ICCJ. Decizia nr. 2119/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2119/2012
Dosar nr. 4538/101/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 4538/101/2010 pe rolul Tribunalului Mehedinţi, reclamantul D.N. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să îl oblige pe pârât la plata sumei de 500.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii, pentru prejudiciul moral suferit prin strămutarea şi stabilirea de domiciliu forţat.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe prevederile art. 5 alin. (1) şi (4) din legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că de la data de 18 iunie 1951 până la data de 16 aprilie 1953, împreună cu familia a fost strămutat în Bărăgan, unde li s-a stabilit domiciliul forţat în comuna Măzăreni, Raion Brăila.
Prin sentinţa civilă nr. 632 din 09 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. 4538/101/2010, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.N. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro daune morale.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 3 din legea nr. 221/2009 este considerată măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu dacă a fost întemeiată pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne iar reclamantul se încadrează în aceste dispoziţii legale, măsura luată împotriva sa fiind o măsură cu caracter politic.
Dispoziţiile art. 5 din acelaşi act normativ modificat prin O.U.G. nr. 62/2010 prevăd că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I şi 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea.
Instanţa de fond a apreciat că reclamantul este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în sumă de 10.000 euro.
Împotriva acestei sentinţei, în termen legal au declarat apel ambele părţi, reclamantul nemotivând apelul.
În motivele de apel, pârâtul Statul Român a solicitat în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, întrucât s-au ignorat dispoziţiile imperative ale art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, cu privire la participarea obligatorie a procurorului.
În subsidiar, s-a criticat sentinţa în sensul că despăgubirile nu au temei legal, întrucât prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) Teza I din Legea nr. 221/2009, că, în mod greşit Statul Român a fost obligat la daune morale către reclamant, cu toate că acestea nu au fost dovedite.
Pârâtul a mai susţinut că drepturile persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, sunt stabilite prin O.U.G. nr. 214/1999 şi Decretul – Lege nr. 118/1990, alături de alte norme speciale de reparaţie, iar reclamantul a beneficiat de o indemnizaţie lunară în baza Decretului – Lege nr. 118/1990, iar instanţa trebuia să verifice dacă drepturile obţinute de reclamant prin acest act normativ, nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de acesta în urma măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus autorul.
Prin decizia nr. 194 din 28 martie 2011, Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamantul D.N. împotriva sentinţei civile nr. 632 din 09 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. 4538/101/2010 şi a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedre următoarele considerente:
La data promovării acţiunii reclamantului erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate sau celor cărora li s-a aplicat o măsură administrativă, să solicite despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al acţiunii, motiv pentru care tribunalul a admis cererea şi a obligat Statul Român la plata sumei de 10.000 euro.
Dispoziţiile legale menţionate au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. Ulterior acestei date, Curtea Constituţională a constatat şi prin alte decizii neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia.
În atare situaţie, instanţa de apel urmează a avea în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională, duce la încetarea efectelor textului de lege după 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of.
La data soluţionării apelului termenul de 45 de zile a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispoziţiile legii fundamentale, astfel că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, declararea lor ca neconstituţionale echivalând cu inexistenţa normei juridice.
Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, instanţa este obligată să aplice dispoziţiile legale în vigoare la data când soluţionează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze.
În consecinţă, constatând că la soluţionarea apelului nu mai sunt în vigoare dispoziţiile legale ce au constituit temeiul legal al acţiunii, instanţa de apel a apreciat că acţiunea reclamantului este neîntemeiată.
Instanţa de apel a motivat că trebuie să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) Teza a II-a (dispoziţii ce nu au făcut obiectul controlului de constituţionalitate) şi dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care instanţa trebuie să se raporteze şi la drepturile deja stabilite în condiţiile Decretului – Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condiţiile acestor acte, nu este suficientă.
În speţă, s-a constatat că reclamantul a beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990 persoanelor persecutate politic, fiind emisă Hotărârea nr. 650/1990 a Comisiei Judeţene Mehedinţi de aplicare a Decretului – Lege nr. 118/1990, prin care i s-a acordat reclamantului o indemnizaţie lunară de 354 lei, pentru 1 an, 9 luni şi 28 zile, conform art. 3 din Decretul – Lege nr. 118/1990, astfel că prejudiciul suferit de reclamant a fost acoperit.
Acestei indemnizaţii i se adaugă alte înlesniri cu caracter reparatoriu, care sunt prevăzute expres în art. 3 alin. (2) din decret şi anume, asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit în unităţile sanitare de stat, apreciindu-se că perioada domiciliului obligatoriu, constituie vechime în muncă.
Instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile legale pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea au fost declarate neconstituţionale, iar prejudiciul a fost deja reparat, situaţie în care se impune admiterea apelului şi schimbarea sentinţei tribunalului, în sensul respingerii acţiunii.
Instanţa de apel a respins apelul reclamantului cu motivarea că nu mai există temei legal pentru admiterea acţiunii formulată de reclamant, iar acesta nu a motivat apelul astfel cum cer dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate iar pe fond, admiterea în totalitate a acţiunii aşa cum a fost ea formulată şi obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 500.000 euro echivalent în lei drept despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit datorită strămutării şi stabilirii de domiciliu forţat pe care a suportat-o.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, următoarele:
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit, ca raportului juridic dedus judecăţii îi este aplicabilă Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În considerarea principiilor tempus regit actum şi neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 C. civ., nu este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o alta dispoziţie legală decât cea care exista atunci când el s-a născut.
În cauza de fata este vorba de ultraactivitatea legii civile, in sensul ca dispoziţiile legale care îşi încetează efectele (sau sunt abrogate) guvernează raporturile juridice născute in timpul in care au fost in vigoare dar si nu îşi mai produc efectele in cazul raporturilor juridice născute după încetarea efectelor legii.
Recurentul-reclamant a susţinut că problema care se pune în această cauză este aceea a stabilirii prejudiciului moral suferit şi implicit al cuantumului despăgubirilor ce se impun a fi acordate de către instanţă.
Este adevărat că nu există un sistem clar care să stabilească prejudiciul moral suferit de o persoană ca urmare a suferinţelor fizice şi psihice pe care le-a îndurat şi nici cuantumul daunelor morale ce trebuie acordate pentru a „acoperi"; acest prejudiciu dar doctrina şi practica juridică au stabilit un set de criterii orientative, pe care instanţa să le aibă în vedere atunci când stabileşte acest prejudiciu şi cuantumul daunelor morale ce se vor acorda .
În materia daunelor morale principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ iar cuantumul acestor daune trebuie stabilit în aşa fel încât victimei să i se procure o satisfacţie de ordin moral susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privată.
De asemenea, la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie ţinut cont de toate consecinţele negative suferite pe plan fizic, moral şi social, de importanţa valorilor lezate, de afectarea reputaţiei, onoarei şi demnităţii persoanei care a îndurat suferinţele fizice şi psihice la care a fost supusă.
Examinând decizia instanţei de apel, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Criticile formulate de recurentul-reclamant aduc în discuţie chestiunea efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea categoriilor de persoane prevăzute de lege (în speţă, fost condamnat politic).
Nu este însă vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 28 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recursul în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Faţă de temeiurile arătate nu se mai impune analizarea criticilor formulate de recurentul-reclamant care vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale şi care nu pot fi verificate, pentru că dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale şi-au încetat efectele.
Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.N. împotriva deciziei nr. 194 din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova – secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2118/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2120/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
