ICCJ. Decizia nr. 2144/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2144/2012
Dosar nr. 11616/2/2010
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Prin sentinţa nr. 627 din 24 aprilie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 4936/3/2009 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, - în urma trimiterii, pe cale administrativă, de către Secţia de contencios Administrativ şi Fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Primarul general al Municipiului Bucureşti.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că obiectul cererii îl reprezintă anularea Dispoziţiei nr. 9261 din 12 decembrie 2007 emise de pârât în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a restituit numitei G.G., în natură, imobilul situat în Bucureşti, str. Transilvaniei, garsoniera situată la mezanin, sector 1, împreună cu terenul aferent, fără să fi fost trecute actul de identitate al persoanei îndreptăţite şi nici CNP-ul, actul fiind, astfel, emis cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr. 10/2001.
Tribunalul nu a constatat, însă, nici un motiv de nulitate absolută sau relativă a dispoziţiei contestate, iar cele menţionate de către reclamant pot duce la completarea dispoziţiei, şi nu la anularea sa.
Nu a fost adusă nicio dovadă din care să rezulte că persoana pe numele căreia s-a dispus reconstituirea în natură a dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 10/2001 nu ar fi o persoană îndreptăţită la astfel de măsuri.
Prin decizia nr. 480 din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de către reclamant împotriva sentinţei menţionate, pe care a anulat-o, cu trimiterea cauzei spre soluţionare la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
Instanţa a adoptat această soluţie în baza unui motiv de ordine publică, anume necompetenţa tribunalului de soluţionare a unei acţiuni de anulare a unei dispoziţii, competenţă ce aparţine, în raport de motivul de nulitate invocat, instanţelor de drept comun.
Prin decizia nr. 5613 din 08 octombrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul Prefectului Municipiului Bucureşti împotriva deciziei menţionate, ce a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a constatat că rezultă fără echivoc din însăşi formularea acţiunii, ca şi din susţinerile reclamantului, că acesta a înţeles să dea cererii caracterul unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, competenta soluţionării cauzei revenind potrivit art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, republicată, secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află şi sediul unităţii deţinătoarei sau, după caz, al entităţii învestite în soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Ca atare, instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat cererea introductivă de instanţă ca fiind o acţiune de drept comun, stabilind competenţa materială în favoarea judecătoriei, fără a analiza cauza în raport cu motivele de apel invocate de reclamantul - recurent.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 11616/2/2010.
Prin decizia nr. 141 din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 627 din 24 aprilie 2009.
Pentru a decide astfel, instanţa a făcut trimitere la dispoziţiile art. 112, art. 114 cât şi art. 1141 coroborat cu art. 133 C. proc. civ., din care rezultă că o persoană care formulează o cerere în justiţie este obligată să se supună unor reguli (implicit la identificarea acesteia sub aspectul stării civile).
Faptul că nu se trec, în mod expres, actul de identitate şi codul numeric personal nu produce o nulitate a actelor respective (nici a dispoziţiei Primarului General şi nici a hotărârilor judecătoreşti), cerinţa solicitată de apelantă conducând la alte consecinţe (cum ar fi cea de protejare a datelor personale), deoarece aceste acte sunt publice, accesibile tuturor şi ar expune părţile la abuzuri din partea altor cetăţeni.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- în mod greşit, nu s-a luat în considerare că cererea de chemare în judecată a fost formulată de către un terţ, şi nu de către persoana beneficiară a dispoziţiei contestate, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, în acest sens fiind jurisprudenţa constantă a instanţelor specializate;
- în mod greşit, nu s-a ţinut cont de faptul că absenţa elementelor de identificare a persoanei îndreptăţite din cuprinsul dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001 de către Primăria Municipiului Bucureşti conduce la nulitatea acestui act, deoarece dispoziţia constituie actul juridic de bază pentru efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară şi titlu executoriu, după îndeplinirea acestor formalităţi, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 şi art. 25.3 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ.
Absenţa acestor menţiuni contravine, de asemenea, dispoziţiilor art. 6 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români.
Considerentele din decizia de apel relative la cerinţele de formă ale unei cereri de chemare în judecată şi protecţia datelor personale sunt străine de natura pricinii, cu atât mai mult cu cât în anexa 4 a H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificatorul este identificat inclusiv prin actul de identitate şi codul numeric personal.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.
Cu toate că recurentul Prefectul Municipiului Bucureşti nu a indicat temeiul juridic al criticilor formulate, din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că acestea se încadrează în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora urmează a fi analizate.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentului privind formularea cererii de chemare în judecată în cadrul controlului de legalitate al prefectului asupra dispoziţiilor emise în baza Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că aspectul relativ la calificarea cererii şi competenţa materială, inclusiv funcţională, de soluţionare a cauzei în primă instanţă a fost tranşat prin decizia nr. 5613 din 08 octombrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ciclul procesual anterior.
