ICCJ. Decizia nr. 2152/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2152/2012
Dosar nr. 49403/3/2009
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 15 decembrie 2009, reclamanta R.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin, Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 290.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani, o lună şi 9 zile în care a fost deportată din localitatea Becicherecu Mic-Sânicolau şi i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Pereţii Noi, judeţul Slobozia.
Prin sentinţa civila nr. 794 din 07 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 15.000 euro, echivalent în lei la data plăţii efective cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul, în baza probelor administrate, a reţinut că reclamanta împreună cu familia acesteia la data de 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, a fost dislocată din localitatea Becicherecu Mic-Sânicolau, în localitatea Pereţii Noi, judeţul Slobozia unde i s-a stabilit domiciliul obligatoriu timp de 4 ani, o lună şi 9 zile.
Restricţia domiciliară a reclamantei şi a familiei acesteia a fost ridicată prin Decizia nr. 2222 din 17 iulie 1955 a MAI, însă aceştia nu s-au mai putut întoarce în localitatea de baştină.
Tribunalul a apreciat că prin stabilirea domiciliului obligatoriu reclamantei şi familiei acesteia i-au fost cauzate prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare a acestora, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele care ţin de relaţiile sociale, respectiv onoarea şi reputaţia.
La stabilirea întinderii daunelor, luând în considerare consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic şi importanţa valorilor morale lezate, tribunalul a apreciat că suma de 15.000 euro reprezintă o satisfacţie suficientă şi echitabilă pentru prejudiciul produs reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta R.M., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
La termenul de judecata din 25 ianuarie 2011, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti au invocat un motiv de ordine publică, în raport de situaţia intervenită ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 1358/2010, în urma căreia dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în complet de divergenţă, în majoritate, prin decizia nr. 35/ A din 3 februarie2011, a respins ca nefondat apelul reclamantei, a admis apelurile pârâtului şi Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut lipsa de temei legal a cererii de acordare a daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358, aplicabilă în speţă în raport de dispoziţiile art. 147 alin. (1), art. 4 din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992.
Analizând incidenţa în cauză a deciziei Curţii Constituţionale menţionate, atât sub aspectul constituţionalităţii textului de lege declarat neconstituţional, cât şi sub aspectul compatibilităţii lui cu dispoziţiile CEDO, instanţa de apel a reţinut că, la data soluţionării apelurilor, decizia nr. 1358 a Curţii Constituţionale fuseseră deja publicate în M. Of. şi, prin urmare, reclamanta nu deţineau un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 CEDO.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii şi nici de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta reclamantă susţine, în esenţă, că decizia recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel ar fi trebuit să soluţioneze cauza pe baza legii în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere că la acea dată era constituţională, modificarea intervenită prin deciziile Curţii Constituţionale, neputând opera retroactiv. Mai mult, recurenta reclamantă arătă că şi dacă se constata aplicabilitatea deciziilor nr. 1354 şi nr. 1358 ale Curţii Constituţionale, instanţa de apel trebuia să dea prioritate reglementărilor internaţionale ratificate de România, instanţele judecătoreşti fiind obligate, potrivit art. 20 din Constituţia României, să ignore legile interne şi interpretările Curţii Constituţionale care contravin acestor reglementări.
Recurenta reclamantă mai susţine că, în reaprecierea daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex care este o consecinţă directă a măsurii la care a fost supusă şi nu să se limiteze, în motivarea respingerii apelului ei, la aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii).
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte îl găseşte nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia adoptată pe decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei, ale căror efecte asupra cauzei de faţă au fost analizate din perspectiva unui motiv de ordine publică şi nu prin prisma motivelor de apel.
Întrucât motivul de ordine publică pune în discuţie însuşi temeiul juridic al pretenţiilor formulate în cauză, în mod corect a fost analizat cu prioritate faţă de motivele de apel şi, constatându-se temeinicia acestuia, nu s-a mai procedat la cercetarea susţinerilor reclamantei din motivarea căii de atac.
În acest context, se impune cercetarea, în primul rând, a criticilor vizând aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale în faza apelului.
Aspectul procesual relativ la efectele deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost clarificat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a instanţei supreme a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi a întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie juridică voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
În condiţiile în care prin decizia dată în interesul legii s-a clarificat şi aspectul conformităţii cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a interpretărilor date de Curtea Constituţională, urmează ca motivele de recurs pe acest aspect să fie înlăturate.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziei Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind necesară analiza celorlalte critici, întrucât sunt subsidiare incidenţei deciziei Curţii Constituţionale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta R.M. împotriva deciziei nr. 35/ A din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2151/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2153/2012. Civil → |
|---|
