ICCJ. Decizia nr. 2244/2012. Civil. Acţiune în anulare a hotarârii AGA. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2244/2012
Dosar nr. 2971/63/2009
Şedinţa publică din 3 mai 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia comercială, sub nr. 18457/63/2007 reclamantul T.D.D. a chemat în judecată pe pârâta SC G.S.T.S. SRL prin lichidator judiciar Cab. Ind. insolvenţă B.M., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună anularea hotărârii AGA, a SC G.S.T.S. SRL din data de 20 februarie 2007.
La data de 8 ianuarie 2009, reclamanta SC I.E. SRL, prin asociat T.D.D., şi-a precizat acţiunea, solicitând constatarea nulităţii absolute a respectivei hotărâri.
La data de 13 ianuarie 2009, numiţii P.V.C. şi P.M.L. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, susţinând că sunt proprietarii imobilului cumpărat de la SC G.S.T.S. SRL.
Prin încheierea de şedinţă din 17 februarie 2009, prima instanţă a calificat cererea ca fiind o intervenţie accesorie în favoarea pârâtului şi a admis-o în principiu.
Prin sentinţa nr. 9 din 3 martie 2009 a Tribunalului Dolj, secţia comercială, a fost admisă excepţia lipsei calităţii de reprezentant, a fost anulată cererea a fost anulată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC I.E. SRL, a fost disjunsă cererea formulată de reclamantul T.D.D. şi s-a acordat termen la data de 31 martie 2010.
Cererea disjunsă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 2971/63/2009.
La data de 29 aprilie 2009 M.F. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, iar prin încheierea de şedinţă din 12 mai 2009 a fost respinsă excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată şi a fost încuviinţată, în principiu, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de M.F.
Prin sentinţa nr. 15 din 20 mai 2010 a Tribunalului Dolj, secţia comercială, a fost admisă acţiunea formulată de reclamant, a fost admisă cererea de intervenţie formulată de M.F., a fost respinsă cererea de intervenţie formulată de P.V.C. şi P.M.L., s-a dispus anularea hotărârii AGA a SC G.S.T.S. SRL din data de 20 februarie 2007, fiind obligată pârâta şi intervenienţii P. la 4000 lei cheltuieli de judecată către intervenientul M.F.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 31 august 2007 pârâta, prin reprezentant B.C., a vândut intervenienţilor P., imobilul situat în Filiaşi, compus din teren în suprafaţă de 21359 mp, şi două construcţii, cu ocazia încheierii contractului fiind prezentată hotărârea AGA a SC G.S.T.S. SRL din 20 februarie 2007 prin care B.C. era împuternicit să semneze orice act prin care imobilul respectiv ar fi fost închiriat sau vândut.
În urma analizării raportului de expertiză criminalistică nr. 103 din 16 martie 2010, şi a coroborării acestei probe cu declaraţiile martorilor, prima instanţă a reţinut că semnăturile de la poziţiile 2 şi 3 din hotărârea AGA din 20 februarie 2007, nu au fost efectuate de către T.D.D. şi respectiv M.F., astfel încât hotărârea respectivă nu reprezintă rezultatul manifestării de voinţă a tuturor asociaţilor, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul T.D.D., pârâta SC G.S.T.S. SRL şi intervenienţii P.V.C. şi P.M.L.
Prin Decizia nr. 57 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, au fost respinse apelurile formulate de pârâta SC G.S.T.S. SRL şi intervenienţii P.V.C. şi P.M.L., a fost admis apelul formulat de reclamantul T.D.D. fiind obligată pârâta şi intevenienţii P. la 5857 lei cheltuieli de judecată la prima instanţă şi în apel, în solidar, către apelantul T.D.D.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de intervenţie, atât reclamantul cât şi intervenientul M.F. au invocat nulitatea absolută a hotărârii, iar potrivit art. 132 alin. (3) din LSC, această cerere poate fi invocată de orice persoană interesată şi oricând, instanţa de judecată fiind cea îndrituită să dea încadrarea juridică corectă chiar dacă reclamantul şi intervenientul au invocat dispoziţii din Codul civil.
