ICCJ. Decizia nr. 2151/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2151/2012
Dosar nr. 12916/118/2009
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 12916/118/2009, reclamantul D.H. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., obligarea paratului la plata sumei de 40.000 Euro, in echivalent lei din data efectuării plaţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
În drept, a invocat prevederile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 266 din 18 februarie 2010, Tribunalului Constanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 7.000 euro cu titlu de daune morale, respingând restul pretenţiilor, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantul a fost dislocat, la data de 18 iunie 1951, din localitatea Beşenova Nouă, judeţul Timiş şi i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Petroiu-Nou, în perioada 1951 - 1954 conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Tribunalul a apreciat că stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamant şi familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, origini etnice sau situaţii materiale prospere, considerate drept o ameninţare la adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
S-a mai reţinut că deşi reclamantul este îndreptăţit la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a menţionatei măsuri administrative abuzive, acest drept nu poate fi interpretat în sensul obţinerii unor sume exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce însemnă prejudiciul moral, cum este suma de 40.000 euro solicitată de reclamant prin acţiune.
Instanţa de fond a apreciat că o despăgubire de 7.000 de euro reprezintă o reparaţie echitabilă în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., care a adoptat o poziţie moderată prin sumele acordate cu titlu de daune morale, iar pe de ală parte nu trebuie neglijată nici împrejurarea că reclamantul a beneficiat şi de despăgubiri în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamantul cât şi pârâtul.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 262/ C din 20 aprilie 2011, a admis apelul declarat de S.R. prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanţa şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Prin aceeaşi hotărâre a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nu se poate constata că declararea neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic demersul reclamantului, întrucât normele speciale în materie (Decretul – Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun.
Pe de altă parte, s-a apreciat că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei. Or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special, care a complinit cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
S-a avut în vedere că răspunderea statului pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute, de altfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
S-a reţinut că reclamantul a beneficiat la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie în cuantum de 805 lei lunar conform Hotărârii nr. 780/1991 emisă de C.J. Constanţa de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990.
Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existenţa atât în plan familial cât şi profesional, a constituit motivaţia pentru care statul a înţeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensaţii materiale importante pe toată durata vieţii, proporţionale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizaţie fiind încasată lunar de la data recunoaşterii dreptului.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial compensaţiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor şi impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseşi şi asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost aşadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Instanţa de apel a înlăturat susţinerea reclamantului în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute şi acordate acestuia în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, a dobândit „o speranţă legitimă” în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituţionale) şi astfel această speranţă ar fi devenit iluzorie, reţinând că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor, neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie. Soluţia este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza S. şi alţii contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, cauza S. contra Letoniei, Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza A. contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009) instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. şi P. contra Cehiei).
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul a susţinut că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanţa investită cu soluţionarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speţă.
În acest context, recurentul reclamant învederează că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricţiei domiciliare (1951 - 1955), condiţiile în care a fost evacuat din casă, modalitatea în care a călătorit, condiţiile în care a locuit în Bărăgan, stigmatul de deportat politic care i-a marcat existenţa, etc. Totodată, arată că prezintă relevanţă în speţă şi faptul că de la ridicarea măsurii deportării şi până în anul 1990 nu a beneficiat de nici o despăgubire din partea S.R.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv” pot solicita instanţei despăgubiri.
Prin urmare, recurentul reclamant din prezenta cauză, în calitate de fiu şi respectiv nepot, avea calitatea să solicite acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, încadrându-se în dispoziţiile acestei legi.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Astfel, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte, secţiile unite, în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei Decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie, este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurentul reclamant, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta D.H. împotriva deciziei nr. 262/ C din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2148/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2152/2012. Civil → |
|---|
