ICCJ. Decizia nr. 2256/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2256/2012
Dosar nr. 636/111/2010
Şedinţa publică din 3 mai 2012
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 448/C din 16 martie 2011, pronunţată în dosarul nr. 636/111/2010, Tribunalul Bihor a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Timiş şi D.G.F.P. Bihor şi, în parte, acţiunea precizată formulată de reclamanta M.C.M.L., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în Bucureşti, sector 5, D.G.F.P. Timiş cu sediul în Timişoara, jud. Timiş şi D.G.F.P. BIHOR cu sediul în Oradea, jud. BIHOR, şi, în consecinţă, a constatat caracterul politic al condamnării defunctului C.V. prin sentinţa nr. 1605 din 20 octombrie 1949 a Tribunalului Militar Timiş, la pedeapsa de 6 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civilă pentru uneltire contra ordinii sociale, precum şi 5 ani închisoare pentru deţinere de armă.
Prin aceeaşi hotărâre s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 350.000 Euro cu titlu de daune morale şi pretenţiile formulate faţă de D.G.F.P. Timiş şi D.G.F.P. Bihor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că potrivit înscrisurilor depuse de C.N.S.A.S., antecesorul reclamantei, defunctul C.V. a fost condamnat prin sentinţa nr. 1605 din 20 octombrie 1949 a Tribunalului Militar Timiş la pedeapsa de 6 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civilă pentru uneltire contra ordinii sociale, precum şi 5 ani închisoare pentru deţinere de armă.
Ca urmare, în temeiul art. 1 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat caracterul politic al condamnării dispusă prin hotărârea susmenţionată.
Capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale a fost respins cu argumentarea că prin adoptarea art. 5 din Legea nr. 221/2009 persoanele îndreptăţite nu beneficiază de „speranţă legitimă";, astfel cum este consacrată în jurisprudenţa CEDO, la acordarea despăgubirilor morale întrucât prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din aceeaşi lege au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Totodată, constatând că dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 stabilesc că cererile formulate în baza actului normativ susmenţionat se judecă în contradictoriu cu Statul, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor D.G.F.P. Timiş şi D.G.F.P. Bihor.
Faţă de considerentele expuse, tribunalul a admis în parte cererea, conform dispozitivului sentinţei.
Totodată, s-a constatat că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, scutit de plata taxelor de timbru, a declarat recurs reclamanta M.C.M.L., solicitând admiterea căii de atac cu consecinţa modificării, în parte, a sentinţei atacate, în sensul obligării Statului Român la plata daunelor morale solicitate, precum şi cheltuieli de judecată.
Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanta a menţionat că hotărârea este temeinică şi legală sub aspectul constatării caracterului politic al condamnării, însă criticabilă în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de acordare de daune morale, în raport de tratamentul inuman aplicat tatălui său şi de inaplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1360 din 21 octombrie 2010 care a fost pronunţată ulterior învestirii instanţei cu prezenta cauză.
Aceeaşi sentinţă a fost recurată şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor care a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa modificării sentinţei, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea atacată pe aspectul imposibilităţii instanţei de a constata caracterul politic al măsurilor luate faţă de defunctul C.V., în condiţiile în care acesta este dat de starea de fapt şi actele existente la dosar.
Totodată, pârâtul a criticat soluţia dată capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri morale, arătând că acesta trebuia respins ca inadmisibil.
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinare, Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă arătând că, raportat la decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai poate constitui temei legal pentru acordarea unor daune, Legea nr. 221/2009.
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, prin întâmpinare, a apreciat ca fiind corectă soluţia instanţei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, prin reprezentant, a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 2113/2011- R din 29 septembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă mixtă, a admis recursul declarat de reclamanta M.C.M.L. împotriva sentinţei civile nr. 448/C din 16 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bihor şi a modificat în parte sentinţa atacată, dispunând obligarea pârâtului STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE la plata către reclamantă a sumei de 60.000 EURO cu titlu de daune morale.
Prin aceeaşi hotărârea s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE reprezentat de DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BIHOR.
In considerentele acestei hotărâri s-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în timpul regimului politic anterior de anumite categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.
Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, astfel încât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară şi acordarea de despăgubiri morale dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente.