S-a mai reţinut că intervenientul M.F. a susţinut că hotărârea este lovită de nulitate absolută, deoarece nu au fost respectate normele imperative ale legii, cu privire la convocarea adunării generale, chiar dacă prima instanţă a analizat acţiunea şi cererea de intervenţie numai în baza anumitor motive şi nu în baza tuturor motivelor invocate de cei doi.
Instanţa de apel a făcut şi o verificare a legalităţii convocării respectivei adunări, concluzionând că respectiva convocare s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.
Hotărârea respectivă este lovită de nulitate absolută, cu atât mai mult cu cât, din probele administrate, a rezultat că semnăturile celor doi asociaţi au fost falsificate.
S-a mai reţinut că nu prezintă relevanţă faptul că în sarcina lui B.C. – administratorul pârâtei – nu s-a reţinut săvârşirea vreunei infracţiuni important fiind doar faptul că s-a stabilit că semnăturile de pe hotărâre nu aparţin reclamantului şi intervenientului asociat.
Critica intervenienţilor P. cu privire la cheltuielile de judecată a fost găsită neîntemeiată, cât timp prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., aceşti intervenienţi fiind cei ce au căzut în pretenţii.
În ce priveşte apelul reclamantului T.D.D. acesta a fost găsit ca fiind fondat, fiind acordate cheltuielile ce au legătură cu cauza dedusă judecăţii nefiind luate în calcul cheltuielile ce exced acesteia.
La data de 21 aprilie 2011 intervenientul intimat M.F. a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei nr.57/2011, în sensul obligării reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, reprezentând onorariu de avocat.
La data de 24 mai 2011, apelantul reclamant T.D.D. a formulat cerere de completare a dispozitivului aceleiaşi decizii, în sensul de a se acorda şi alte cheltuieli de judecată ocazionate de prezenta cauză.
Prin încheierea nr. 78 din 24 mai 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, a fost admisă cererea formulată de petentul M.F. şi s-a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 57/2011 a Curţii de Apel Craiova, în sensul obligării şi intervenienţilor P., în solidar, la plata sumei de 6.400 lei onorariu de avocat, în apel, către M.F., fiind respinsă cererea formulată de către apelantul reclamant T.D.D.
Împotriva acestor hotărârii au fost declarate următoarele recursuri:
I. Recurenţii intervenienţi P.V.C. şi P.M.L. au formulat recurs împotriva deciziei nr. 57 din 19 aprilie 2011, aducându-i următoarele critici:
1. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, deoarece citarea martorului cu rezidenţă în străinătate nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale.
De asemenea, nu s-a făcut o analiză riguroasă a motivelor de apel, acestea nefiind înlăturate motivat, nu au fost analizate toate motivele de apel şi nici înscrisurile depuse la dosarul cauzei, hotărârea cuprinzând şi motive străine de natura pricinii.
S-a mai susţinut că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, deşi reclamantul T.D.D. a indicat înscrisul contestat ca fiind fals şi a arătat şi persoana vinovată, formulând plângere penală împotriva pârâtului B.C., organele de cercetare penală nu au constatat falsul sesizat, situaţie în care recurenţi intervenienţi consideră că este inadmisibilă constatarea faptei respective în procesul civil.
În ce priveşte lipsa convocării tuturor asociaţilor, la şedinţa din 20 februarie 2007, s-a învederat faptul că în cauză nu s-a pus în discuţie lipsa acestora de la AGA respectivă, invocându-se doar faptul că nu au semnat respectiva hotărâre, însă nu s-a mai analizat faptul că intervenientul M.F., deşi a susţinut că nu a fost prezent la adunare, din declaraţiile martorilor a rezultat că acesta a fost prezent la adunare, instanţa de apel nelămurind aceste aspecte contradictorii.
2. Instanţa de apel nu a analizat voinţa părţilor, raportat la starea de fapt, neavând în vedere faptul că împotriva societăţii pârâte se pornise procedura de executare silită, şi că administratorul societăţii a garantat obligaţiile societăţii cu bunurile personale, tocmai în scopul stopării actelor de executare silită.
Această stare de fapt, coroborată cu prezenţa tuturor asociaţilor la şedinţa respectivă, trebuia să conducă la concluzia că reclamantul şi intervenientul M.F. au ştiut de convocare şi au dorit vânzarea.
