ICCJ. Decizia nr. 2159/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2159/2012
Dosar nr. 1753/3/2010
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 1753/3/2010, la data de 19 ianuarie 2010, reclamanta C.E. a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 221 din 02 iunie 2009, în contradictoriu cu pârâtul Statului Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună, conform dispoziţiilor art. 5 si urm. din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea tatălui său, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1332 din 8 octombrie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 1.500 euro, la cursul de schimb B.N.R. din data efectuării plăţii, cu titlu de prejudiciu moral.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în fapt, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, tatăl reclamantei, respectiv numitul C.T. împreună cu familia sa a fost dislocat, la data de 18 iunie 1951, din zona frontierei de vest şi strămutat în comuna Frumuşiţa, judeţul Galaţi, unde i s-a stabilit domiciliul obligatoriu.
Prin decizia MAI nr. 6100 din 27 iulie 1955 au fost ridicate autorului reclamantei şi familiei sale restricţiile domiciliare.
Prin decizia nr. 2308 din 18 octombrie 2007, Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă i-a recunoscut numitului C.T., tatăl reclamantei, calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Tribunalul a constat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora măsura luată de organele fostei miliţii sau securităţi, faţă de tatăl reclamantei şi familia acesteia, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.
Art. 5 din Legea nr. 221/2009 recunoaşte dreptul oricărei persoane, care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanţei de judecată obligarea statului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin măsuri administrative luate,în cazul descendenţilor de gradul I, putându-se acorda până la 5.000 de euro.
Ţinând cont de cele expuse anterior, tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său, prin măsura dislocării.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul, luând în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, a apreciat că suma de 1.500 euro echivalent în lei la data plăţii reprezintă o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanta C.E. cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 314/ A din 22 martie 2011, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtului, schimbând în tot sentinţa tribunalului, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut lipsa de temei legal a cererii de acordare a daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, aplicabile în speţă în raport de dispoziţiile art. 147 alin. (1), art. 4 din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992.
Referitor la o eventuală aplicare directă a normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale, susţinută de reclamantă, prin precizările depuse în apel, chiar şi în ipoteza existenţei unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională şi a considerentelor reţinute de instanţa de contencios constituţional, instanţa de apel a reţinut că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăşi, temei de drept a unei acţiuni în justiţie, fiind necesar ca prin acţiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenţie a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea şi care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României, justificat de faptul că prin dispoziţiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenţie, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţa Curţii. Mai mult, potrivit principiului neretroactivităţii tratatelor şi convenţiilor internaţionale, C.E.D.O. nu se aplică unui stat contractant decât cu privire fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art. 5 din Convenţie ce consacră dreptul la libertate şi la siguranţă.
În ceea ce priveşte prevalenţa altor reglementări internaţionale în materie, respectiv a rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) şi nr. 1.481 (2006), precum şi a Rezoluţiei 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiţie şi tratament echitabil al victimelor, Curtea reţine că textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei - recomandări, rezoluţii sau opinii - reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniştri, guverne, parlamente naţionale, partide politice naţionale şi pentru alţi actori importanţi ai societăţii. Astfel, rezoluţiile conţin hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privinţa cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice şi prin urmare, potrivit considerentelor mai sus enunţate, invocarea în speţă a acestor acte cu caracter normativ nu este de natură a conduce la o altă concluzie, decât cea deja expusă în paragraful anterior.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta reclamantă susţine, în esenţă, că decizia recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel ar fi trebuit să soluţioneze cauza pe baza legii în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere că la acea dată era constituţională, modificarea intervenită prin deciziile Curţii Constituţionale neputând opera retroactiv.
Mai mult, arătă că şi dacă se constata aplicabilitatea acestor decizii, instanţa de apel trebuia să dea prioritate reglementărilor internaţionale ratificate de România, instanţele judecătoreşti fiind obligate, potrivit art. 20 din Constituţia României, să ignore legile interne şi interpretările Curţii Constituţionale care contravin acestor reglementări.
Recurenta - reclamantă mai susţine că în reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex care este o consecinţă directă a măsurii la care a fost supus autorul ei şi nu să se limiteze, în motivarea respingerii apelului, la aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii).
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte îl găseşte nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia adoptată pe deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor, ale căror efecte asupra cauzei de faţă au fost analizate din perspectiva unui motiv de ordine publică şi nu prin prisma motivelor de apel.
Întrucât motivul de ordine publică pune în discuţie însuşi temeiul juridic al pretenţiilor formulate în cauză, în mod corect a fost analizat cu prioritate faţă de motivele de apel şi, constatându-se temeinicia acestuia, nu s-a mai procedat la cercetarea susţinerilor reclamanţilor din motivarea căii de atac.
În acest context, se impune cercetarea, în primul rând, a criticilor vizând aplicabilitatea deciziilor Curţii Constituţionale în faza apelului.
Aspectul procesual relativ la efectele deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost clarificat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a instanţei supreme a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 – cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi a întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie juridică voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
În condiţiile în care prin decizia dată în interesul legii s-a clarificat şi aspectul conformităţii cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a interpretărilor date de Curtea Constituţională, urmează ca motivele de recurs pe acest aspect să fie înlăturate.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind necesară analiza celorlalte critici, întrucât sunt subsidiare incidenţei deciziilor Curţii Constituţionale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.E. împotriva deciziei nr. 314/ A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2158/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2160/2012. Civil → |
|---|