Astfel, prin acea decizie, s-a arătat că cererea formulată în cauză reprezintă o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, caz în care competenţa soluţionării sale revine, potrivit art. 26 alin. (3) din lege, secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare.
Ca atare, dezlegările instanţei supreme în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, dată fiind promovarea unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, au intrat în puterea lucrului judecat, motiv pentru care nu pot fi primite susţinerile recurentului pe acest aspect.
În ceea ce priveşte modul de argumentare a deciziei de apel, Înalta Curte constată că, într-adevăr, acesta este unul insuficient, însă atare aspect nu conduce la modificarea deciziei, în condiţiile în care soluţia adoptată în apel este legală, fiind posibilă completarea ori chiar substituirea considerentelor ce susţin respingerea apelului reclamantului.
Astfel, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că absenţa, din cuprinsul dispoziţiei nr. 9261 din 12 decembrie 2007 emise în baza Legii nr. 10/2001 de către Primăria Municipiului Bucureşti, a menţiunilor privind actul de identitate şi codul numeric personal al beneficiarului restituirii în natură a unui imobil, restituire dispusă prin actul administrativ atacat, nu reprezintă un motiv de anulare a dispoziţiei.
Nici prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001, referitoare la emiterea dispoziţiei de către unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării, ca răspuns la notificare, şi nici normele corespondente din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a legii, nu conţin cerinţa de formă a inserării unor menţiuni de natura celor în discuţie, cu atât mai puţin sancţiunea nulităţii în cazul absenţei acestora.
De altfel, reclamantul nu a indicat, prin cererea de chemare în judecată, vreo normă incidentă pe baza căreia să se dispună o asemenea sancţiune, pentru neîndeplinirea exigenţei formale (invocând doar prevederile legale referitoare la controlul de legalitate exercitat de către prefect), iar normele la care s-a făcut referire în căile de atac succesiv parcurse în cauză (art. 25 alin. (4) din lege şi norma corespondentă din actul normativ privind punerea în aplicare a legii) nu susţin aplicarea sancţiunii nulităţii actului juridic.
Chiar dacă s-ar reţine existenţa unei norme de ordine publică ce prevede cerinţa de formă a menţiunilor pretinse de către reclamant în cauză şi că menţionarea actului de identitate şi a codului numeric personal al beneficiarului dispoziţiei are relevanţă pentru îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, sancţiunea tot nu ar fi justificată.
Nulitatea este legată de încălcări ale unor norme de ordine publică (ce pot fi invocate şi de către un terţ), prin aplicarea sa urmărindu-se protejarea unui interes general şi împiedicarea producerii de efecte juridice ale actului, prin intrarea acestuia în circuitul civil.
Or, sancţiunea nu se justifică în situaţiile în care se identifică un alt remediu pentru înlăturarea eventualei vătămări produse prin absenţa elementelor formale. Astfel, neîndeplinirea acestora poate fi complinită prin adăugarea acestor menţiuni în cuprinsul actului, la solicitarea persoanei interesate, şi doar dacă se probează, în concret, dificultăţi în intabularea dreptului de proprietate ori în executarea titlului.
Totodată, sancţiunea preconizată de către reclamant este disproporţionată în raport de gravitatea pretinsei neregularităţi, nefiind justificată atât timp cât sunt îndeplinite condiţiile de fond relative la calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi legalitatea reparaţiilor acordate.
Este de reţinut că reclamantul nu a corelat absenţa acestor menţiuni cu însăşi identitatea persoanei beneficiare a dispoziţiei, în sensul unei suspiciuni de confuzie între persoane cu acelaşi nume, de arogare a unei false identităţi sau al unor dubii asupra cetăţeniei, nefăcându-se nicio afirmaţie în acest sens. De altfel, în cuprinsul dispoziţiei se menţionează că persoana îndreptăţită are cetăţenia română şi domiciliul în Bucureşti.
Prevederile O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, la care recurentul face referire, sunt, astfel, nerelevante pentru necesitatea menţionării, în cuprinsul dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, a datelor pretinse de către reclamant, în absenţa oricărui indiciu relativ la o falsă identitate a persoanei beneficiarului dispoziţiei.
Faţă de cele expuse, urmează ca susţinerile recurentului să fie înlăturate în totalitate, dispunându-se respingerea recursului ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 141/ A din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2143/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2148/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
