ICCJ. Decizia nr. 2148/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2148/2012
Dosar nr. 9635/118/2009
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 21 septembrie 2009, reclamanţii B.C., B.Z. şi B.M. au solicitat Tribunalului Constanţa, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa, să constate caracterul politic al condamnării la moarte a autorului lor, defunctul B.I. şi obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în sumă de 5.000.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor prin condamnare.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 132 din 09 februarie 2010, a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al condamnării autorului reclamanţilor şi a obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumei de 1.000.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către autorul lor, B.I.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, că autorul reclamanţilor a fost condamnat la moarte pentru crima de uneltire contra securităţii statului, infracţiune reglementată de Legea nr. 16/1949 şi pentru crima de constituire în bandă, Legea nr. 16/1944 şi Legea nr. 10/1949, iar Legea nr. 221/2009 statuează în art. 1 alin. (1) că această măsură are caracter politic de drept, fiind incidente în speţă dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
S-a mai reţinut că prin executarea sentinţei penale autorului reclamanţilor i-a fost lezat un drept fundamental, dreptul la viaţă, situaţie în care s-a apreciat că o despăgubire în cuantum de 1.000.000 euro ar fi în măsură să atenueze suferinţa din trecut şi să asigure reclamanţilor, cel puţin pe viitor o despăgubire pentru o viaţă petrecută în privaţiuni.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii, pârâtul şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa.
Prin încheierea de la 23 iulie 2010 a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie.
Cauza a fost suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 188/ C din 16 martie 2011, a respins, ca nefundat, apelul reclamanţilor şi a admis apelurile declarate de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Constanţa şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins cererea reclamanţilor de obligare a S.R. la plata daunelor morale. Restul dispoziţiilor din sentinţă au fost menţinute.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nu se poate constata că declararea neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi modificările aduse prin art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010, prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic demersul reclamanţilor, întrucât normele speciale în materie (Decretul – Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun.
Pe de altă parte, s-a apreciat că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special, care a complinit cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
S-a avut în vedere că răspunderea statului pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute, de altfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
S-a reţinut că reclamanţii au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui lor la pedeapsa cu moartea pentru crima de uneltire contra securităţii statului (Legea nr. 10/1949) şi crima de constituire în bandă (Legea nr. 16/1944 şi Legea nr. 16/1949), condamnare ce intră sub incidenţa art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Instanţa de apel a reţinut că această situaţie nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele tatălui lor, pentru ca în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
În concret, Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui şi în ce condiţii se pot acorda măsuri reparatorii.
Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voinţa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată în extenso tuturor persoanelor care au trăit experienţa tristă a perioadei comuniste.
Aceste acte normative au fost aplicate fără nicio discriminare persoanelor care îndeplineau condiţiile legale şi care şi-au exprimat opţiunea de a deveni beneficiarii acestor măsuri reparatorii.
Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii, nu conferă fiilor acestuia calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
De altfel, măsura reparatorie a vizat, în concepţia legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci şi pe soţul supravieţuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat.
Instanţa de apel a reţinut că nu poate fi ignorată nici împrejurarea că prin Decizia nr. 1113 din 14 iunie 2007 i-a fost recunoscută defunctului B.I. calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel care stabileşte în ce condiţii poate fi valorificat în prezent, dar şi potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut.
Concluzionând, instanţa de apel a reţinut că recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, copiii defunctului B.I. nu au, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor şi nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii, criticând-o ca fiind nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenţii reclamanţi susţin, în esenţă, că decizia recurată este nelegală, ei făcând dovada că sunt îndreptăţi la daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor care a fost condamnat la moarte pentru că s-a împotrivit regimului totalitar comunist. Recurenţii reclamanţi susţin că întrucât recunoaşterea de către stat a condamnărilor cu caracter politic, în temeiul Legii nr. 221/2009, echivalează cu judecarea cauzei şi achitarea inculpatului, sunt îndreptăţiţi la daune morale în baza art. 504 C. proc. pen., art. 998 – art. 999 C. civ., art. 6, 1, 2 şi 5 din C.E.D.O., precum şi art. 2 alin. (3) din Constituţia României. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelurilor declarate de pârât şi de Ministerul Public şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei tribunalului.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:
Acţiunea formulată de reclamanţi a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum aceasta era în vigoare la data înregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Constanţa.
În faţa instanţei de apel s-a pus în discuţie problema dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acţiunii, mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată, ulterior pronunţării deciziei recurate, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că sunt îndreptăţiţi la acordarea daunelor morale în temeiul art. 504 C. proc. pen., art. 998 C. civ. sau dispoziţiilor C.E.D.O. nu poate fi primită.
Astfel, în condiţiile în care temeiul juridic al acţiunii în despăgubiri, invocat de reclamanţi şi examinat ca atare de instanţe, a fost reprezentat de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, analizarea pretenţiilor acestora din perspectiva altor dispoziţii legale nu poate fi făcută întrucât aceasta ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în recurs.
Or, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Ca atare, susţinerea recurenţilor reclamanţi pe acest aspect nu are suport.
În consecinţă, având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, drept pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanţii B.C., B.Z. şi B.M. împotriva deciziei nr. 188/ C din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2144/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2151/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
