ICCJ. Decizia nr. 2311/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2311/2012
Dosar nr. 27171/3/2008
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă:
Prin cererea înregistrată la data de 10 octombrie 2005, pe rolul Tribunalului Bucureşti - secţia a V-a civilă, sub nr. 17582/3/2005, (număr în format vechi 2638/2005), contestatorul H.P.P. (Prinţul P. de România) a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 248 din 3 iunie 2005 emisă de Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., solicitând anularea acesteia şi obligarea intimatei să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, Calea Dorobanţilor, sectorul 1, compus din teren în suprafaţă de 506 m.p., constituind „lotul 2 din parcelarea B., parcul Jianu";.
Prin sentinţa civilă nr. 517 din 21 aprilie 2006, Tribunalul Bucureşti - secţia a V-a civilă a respins excepţia inadmisibilității invocată de intimată şi a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de contestatorul H.P.P. (Prinţul P. de România) împotriva Deciziei nr. 248 din 3 iunie 2005, emisă de intimata Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat R.A.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel contestatorul H.P.P. (Prinţul P. de România), criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică şi arătând că instanţa de fond trebuia să reţină că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 şi pentru că este donator al drepturilor succesorale dobândite de către tatăl său M.H. care, la rândul său, este moştenitorul Regelui Carol al II-lea, precum şi că instanţa de fond trebuia să reţină calitatea de persoană îndreptăţită rezultată din calitatea acestuia de descendent al Regelui Carol al II-lea, descendenţă dovedită cu acte de stare civilă depuse la dosar.
Prin decizia civilă nr. 192/A din 28 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelantul-contestator H.P.P. împotriva sentinţei civile nr. 517 din 21 aprilie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a V-a civilă, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă, pentru rejudecare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs intimata Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., invocând cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 1518 din 06 martie 2008, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia civilă şi de proprietate intelectuală a respins ca nefondat recursul declarat.
După desfiinţare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - secţia a IV-a civilă, sub nr. 27171/3/2008, la data de 13 iulie 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 629 din 24 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă a admis contestaţia formulată de contestatorul H.P.P., a anulat Decizia nr. 248 din 03 iunie 2005, emisă de intimata, a obligat intimata să emită decizie de restituire în natură, în patrimoniul contestatorului, a imobilului teren în suprafaţă de 506 m.p., situat în Bucureşti, Calea Dorobanţilor (fost lotul 2 din Parcela Brank, parcul Jianu), în prezent str. Mircea Eliade şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin notificarea adresată în temeiul Legii nr. 10/2001, contestatorul a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 506 m.p., situat în Bucureşti, Calea Dorobanţilor, fost lotul nr. 2 din Parcela B., parcul Jianu, notificarea formând obiectul dosarului nr. 25573 din 14 februarie 2002 la Primăria municipiului Bucureşti (fila 52, dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005).
Notificarea a fost în final soluţionată de către R.A.A.P.P.S. prin Decizia nr. 248 din 03 iunie 2005 şi respinsă cu motivarea că nu s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită de către petent.
Tribunalul a reţinut că este întemeiată contestaţia formulată împotriva acestei decizii, reţinând că pentru a fi persoană îndreptăţită la restituire în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, contestatorul trebuia să îndeplinească, cumulativ, două condiţii: - imobilul să facă parte dintre „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite"; (art. 1 alin. (1) din lege); - persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică, proprietar a imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora (art. 3 alin. (1) lit. a) din lege) sau moştenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice îndreptăţite (art. 4 alin. (2) din lege).
În ceea ce priveşte imobilul, tribunalul a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23530 din 16 august 1934 la Tribunalul Ilfov - Secţia notariat, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren viran în suprafaţă de 506 m.p. situat în Bucureşti, între Şoseaua Jianu, Calea Dorobanţilor, parcul Principele Carol şi Fabrica de spirt Băneasa, constituit lotul nr. 2, identificat printr-o schiţă ataşată contractului, prin cumpărare de la Banca M.B. & Co SA (dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005).
Din adresa din 11 iunie 2002 emisă de Direcţia Taxe şi Impozite Sector 2 rezultă că la matricola nr. 2, poziţia 1100, a figurat înscrisă Administraţia Bunurilor fostului Rege Carol al II-lea cu teren viran în suprafaţă de 506 m.p., situat în Parcul Jianu, parcela 2 (dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005).
Ulterior, imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 983 din 26 mai 1948 pentru intrarea în proprietatea statului a bunurilor fostului Rege Mihai I şi a membrilor fostei familii regale, (dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005), publicat în M. Of. nr. 140/1948 (filele 30 - 36, dos. 17582/3/2005, CAB).
Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislaţiei în vigoare la data preluării, respectiv a dispoziţiilor art. 481 C. civ., care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa tară o dreaptă şi o prealabilă despăgubire, precum şi a dispoziţiilor art. 8 din Constituţia din 1948, care prevedea că: „Proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege";, precum şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.
În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, tribunalul a reţinut că, potrivit certificatului de calitate de moştenitor din 26 mai 2005 emis de B.N.P. C.M.P., de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României a rămas ca unic moştenitor M.G. al României (fila 73, dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005).