3. În mod greşit instanţa de apel a respins administrarea tuturor probelor solicitate de către apelanţii intervenienţi, deoarece aceste probe ar fi condus la aflarea adevărului, mai ales în ce priveşte audierea martorului B.M., chiar dacă acesta locuieşte în Italia.
Acest martor trebuia citat în conformitate cu dispoziţiile art.5 din Legea nr.189/2003, adică prin Ministerul Justiţiei, şi nu direct de către instanţă.
4. În ce priveşte cheltuielile de judecată, acestea au fost acordate în mod greşit de către instanţa de apel, deoarece nu s-a făcut dovada generării acestor cheltuieli prin formularea cererii de intervenţie.
5. Instanţa de apel a analizat greşit criticile cu privire la faptul că reclamantul a invocat ca fiind temeiuri de drept ale cererii sale, dispoziţiile art. 953, art. 954, art. 960 şi art. 966 C. civ., însă prima instanţă a analizat cererea prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, făcând aceiaşi greşeală ca şi prima instanţă, încălcând principiul disponibilităţii, motivele invocate de către reclamant indicând o nulitate relativă şi nu o nulitate absolută.
6. Deşi nu a fost invocat în cererea de chemare în judecată, motivul legat de neconvocarea asociaţiilor la AGA din 20 februarie 2007, a fost analizat de către instanţa de apel, încălcându-se din nou principiul disponibilităţii.
De asemenea, se susţine că instanţa de apel a interpretat greşit atât probele cât şi dispoziţiile legale cu privire la convocarea adunării generale a asociaţilor, cât timp s-a dovedit că toţi asociaţii au participat la şedinţa respectivă, şi că voinţa lor a fost aceea de a vinde imobilul respectiv.
Recurenţi intervenienţi mai susţin că atâta timp cât asociaţi şi-au exprimat consimţământul, în sensul celor discutate, nu are nici o relevanţă înscrisul constatator, adică hotărârea AGA, fiind relevantă doar voinţa asociaţilor, aceea de a vinde imobilul respectiv, din analiza întregului material probator rezultând faptul că cei trei asociaţi au vrut să vândă imobilul.
II. Reclamantul recurent T.D.D. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 57 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, aducându-i următoarele critici:
Decizia recurată încalcă prevederile art. 304 pct. 4-9 şi art. 3041 C. proc. civ., cu privire la cheltuielile de judecată.
Astfel, recurentul reclamant consideră că a dovedit şi efectuarea următoarelor cheltuieli, care sunt legate de cauza dedusă judecăţii: 50 lei, contravaloare taxă achitată la OCPI Dolj; 2.200 lei, reprezentând deconturi privind două deplasări în Italia; 1078,77 lei, reprezentând cheltuieli efectuate cu convorbirile telefonice necesare pentru rezolvarea cauzei; 3.000 lei, reprezentând contravaloarea timpului pierdut cu prezenţa în instanţă la termenele de judecată.
III. Recurenta-pârâtă SC G.S.T.S. SRL a formulat recurs împotriva deciziei nr. 57 din 19 aprilie 2011 aducându-i următoarele critici:
1. În mod greşit instanţa de apel nu a administrat probele încuviinţate la termenele din 15 martie 2011 şi 12 aprilie 2011, mai ales în ce priveşte audierea martorului B.M., acesta fiind nelegal citat de către instanţă, încălcându-se dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 189/2003.
2. Atât instanţa de apel cât şi prima instanţă şi-au depăşit limitele învestirii, analizând motivele de nulitate ale hotărârii AGA prin prisma Legii nr. 31/1990 şi a Codului comercial, deşi reclamantul şi intervenientul au invocat dispoziţii ale Codului civil.
3. În mod greşit a fost evocată nelegalitatea convocării AGA, cât timp acest aspect nu a fost adus în discuţie de către reclamant sau intervenient, mai ales că lipsa dovezii de convocare nu este relevantă, cât timp aceştia a fost prezenţi la adunare.
IV. Intervenienţii P.V.C. şi P.M.L. au formulat recurs împotriva încheierii nr. 78 din 24 mai 2011, aducându-i următoarele critici:
Nu s-a făcut dovada faptului că suma reprezentând cheltuielile de judecată efectuate de către reclamant şi intervenientul M.F. a fost generată de cererea de intervenţie formulată de către ei.
