, nu creează vocaţie la drepturile prevăzute de Legea nr. 221/2009, în timp ce situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) constând în condamnări şi măsuri administrative cu caracter politic se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009. A mai arătat recurentul că situaţiile reglementate de O.G. nr. 105/1999 nu se încadrează din punct de vedere al naturii juridice şi perioadei istorice printre cele prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi nu conferă vocaţie la drepturile prevăzute la această lege.
Aşadar, în privinţa unor măsuri precum prizonieratul şi deportarea în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, urmează a li se aplica dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situaţii.
Referitor la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului in sumă de 10.000 euro, recurentul a susţinut ca este exagerat de mare, raportat la jurisprudenta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie şi constituie o îmbogăţire fără just temei.
Recurentul a mai învederat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă şi general obligatorie aplicându-se şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor, astfel încât reclamantul O.A. nu este îndreptăţită la despăgubirile civile pe care le-a solicitat prin acţiunea sa.
Recurentul-pârât Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat instanţei să admită recursul şi să modifice în tot decizia atacata, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Recurentul-pârât a susţinut, referitor la cuantumul despăgubirilor, că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care sa asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate şi, raportat la împrejurările speţei, o statuare in echitate, care sa asigure reparaţia morala (şi nu una având scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.
Referitor la modul de stabilirea a cuantumului despăgubirilor morele acordate reclamantului, recurentul-pârât a invocat şi prevederile O.U.G. nr. 62/2010 prin care au fost modificate dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sub aspectul instituirii unor criterii de cuantificare dar şi un plafon pana la care se pot acorda despăgubiri persoanelor care se încadrează in categoriile enunţate de acest act normativ.
Recurentul-pârât a mai invocat şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita şi dispune de către instanţa doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale. Drept urmare, cum decizia Curţii Constituţionale este incidenţă şi în soluţionarea cauzei dedusa judecaţii de către reclamant, se impune respingerea acţiunii.
Recursurile vor fi admise, pentru considerentele care succed.
În condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretenţiilor formulate de reclamant în prezenta cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În cauză, reclamantul a solicitat obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a situaţiei în care s-a aflat antecesorul său, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S.
În speţă, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţia stării de prizonierat în U.R.S.S.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, dispoziţiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantului sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Împrejurarea că antecesorul reclamantului a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., nu poate fi asimilată nici unei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din Lege şi nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art. 3 din acelaşi act normativ.
Acordarea unor măsuri reparatorii în temeiul Decretului-Lege 118/1990 nu constituie o cauză nouă, distinctă de măsurile administrative cu caracter politic şi de condamnările cu caracter politic care să nască, alături de acestea dreptul la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanţa urma a avea în vedere şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.
Prin urmare, constatând că situaţia de prizonier de război în fosta U.R.S.S. a antecesorului reclamantului nu poate fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic şi că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative se naşte dreptul de a obţine despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale sus-menţionate, atunci când a reţinut că măsura luată faţă de antecesorul reclamantului se încadrează în domeniul de reglementare a Legii nr. 221/2009 şi că astfel reclamantul este îndreptăţită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.
Înalta Curte, având în vedere temeiurile menţionate care nu mai impun ca în cauză să fie analizate celelalte critici formulate, va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pe care o va modifica în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul O.A. împotriva sentinţei civile nr. 1846 D din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă, cu consecinţa menţinerii acesteia, ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare împotriva deciziei nr. 71 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia atacată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul O.A. împotriva sentinţei civile nr. 1846 D din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2115/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2117/2012. Civil → |
|---|
