ICCJ. Decizia nr. 2120/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2120/2012
Dosar nr. 4688/98/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea din data de 29 septembrie 2010, înregistrată la Tribunalul Ialomiţa, reclamanta B.V. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P. solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare, deportare şi stabilire a domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, în satul Fundata, judeţul Ialomiţa şi să oblige pârâtul la plata de despăgubiri în condiţiile dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 şi O.U.G. nr. 62/2010 pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea măsurii administrative, într-un cuantum de 10.000 euro.
Reclamanta a arătat că împreună cu familia ei, s-a refugiat din Bucovina de Nord în Banat, de unde în anul 1951, a fost deportată în Bărăgan, satul Fundata judeţul Ialomiţa unde i s-a stabilit domiciliul obligatoriu.
Reclamanta a mai arătat că pe perioada domiciliului obligatoriu, nu a avut dreptul să părăsească localitatea sub nici un pretext, fiind supusă unor restricţii greu de imaginat.
Prin sentinţa civilă nr. 2226/ R din 04 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, în dosarul nr. 4688/98/2010, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 7000 euro cu titlu de despăgubiri civile către reclamantă.
În motivarea hotărârii, s-a arătat că măsura administrativă dispusă prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 este asimilată de drept condamnărilor cu caracter politic, prin chiar dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Având în vedere dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, şi ţinând seama de probele administrate în cauză, respectiv de faptul că reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, tribunalul a apreciat că acordarea sumei de 7000 euro este echitabilă.
Împotriva sentinţei tribunalului, a declarat recurs pârâtul, calificat de instanţa de apel ca apel.
Pârâtul a susţinut că despăgubirile acordate de prima instanţă au avut la bază texte de lege care au fost declarate neconstituţionale prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010. Pârâtul a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin decizia nr. 417/ A din 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV civilă, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 2226/ F din 4 noiembrie 2010 a Tribunalului Ialomiţa, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată în condiţiile şi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009 modificată şi completată prin O.U.G. nr. 62/2010.
După pronunţarea hotărârii de către prima instanţă, dar pe parcursul procesului (M. Of. nr. 761/15.11.2010) s-au publicat următoarele decizii, de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţate de către Curtea Constituţională nr. 1354/2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010; nr. 1358/2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, Partea I. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţă de precizările de mai sus, în condiţiile în care legiuitorul român nu a pus dispoziţiile declarate neconstituţionale, în acord cu Constituţia, în cadrul termenului arătat, art. 5 din legea nr. 221/2009 are în prezent următorul conţinut:
„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară”.
Lit. a) din art. 5 şi dispoziţiile de modificare din O.U.G. nr. 62/2010, care constituiau temeiul de drept al acţiunii introductive, nu mai există deoarece dispoziţiile legale respective au fost declarate neconstituţionale conform celor arătate mai sus.
Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situaţia în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă şi situaţia în care o lege sau o dispoziţie legală este declarată neconstituţională iar legiuitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a aduce legea sau dispoziţia legală în acord cu constituţia.
La soluţionarea unui proces în care nu s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituţionale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă şi nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituţională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt şi situaţiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziţia din legea ulterioară se aplică şi efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esenţa ei un caracter de unitate şi de uniformă obligativitate pentru toţi.
Instanţa de apel a concluzionat că în speţă se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecaţii în curs are caracterul unei fapte în desfăşurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data de la care decizia de neconstituţionalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Într-o altă ordine de idei, dar în acelaşi sens, trebuie observat că instanţele pot sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau a unei dispoziţii din aceasta, doar în situaţiile în care respectiva lege sau dispoziţie sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond în apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate, sunt declarate neconstituţionale, cele stabilite prin decizia Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi de imediată aplicare, de la data publicării în M. Of., atât în procesul care a determinat sesizarea Curţii Constituţionale cât şi în celelalte procese aflate pe rolul instanţelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispoziţiile legale declarate neconstituţionale.
Este adevărat că instanţele trebuie să dea eficienţă prevederilor Convenţiei dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenţie. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituţională ea nu mai există şi prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din C.E.A.D.O.L.F.
Reclamanta din prezenta cauză nu are un bun până la finalizarea procesului, iar în calea de atac declarată împotriva hotărârii prin care i s-a admis în parte acţiunea, devin pe deplin aplicabile efectele deciziilor Curţii Constituţionale privitoare la Legea nr. 221/2009 şi O.U.G. nr. 62/2010.
Instanţa de apel a motivat că nu contestă modul în care prima instanţă a cuantificat prejudiciul suferit de către reclamantă, ci se rezumă la a constata că forma dobândită de dispoziţiile legale ce constituiau temeiul juridic al acţiunii, după admiterea excepţiilor de neconstituţionalitate, nu mai permite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral şi a dispus în consecinţă.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta B.V. prin care a solicitat menţinerea ca temeinica si legală a sentinţei civile nr. 2226/ F din 04 noiembrie 2010 a Tribunalului Ialomiţa.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susţinut, în esenţă, că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că în speţă are incidenţă Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale deoarece legea aflata in vigoare la data formulării cererii de chemare in judecata este aplicabila pe toata durata procesului.
Potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Prioritatea normelor fundamentale fata de simpla oportunitate politica care a generat Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale este garantată de Constituţie.
Pe de alta parte introducerea cererii de chemare în judecată în înainte ca instanţa Curţii Constituţionale să se pronunţe cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, i-a dat posibilitatea obţinerii unei sentinţe care a constatat un drept la despăgubiri.
Faţă de împrejurarea ca termenul la care s-a soluţionat apelul, era peste termenul de 45 de zile, iar instanţa din punct de vedere procedural nu a pus in aplicare prevederile Legii nr. 202/2010, este încă o dovada a faptului că legea aflata in vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe toată durata procesului.
Recurenta-reclamantă a susţinut că analiza pe fond a cauzei este nelegala si netemeinica, având in vedere ca la data pronunţării erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 202/2010, urmând a cataloga cauza drept recurs, iar pe de alta parte faptul că greşit s-a apreciat că în speţă este incidentă Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Cu privire la criticile vizând efectele, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, care se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt de reţinut următoarele:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege menţionat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intră sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunţat, în recursul în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 9 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil întrucât prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Astfel, cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei „discriminării” constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Susţinerea recurentei-reclamante conform căreia instanţa de apel nu a aplicat corect prevederile Legii nr. 202/2010 nu pot fi primite.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii atunci când a calificat calea de atac exercitată de pârât împotriva sentinţei tribunalului ca apel, având în vedere că hotărârea atacată a fost pronunţată la data de 04 noiembrie 2010, anterior modificării Legii nr. 221/2009 prin Legea nr. 202/2010, instanţa de fond indicând greşit calea de atac împotriva sentinţei ca fiind recursul.
Având în vedere temeiurile arătate, constatând că în cauză este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of. nr. 789/07.11.2011) conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.V. împotriva deciziei nr. 417/ A din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2119/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2121/2012. Civil → |
|---|