Raportat la argumentele instanţei de fond în sensul că în baza dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 nu s-ar mai putea acorda despăgubiri morale, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, instanţa de control judiciar a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nu produce efecte asupra cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac ) la data pronunţării ei, fiind aplicabilă numai cauzelor înregistrate ulterior constatării neconstituţionalităţii textului de lege invocat. In caz contrar, s-ar pune problema aplicării unui tratament distinct persoanelor îndreptăţite la despăgubiri care au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, element care se raportează la o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
S-a mai reţinut că la data introducerii cererii de chemare în judecată, în persoana reclamantei s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în caz contrar părţilor fiindu-le încălcat dreptul la un proces echitabil instituit prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Deopotrivă, s-a motivat că şi în ipoteza în care s-ar constata că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta este îndreptăţită la obţinerea de despăgubiri în baza dispoziţiilor de drept comun (art. 998 C. civ.), reţinându-se că în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deşi se constată caracterul politic al măsurii de condamnare, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
In ceea ce priveşte daunele morale solicitate de reclamantă, s-a reţinut că acestea nu trebuie dovedite, fiind de notorietate faptul că o deţinere/arestare provoacă traume atât de natură fizică, cât mai ales psihică, nu doar persoanei în cauză, ci şi familiei acesteia.
Totodată, s-a reţinut că prejudiciul suferit în astfel de situaţii nu poate fi determinat cu exactitate, motiv pentru care cuantumul acestuia va fi stabilit conform modalităţii de evaluare făcută în cauze similare, respectiv - câte 2000 de Euro pentru fiecare lună de detenţie în favoarea persoanei private de libertate şi de câte 1000 de Euro pentru fiecare lună de detenţie în favoarea moştenitorilor persoanei condamnate politic.
Faţă de considerentele expuse, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs a admis recursul declarat de reclamanta M.C.M.L. şi a modificat în parte sentinţa atacată, dispunând obligarea pârâtului STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE la plata către reclamantă a sumei de 60.000 EURO cu titlu de daune morale.
Totodată, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE reprezentat de DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BIHOR.
Împotriva deciziei civile nr. 2113/2011- R din 29 septembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă mixtă, a declarat recurs pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE -DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BIHOR, solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea fondului, cu consecinţa respingerii acţiunii, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiate, invocând drept motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 punctele 1, 3, 4, 8 şi 9 C. proc. civ.
In argumentarea motivelor de recurs, pârâtul a arătat că, având în vedere că despăgubirile au fost acordate în temeiul art. 998 -999 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 14 din CEDO, iar nu a legii speciale, hotărârea instanţei de fond era supusă căii de atac a apelului, iar nu recursului, pe fondul căii de atac învederând că nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, deoarece prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Înalta Curte, examinând cu prioritate, în baza dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., actele şi lucrările dosarului, prin prisma excepţiei inadmisibilităţii recursului invocată de intimata reclamantă M.C.M.L.,constată următoarele :
Prin prevederile art. XIII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, legiuitorul a înţeles să modifice art. 4 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în sensul că hotărârea pronunţată în baza alin. (4) al aceluiaşi articol anterior menţionat este supusă căii de atac a recursului, competenţa revenind curţilor de apel.
Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia civilă, a fost pronunţată sub incidenţa Legii nr. 202/2010, astfel încât, potrivit art. XXII din acest act normativ, sentinţa este supusă numai recursului; în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a căii de atac, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 221/2009, aceasta revine curţii de apel ca instanţă imediat superioară tribunalului.
Întrucât decizia Curţii de Apel Oradea a fost pronunţată în recurs şi, ca atare, este irevocabilă, recursul formulat de pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BIHOR împotriva acesteia va fi respins, ca inadmisibil, în baza art. 299 coroborat cu art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., hotărârea atacată nefiind susceptibilă de a mai fi cenzurată din nou în calea extraordinară de atac a recursului.
Având în vedere cele anterior expuse, apreciind ca fondată excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curtea nu va mai analiza motivele de recurs formulate de pârât, fiind de prisos cenzurarea hotărârii atacate din perspectiva acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE reprezentat de DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BIHOR împotriva deciziei civile nr. 2113/2011-R din 29 septembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2254/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2264/2012. Civil. Termen de graţie/eşalonare... → |
|---|