Se susţine, de asemenea, că reclamantul T.D.D. a depus la dosarul cauzei o procură specială de reprezentare a intervenientului M.F., motiv pentru care a solicitat cheltuieli de judecată şi pentru acesta, situaţie în care s-ar acorda de două ori cheltuieli de judecată.
Totodată, se susţine că aceste cheltuieli sunt nepotrivit de mari, faţă de efortul efectiv depus de către apărătorii celor doi.
Analizând hotărârile atacate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează:
I. În ce priveşte recursul formulat de intervenienţii P.V.C. şi P.M.L. împotriva deciziei nr. 57 din 19 aprilie 2011.
1. Nu se poate pune problema încălcării unor forme de procedură privind citarea, deoarece, pe de o parte, încălcarea drepturilor procesuale se poate constata numai cu privire la părţile din dosar, nu şi cu privire la martori, iar pe de altă parte, prin încheierea din 15 martie 2011, s-a dispus decăderea părţilor din proba testimonială, nu şi citarea martorului B.M..
Instanţa de apel a analizat toate motivele de apel invocate, arătând de ce au fost înlăturate susţinerile apelanţilor intervenienţi.
Oricum, recurenţi intervenienţi, deşi susţin că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel şi că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată şi cu aplicarea greşită a legii, nu au arătat care anume motive de apel nu au fost analizate, şi nici în ce constă aplicarea greşită a legii, astfel încât analiza concretă a acestor susţineri nu este posibilă în calea de atac a recursului.
În ce priveşte faptul că instanţa de apel nu ar fi avut în vedere înscrisurile şi celelalte probe administrate în cauză, această critică vizează temeinicia deciziei recurate, or, în calea de atac a recursului, nu poate fi examinată decât nelegalitatea deciziei recurate, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin OUG nr. 138/2000.
Critica vizând neanalizarea susţinerilor intervenientului M.F. vizează tot netemeinicia deciziei recurate, şi în acest caz aplicându-se cele arătate mai sus.
2. Instanţa de apel a analizat manifestarea de voinţă a părţilor, ajungând la concluzia că nesemnarea hotărârii AGA din 20 februarie 2007 de către reclamant şi intervenientul M.F., echivalează cu lipsa acordului celor doi asociaţi cu privire la cele consemnate în cuprinsul hotărârii respective, susţinerile recurenţilor intervenienţi cu privire la acest aspect vizând de fapt, tot netemeinicia deciziei recurate.
3. La termenele din 15 martie 2011 şi respectiv 12 aprilie 2011, s-a dispus, pe de o parte, decăderea părţilor din proba testimonială, având în vedere că martorul B.M. nu s-a prezentat la niciunul din termenele anterioare, deşi acesta a fost citat la adresa procuratorului său din Craiova, iar partea care l-a propus s-a angajat să-l prezinte în instanţă, dar nu l-a adus, iar pe de altă parte, s-a respins cererea de reaudiere a martorilor deja audiaţi, instanţa de apel considerând că are suficiente probe la dosarul cauzei pentru a pronunţa o soluţie temeinică şi legală, toate acestea făcându-se în condiţii de contradictorialitate a părţilor, astfel încât nu se poate reţine că aceste dispoziţii ale instanţei de apel ar fi fost date în mod nelegal.
4. Critica cu privire la nerespectarea principiului disponibilităţii, în sensul că reclamantul şi intervenientul M.F. ar fi invocat dispoziţiile art. 953, art. 854, art. 960 şi art. 966 C. civ., iar instanţa de apel, cât şi prima instanţă ar fi analizat cererile prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, nu poate fi reţinută.
După cum a arătat şi instanţa de apel, încadrarea juridică a cererii de chemare în judecată trebuie făcută de către instanţă, cu atât mai mult cu cât din cuprinsul cererii de chemare în judecată precizată, cât şi din cuprinsul cererii de intervenţie în interes propriu, rezultă că atât reclamantul cât şi intervenientul M.F. au făcut referire la neconvocarea asociaţilor la adunarea generală, cât şi la lipsa acordului lor de voinţă cu privire la cele consemnate în hotărârea AGA din 20 februarie 2007, în sensul nesemnării acestei hotărâri.
