ICCJ. Decizia nr. 2153/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2153/2012
Dosar nr. 742/108/2010
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 08 februarie 2010, reclamanta G.H.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caracterul politic al măsurii abuzive la care a fost suspus tatăl său prin deportare în U.R.S.S. şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând atât despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de tatăl său prin deportare cât şi echivalentul imobilului confiscat ca urmare a deportării.
Prin sentinţa civilă nr. 471 din 22 iulie 2010, Tribunalul Timiş a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a constatat că tatăl reclamantei a fost deportat în U.R.S.S. în vederea participării la reconstrucţia din această ţară, în perioada ianuarie 1945 - 31 octombrie 1946, dată la care a decedat.
Tribunalul a reţinut că deportarea tatălui reclamantei în fosta U.R.S.S. a fost realizată prin mijlocirea armatei sovietice care, în cursul lunii ianuarie 1945, a adunat din zona de vest a ţării mai multe persoane de etnie germană, pe care le-a deportat în U.R.S.S. în vederea participării la reconstrucţia din această ţară.
Constatând că deportarea realizată de către armata sovietică, la momentul ianuarie 1945, adică anterior datei de 6 martie 1945, nu se circumscrie dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, tribunalul a motivat că oricât de evident este caracterul politic şi poate chiar inuman al deportării într-un alt stat, repararea prejudiciilor astfel suferite de către cei în cauză nu se poate realiza în temeiul legii sus-menţionate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 507 din 9 martie 2011, a confirmat sentinţa tribunalului prin respingerea apelului reclamantei.
În esenţă, instanţa de apel a reţinut - ca şi tribunalul - că măsura deportării autorului reclamantei pentru muncă forţată în U.R.S.S., luată de armata sovietică în perioada ianuarie 1945 - 31 octombrie 1946, nu face obiectul Legii nr. 221/2009.
Instanţa de apel a apreciat că, în cauză, deşi tatăl reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia acestei ţări, acţiunea nu poate fi admisă deoarece nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă cuprinsă în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă în timpul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
Pe de altă parte, instanţa de apel a apreciat că şi în situaţia în care măsura deportării în U.R.S.S. ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a caracterului neconstituţional al art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta a susţinut că deciza recurată este nelegală întrucât deşi instanţa de apel recunoaşte că tatăl său a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic, reţine că în speţă nu sunt întrunite condiţiile cerute de Legea nr. 221/2009. În acest sens, susţine că deportarea autorului său în U.R.S.S. în perioada 14 ianuarie 1945 - 31 octombrie 1946 este o măsură administrativă abuzivă, pe criteriul etnic, care se încadrează în dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. e) şi art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, aprobată prin Legea nr. 567/2001 si modificată prin Legea nr. 173/2006. Mai arată că deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, indiferent dacă deportarea a fost făcută înainte sau după 6 martie 1945 şi că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire si nu înlătură drepturile stabilite prin legile anterioare.
În ceea ce priveşte decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, susţine că aplicarea acestei decizii în cazul persoanelor ale căror procese nu au fost soluţionate definitiv ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă ceea ce contravine principiului egalităţii în faţa legii prevăzut de art. 16 din Constituţie.
Examinând recursul în limitele criticilor invocate, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele care urmează:
Astfel cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, autorul reclamantei a fost deportat ă în URSS în vederea participării la reconstrucţia din această ţară, în perioada ianuarie 1945 - 31 octombrie 1946, iar prin acţiunea promovată reclamanta tinde la repararea prejudiciului moral încercat de autorul său ca urmare a deportării în fosta U.R.S.S.
Înalta Curte constată că situaţia dedusă judecăţii nu intră în domeniul de aplicare a Legii 221/2009, act normativ prin care legiuitorul a intenţionat acordarea anumitor reparaţii pentru condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Fără a nega traumele pe care l-a suportat autorul recurentei reclamante prin deportarea în fosta U.R.S.S., Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 nu şi-a propus repararea şi a acestui tip de prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referinţă privind repararea consecinţelor condamnărilor cu caracter politic şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada comunistă, respectiv, după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, şi până la 22 decembrie 1989.
În consecinţă, legea nu a avut în vedere decât cauze privind prejudiciile imputabile direct şi nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situaţiilor determinate de război, chiar dacă acestea au avut consecinţe şi ulterior, derulându-se şi după 6 martie 1945.
Dat fiind că situaţia de fapt din speţă nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, sunt lipsite de relevanţă cele stabilite prin Deciziile 1358, 1360/2010 ale Curţii Constituţionale ca şi cele dezlegate prin Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.H.E. împotriva deciziei nr. 507 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2152/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2154/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
