ICCJ. Decizia nr. 2115/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2115/2012
Dosar nr. 1980/63/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 12 februarie 2010, reclamanţii G.A. şi G.G. au chemat în judecată pe Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 3.000.000 RON pentru repararea prejudiciilor morale şi suferinţelor cauzate de Statul Român prin arestarea şi condamnarea la 10 ani închisoare a autorului lor, G.N.
În motivarea în fapt a acţiunii, reclamanţii au arătat că prin sentinţa penală nr. 586/1958 pronunţată de Tribunalul Militar Craiova, tatăl reclamanţilor G.G. a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de uneltire contra ordinii sociale şi deţinere de publicaţii interzise, infracţiuni prev. de art. 209 pct. 2 şi art. 325 alin. (1) lit. c) C. pen., încadrându-se deci printre condamnările cu caracter politic astfel cum sunt definite de art. l pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul Dolj, prin sentinţa civilă nr. 298 din 09 iulie 2010, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanţi, a sumei de câte 5.000 euro - echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a decide astfel, instanţa de fond a reţinut că autorul reclamanţilor – G.G. a fost arestat în baza sentinţei penale nr. 586/1958 pronunţată de Tribunalul Militar Craiova, prin care a fost condamnat la 10 ani închisoare, fiind eliberat la 03 august 1964, înainte de termen şi că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 221/2009 şi art 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, şi a apreciat că suma de câte 5.000 euro pentru fiecare reclamant este suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral suferit ca urmare a măsurilor la care a fost supus tatăl lor din motive politice, reţinând că nici autorul reclamanţilor şi nici ei nu au primit despăgubiri morale în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat şi motivat cereri de apel reclamanţii şi pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Bucureşti prin D.G.F.P. Dolj.
Criticile invocate de reclamanţi au vizat cuantumul daunelor morale acordate, susţinând că sunt prea mici în raport de suferinţele pe care familia acestora le-a îndurat, ca urmare a condamnării politice a tatălui lor.
La rândul său, pârâtul Statul Român a susţinut că daunele morale sunt neîntemeiate, arătând că deşi nu neagă existenţa prejudiciului moral adus autorului în cei 6 ani de detenţie, nu poate fi obligat la acordarea de despăgubiri, cât timp reclamanţii nu şi-au dovedit cererea şi câtă vreme instanţa nu are la dispoziţie criterii la care să se poată raporta cu privire la evaluarea impactului moral asupra celui care se consideră îndreptăţit să formuleze o astfel de cerere, în speţă, reclamanţii.
O altă critică a vizat cuantumul daunelor morale acordate, sustinându-se că faţă de perioada lungă de timp scursă de la data condamnării autorului reclamanţilor, precum şi în raport de măsurile reparatorii acordate reclamanţilor potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990, aceştia nu mai sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri cu titlu de daune morale, în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 225 din 14 aprilie 2011, a respins apelul declarat de reclamanţii G.A., G.G., şi G.D. împotriva sentinţei civile nr. 298 din 9 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Dolj.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin D.G.F.P. Dolj împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor.
Instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanţii au invocat ca temei juridic al acţiunii lor dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
Cum la data soluţionării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional a expirat, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, norma juridică susmenţionată prevăzând expres că după împlinirea termenului dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
În cauza de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost dată după pronunţarea sentinţei de prima instanţă, când pe rolul Curţii de Apel Craiova se afla dosarul în apel, situaţie în care dispoziţiile Curţii Constituţionale sunt incidente.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel reclamanţii G.A. şi G.G. au declarat recurs întemeiat în drept pe art. 307 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei tribunalului şi acordarea de daune morale în conformitate cu actul normativ în vigoare la data introducerii acţiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au susţinut următoarele:
Instanţa de apel nu a analizat în nici un fel motivele de apel referitoare la decizia Curţii Constituţionale care constata ca fiind neconstitutional textul de lege care plafonează cuantumul despăgubirilor.
Speţa de faţă presupune analiza atentă a aplicării în timp a unor norme juridice şi a deciziei Curţii Constituţionale.
Recurenţii-reclamanţi au invocat decizia Înaltei Curţi nr. 1973 din 04 martie 2011 şi au susţinut că temeiurile avute în vedere la pronunţarea deciziei sunt valabile şi în cazul aplicării numai pentru viitor a O.U.G. nr. 62/2010, dispoziţiile acestei ordonanţe având efect numai asupra persoanelor care la data apariţiei acestui act normativ nu se adresaseră deja instanţelor de judecata în temeiul Legii nr. 221/2009.
Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că rolul instanţelor de drept comun este aşadar de interpretare corectă şi legală a aplicării unor acte normative în timp şi a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra persoanelor care au acţionat cu bună credinţă în temeiul unei legi adoptată de Parlamentul României.
Au mai arătat că prin modificarea Legii nr. 221 şi interpretarea greşită a efectelor deciziei Curţii Constituţionale sunt încălcate art. 1 alin. (3), art. 61 alin. (1), art. 78, art. 115 alin. (6), art. 124 alin. (3), art. 126 alin. (3), art. 146 lit. a), 147 alin. (4) din Constituţia României.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează.
Instanţa de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
În acest sens, în mod legal curtea de apel a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecinţa respingerii acţiunii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, decizie pe care instanţa de recurs trebuie să o aibă în vedere la soluţionarea cauzei, fiind general obligatorie de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefîind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Referitor la decizia nr. 1973 din 4 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 2980/115/2009, depusă în apel ca practică judiciară şi invocată de reclamanţi atât în apel, cât şi în cererea de recurs, se constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că este irelevantă în soluţionarea pricinii de faţă, întrucât în acea cauză apelul a fost rezolvat de Curtea de Apel Timişoara la data de 21 aprilie 2010, deci anterior pronunţării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010.
Aşa cum s-a reţinut prin decizia dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie efectul ex nune al deciziilor Curţii Constituţionale este acela că au putere numai pentru viitor, neputându-se aplica în etapa procesuală a recursului, cum a fost cazul în acea speţă, per a contrario fiind de imediată aplicare în cazul în care nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă.
Or, în cauza de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost dată după pronunţarea sentinţei de prima instanţă, când pe rolul Curţii de Apel Craiova se afla dosarul în apel, cauza nefiind soluţionată definitiv, situaţie în care dispoziţiile Curţii Constituţionale sunt incidente.
Invocarea deciziei nr. 1973 din 4 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de către recurenţii-reclamanţi - în sprijinul susţinerii că O.U.G. nr. 62/2010 nu se aplică retroactiv - excede cauzei şi nu are relevanţă deoarece în motivarea deciziei instanţei de apel nu se face referire la acest act normativ, iar art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Faţă de considerentele expuse, se constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, recursul reclamanţilor fiind nefondat, urmând a fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.A. şi G.G. împotriva deciziei nr. 225 din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2114/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2116/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
