ICCJ. Decizia nr. 2156/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2156/2012
Dosar nr. 4637/3/2010
Şedinţa publică de la 26 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti în data de 29 ianuarie 2010, reclamantul C.D. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să fie obligat la plata sumei de 59.832 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii, reprezentând drepturi pentru prejudiciul moral suferit în perioada 30 iulie 1952-27 iulie 1995 ca urmare a măsurii cu caracter politic dispusă prin decizia nr. 200/1951 a M.A.I.
Familia reclamantului a fost obligată să părăsească localitatea de domiciliu, fiind strămutată forţat pe o durată de 4 ani, în acest interval, respectiv în data de 30 iulie 1952 s-a născut reclamantul, care a fost nevoit să suporte alături de familia sa condiţii mizere de trai, inumane şi degradante, care i-au marcat existenţa atât din punct de vedere psihic, dar şi sub aspectul stării de sănătate.
Prin sentinţa civilă nr. 1077 din 21 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 20.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut privaţiunile şi suferinţele de ordin fizic şi psihic la care a fost supus reclamantul pe perioada măsurii de dislocare cu caracter abuziv luată de către organele fostei miliţii din regimul anterior.
Prin decizia civilă nr. 830/A din 31 octombrie 2011, secţia a IV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant C.D. împotriva sentinţei primei instanţe, a admis apelurile formulate de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Principiul neretroactivităţii se aplică doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituţionalităţii art. menţionat, nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
Raportul juridic obligaţional stabilit în cauzele având ca obiect despăgubiri pretinse în temeiul Legii nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele la data soluţionării apelului.
În speţă, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost pronunţată şi publicată anterior pronunţării deciziei în apel, situaţie în care aceasta, având caracter obligatoriu, trebuie avută în vedere la soluţionarea litigiului.
Art. 5 alin. (1) Iit. a) din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al acţiunii reclamantului, nu mai poate constitui o bază legală pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
Conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12/2011 pronunţată în recursul în interesul legii, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional.
Împotriva deciziei din apel a formulat recurs reclamantul C.D.
Recurentul a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 5 pct. 5, ale art. 6 şi ale art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu raportare la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a încălcat principiul neretroactivităţii legii, principiul nediscriminării în faţa legii şi instanţelor judecătoreşti şi dreptul la un proces echitabil.
Recursul este nefondat.
Aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizează lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Problema de drept care se pune în speţă nu este cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptăţit la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, raportat la măsurile reparatorii de care eventual a beneficiat deja ori putea beneficia în baza altor acte normative edictate în scopul reparării abuzurilor săvârşite de statul comunist, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport cu această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, aşadar, că acţiunea fiind promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Rezultă că, raportat la aceste considerente, care înlocuiesc motivarea din decizia recurată, soluţia din această decizie privind respingerea acţiunii reclamantului este corectă, impunându-se a fi menţinută faţă de lipsa temeiului juridic al acţiunii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În consecinţă, pentru acest motiv recursul reclamantului se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Aşa fiind,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantul C.D., împotriva deciziei civile a secţiei a IV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti nr. 830/A din 31 octombrie 2011.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2018/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2158/2012. Civil. Constatare nulitate act... → |
|---|
