ICCJ. Decizia nr. 2266/2012. Civil. Termen de graţie/eşalonare plată obligaţie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2266/2012
Dosar nr. 6936/2/2011
Şedinţa publică de la 3 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 36 din 9 septembrie 2011 a respins ca nefondată cererea privind acordarea unui termen de graţie şi stabilirea unor termene de plată eşalonată a obligaţiei, formulată de petentul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în contradictoriu cu intimatul creditor I.M.E. şi cu BEJ C.B.M.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în principal, că prin somaţia nr. 173 din 8 februarie 2010 emisă în dosarul de executare nr. 173/2009, executorul Judecătoresc C.B.M. l-a somat pe debitorul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să plătească creditorului I.M.E. drepturile băneşti constând în sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică câştigate în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 441 din 12 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. 5397/2/2008 precum şi cheltuielile de executare ocazionate.
Ministerul Public a formulat contestaţiei de executare, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 5 Bucureşti sub nr. 3358/302/2010, solicitând anularea tuturor actelor de executare silită începute în cauză şi constatarea existenţei suspendării de drept a oricărei forme de executare.
Prin sentinţa civilă nr. 3347 din 5 mai 2010 pronunţată în dosarul nr. 3358/302/2010, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis contestaţia la executare formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a anulat executarea silită începută de BEJ C.B.M.
Conform deciziei civile nr. l068/R din 12 aprilie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-A civilă, a fost admis recursul reclamantului I.M.E. şi modificată în tot sentinţa recurată în sensul respingerii contestaţiei la executare, ca neîntemeiată.
Petentul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Din motivele de fapt expuse nu a rezultat în concret, care sunt motivele temeinice din cauza cărora petentul debitor nu-şi poate realiza atribuţiile prevăzute de lege.
Prin sintagma „motive temeinice"; legiuitorul a înţeles să se refere la acele împrejurări din cauza cărora debitorul nu îşi poate îndeplini obligaţia stabilită în art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 şi anume, executarea creanţelor stabilite prin titluri executorii, în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice.
In prezenta cauză creanţa intimatului creditor I.M.E. este întemeiată pe sentinţa civilă nr. 441 din 12 decembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 5397/2/2008 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, sentinţă devenită definitivă şi irevocabilă, investită cu formulă executorie.
Având în vedere caracterul de titlu executoriu al sentinţei expuse anterior, care se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, cererea de acordare a unui termen de graţie sau/şi stabilirea unor termene de plată eşalonate devine neîntemeiată.
Petentul debitor nu a administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002, mai ales că nu şi-a îndeplinit nici obligaţiile care se regăsesc la art. 4 din acelaşi act normativ.
Chiar dacă dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 500/2002 interzic transferul între capitolele bugetare, dispoziţiile art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002 au creat o excepţie pentru cazul în care instituţia bugetară, în speţă Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, avea obligaţia să depună toate măsurile ce se impuneau, inclusiv virări de credite bugetare, pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.
Împotriva sentinţei civile nr. 36/9 septembrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a promovat recurs petentul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi admiterea cererii aşa cum a fost formulată, respectiv acordarea unui termen de graţie pentru obligaţia de plată stabilită, precum şi stabilirea unor termene de plată eşalonate în sensul art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, cu respectarea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011.
Astfel, O.G. nr. 22/2002, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, coroborată cu O.U.G. nr.71/2009, aşa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, respectă toate garanţiile procesuale conţinute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv art. 6, cât şi de Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Este real că s-a statuat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că dreptul bănesc recunoscut printr-o decizie definitivă şi executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, însă edictarea O.G. nr. 22/2002, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, cât şi a O.U.G. nr. 71/2009, aşa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, constituie măsuri de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenţiei, fiind, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituţie, în condiţiile unei crize financiare accentuate, aşa încât nu se poate vorbi de o eventuală încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Deci, nu poate fi vorba de o eventuală ingerinţă din partea statului în dreptul de proprietate al creditorului în sensul art. 1 din Protocolul 1 Ia Convenţie, în condiţiile în care, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnalare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului, totodată, privarea de un bun trebuind să fie proporţională cu scopul urmărit.
În acest sens, s-a statuat că restrângerea dreptului este contrară Convenţiei numai dacă este discriminatorie şi insuficient motivată (Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000), anume dacă încalcă principiul legalităţii.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la criticile aduse de recurentul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente.
Potrivit cererii de chemare în judecată, petentul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat în contradictoriu cu BEJ C.B.M. şi creditorul I.M.E., în temeiul art. 1 şi 6 alin. (1), (4), (5) şi (6), art. 7 din O.G. nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 90/2011 raportat la art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 113/2010 cu aplicarea art. 17 din Legea nr. 146 1997 republicată, acordarea unui termen de graţie, de suspendare a începerii executării silite, respectiv de suspendare provizorie în ceea ce priveşte executarea silită începută în baza sentinţei civile nr. 441 din 12 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. 5397/2/2008.
De remarcat că prin sentinţa civilă nr. 441 din 12 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, devenită irevocabilă, s-a dispus obligarea pârâţilor la plata către reclamantul I.M.E. a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizaţia sau salariul de bază brut lunar de încadrare, începând cu luna august 2004 la zi şi în continuare lunar, corespunzător perioadei lucrate electiv, actualizat cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la data plătii efective.
In materia executării silite sunt aplicabile dispoziţiile art. 371 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează că orice obligaţie stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.
Amplu documentat, bine argumentat şi prin aplicarea corectă a cadrului legal în speţă, instanţa de fond a dat eficienţă juridică dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 care menţionează că toate creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice se achită din sumele aprobate cu această destinaţie prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.
Debitorul nu a făcut dovada că a întreprins demersurile necesare şi nici depunerea de diligente pentru a-şi îndeplini cu bună credinţă obligaţiile care au fost instituite prin titlul executoriu analizat anterior.
Jurisprudenţa CEDO vizează şi protecţia punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti, statuând că dreptul la justiţie garantat de art. 6 protejează în egală măsură şi executarea efectivă a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, prin aceea că într-un stat care respectă preeminenţa dreptului acestea nu pot rămâne tară efect în defavoarea uneia din părţi. Astfel s-a reţinut că există obligaţia pozitivă a statului şi a instituţiilor publice de a se „plia"; la hotărârile judecătoreşti definitive şi obligatorii prin care au fost obligate la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane, care a obţinut o creanţă contra statului, sau contra unei instituţii publice, în urma unei proceduri judiciare, să trebuiască să iniţieze procedura executării pentru satisfacerea creanţei sale. (Cauza Metaxas împotriva Greciei, Cererea nr. 8415/02, paragraful 19, 27 mai 2004).
Pentru aceste raţiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 36 din 9 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, nefiind îndeplinită nici o cerinţă din cele prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE împotriva sentinţei civile nr. 36 din 9 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 3 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2264/2012. Civil. Termen de graţie/eşalonare... | ICCJ. Decizia nr. 2294/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