Prin urmare, în mod legal, instanţa de apel a analizat valabilitatea hotărârii AGA din 20 februarie 2007 din perspectiva condiţiilor legale prevăzute de Legea nr. 31/1990 cu privire la convocarea şi adoptarea hotărârilor AGA.
Susţinerile recurenţilor intervenienţi P., cu privire la faptul că toţi asociaţii pârâtei şi-ar fi exprimat consimţământul cu privire la vânzarea imobilului respectiv, nu pot fi reţinute, cât timp această susţinere vizează o stare de fapt care nu a fost reţinută de către instanţa de apel, instanţa de recurs nemaiputând analiza Decizia recurată sub aspectul greşitei reţineri a stării de fapt.
II. Criticile formulate de recurentul-reclamant T.D.D. nu pot fi reţinute:
Astfel, deşi recurentul-reclamant invocă prevederile art. 304 pct. 4-9 C. proc. civ., acesta nu arată, în mod concret, în ce constă încălcarea fiecăruia dintre aceste puncte, astfel încât instanţa de recurs nu poate face o analiză pertinentă asupra acestor critici.
În ce priveşte art. 3041 C. proc. civ., acesta nu este incident în cauză, hotărârea primei instanţe fiind atacată cu apel şi nu direct cu recurs.
Relativ la neacordarea anumitor cheltuieli de judecată, această critică nu poate fi reţinută, deoarece, aceste aspecte au fost avute în vedere de către instanţa de apel, iar critica vizează netemeinicia deciziei recurate, sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, sub acest aspect instanţa de recurs nu mai poate analiza Decizia instanţei de apel.
III. În ce priveşte recursul formulat de către recurentă-pârâtă SC G.S.T.S. SRL.
Criticile formulate nu pot fi reţinute.
1. Nu este adevărat că la termenele din 15 martie 2011 şi 12 aprilie 2011 instanţa de apel a încuviinţat administrarea unor probe noi, ci dimpotrivă, părţile au fost decăzute din proba testimonială, inclusiv în ce priveşte audierea martorului B.M., astfel încât nu aveau cum să fie încălcate dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 189/2003.
2. Celelalte critici vizează aceleaşi aspecte invocate şi de către recurenţi intervenienţi P., la analiza recursului formulat de către aceştia arătându-se motivele pentru care nu au putut fi reţinute criticile respective.
IV. În ce priveşte recursul formulat de către recurenţii intervenienţi P.V.C. şi P.M.L. împotriva încheierii nr. 78 din 24 mai 2011, dar şi a deciziei nr. 57 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova, cu referire la cheltuielile de judecată, criticile formulate nu pot fi reţinute, pentru considerentele ce urmează.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
În cauza de faţă, intervenienţii P., pe de o parte, nu au recunoscut pretenţiile reclamantului, iar pe de altă parte, au formulat propria cerere de intervenţie, cerere care le-a fost respinsă, astfel că, în mod legal, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel, i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către părţile adverse, respectiv reclamant şi intervenientul M.F.
În ce priveşte critica cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, acest aspect a fost avut în vedere de către instanţa de apel, pe de o parte, iar pe de altă parte, acest aspect vizează temeinicia deciziei recurate, nu legalitatea acesteia, or, aşa cum s-a mai arătat, sub acest aspect, Decizia recurată nu mai poate fi analizată de către instanţa de recurs.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.
În baza art. 274 C. proc. civ., recurenţi vor fi obligaţi la 10.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul intervenient M.F.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul T.D.D., şi de intervenienţii P.V.C. ŞI P.M.L. împotriva deciziei nr. 57/2011 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Anulează recursul declarat de pârâta SC G.S.T.S. SRL împotriva aceleiaşi decizii, pentru lipsa calităţii de reprezentant.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de intervenienţii P.V.C. ŞI P.M.L. împotriva încheierii nr. 78 din 24 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, în dosarul nr. 2971/63/2009.
Obligă recurenţii la plata sumei 10.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului intervenient M.F.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 3 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2251/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2157/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