Prin certificatul depus în traducere legalizată, emis de către Arhivele Nobleţei Germane la data de 28 august 1955, dat după decizia în formă definitivă şi executorie a Tribunalului Lisabona, s-a reţinut că „s-a dovedit faptul că descendenţa legitimă a Prinţului M.G.C. al fostei Case Regale Române, provenind pe linie princiară de la Casa H., a fost stabilită din punct de vedere juridic.";
Ulterior a fost emis un nou certificat de naştere de către Primăria Sector 1 Bucureşti privindu-l pe M.G. al României, părinţi fiind Carol al II-lea Al României (tatăl) şi L.I.M.V. (mamă) (fila 51, dos. 17582/3/2005, CAB). Din certificatul de naştere emis de Primăria Sector 1 Bucureşti, rezultă că H.P.P. s-a născut la data de 13 august 1948 în Paris - Franţa, fiind fiul lui H.M.G. (tată) şi N.H.H. (mama) (fila 49, dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005).
Ulterior a fost emis un nou certificat de naştere de către Primăria Sectorului 1 Bucureşti, pentru H.P.P. al României, fiul lui M.G. al României (tatăl) şi N.H.H. (mama), (fila 59, dos. 17582/3/2005, CAB).
Din certificatul de calitate de moştenitor din 24 mai 2006 emis de B.N.P. B., rezultă că de pe urma defunctului ASR C.M.G. al României, decedat la data de 26 ianuarie 2006, au calitate de moştenitori ASR P.P. al României, fiu şi ASR Prinţul A.I.N.G. de H. (fiu), (fila 69, dos. 17582/3/2005, CAB).
Prin declaraţia de cesiune de drepturi rezultă că ASR Prinţul A.I.N.G. de H. i-a cesionat toate drepturile pe care le are în calitate de moştenitor lui ASR P. P. al României (filele 84,85, dos. 17582/3/2005, CAB).
Alteţa Sa Regală Prinţesa E. a României a instituit-o ca unică şi universală legatară pe doamna U.M., actul fiind apostilat de cancelaria Geneva la data de 09 iulie 1981 (filele 56, 57, dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005).
Potrivit certificatului de moştenitor din 21 octombrie 2002, emis de B.N.P. V.C., în baza testamentului amintit, de pe urma defunctei Prinţesa E. de România (născută L.E.), decedată la data de 29 iunie 1977, a rămas ca unic moştenitor în calitate de legatar universal U.M.A. (fila 47, dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005).
Tribunalul a reţinut că toate actele juridice civile se bucură de prezumţia instituită de dispoziţiile art. 1171 - 1173 C. civ., sunt valabile şi produc în consecinţă efecte juridice.
Tribunalul a reţinut şi sentinţa civilă nr. 1872 din 26 iunie 2003 pronunţată de Judecătoria Buftea, în dosarul nr. 3387/2003, irevocabilă şi decizia civilă nr. 73 din 22 ianuarie 2007 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 31572/3/2005, irevocabilă, prin care, în baza aceloraşi acte de stare civilă, contestatorului i-au fost restituite alte proprietăţi.
Din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat la data de 07 martie 2003 de către dl. expert S.H., necontestat de părţi, a rezultat că pe teren nu sunt amplasate construcţii permanente, astfel că terenul poate fi restituit în natură.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură";.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel intimata R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi contestatorul H.P.P.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală la data de 14 septembrie 2009, sub nr. 27171/3/2009.
La data de 5 noiembrie 2009, odată cu motivarea apelului, apelantul contestator a depus şi o cerere de aderare la apelul declarat de intimata R.A. A.P.P.S., în temeiul art. 293 alin. (1) C. proc. civ., cu acelaşi obiect şi motivare ca şi cererea de apel depusă.
La termenul de judecată din 5 noiembrie 2009 a fost formulată cerere de intervenţie accesorie în interesul intimatului de către numitul V.S.V., care a solicitat să se constate interesul său propriu de a interveni în cauză, să se constate legătura existentă între prezenta cerere şi obiectul dedus judecăţii, să se admită în principiu cererea de intervenţie şi să se respingă apelul declarat de intimata R.A. A.P.P.S. ca nefondat.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 49 şi următoarele C. proc. civ.
La data de 14 ianuarie 2010, curtea a luat act de emiterea certificatului de naştere din 22 iulie 2004 de către Primăria Sectorului 1 Bucureşti pe numele apelantului contestator, din care rezultă că numele de familie al acestuia este AL ROMÂNIEI şi a dispus rectificarea citativului în acest sens.
La acelaşi termen, curtea a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată în cauză, pentru considerentele reţinute în încheierea de şedinţă de la acea dată.
Prin decizia civilă nr. 167/A din 24 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală s-a admis apelul principal formulat de apelanta intimată, s-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a respins contestaţia ca neîntemeiată, s-a respins apelul în aderare formulat de apelantul contestator şi cererea de intervenţie accesorie în interesul intimatului formulată de către numitul V.S.V., ca nefondate.
Curtea a pronunţat această hotărâre pentru considerentele ce urmează a fi arătate în continuare.
Curtea a respins, ca nefondate, motivele de apel care privesc imobilul ce face obiectul notificării, reţinând că prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 august 1934 de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat, Majestatea Sa Regele Carol al Il-lea a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 506 m.p. situat între Şoseaua Jianu, Calea Dorobanţilor, Parcul Principele Carol şi Fabrica de Spirt Băneasa, ce constituia lotul nr. 2 din Parcul Jianu.
Potrivit menţiunilor acestui înscris, actul a fost încheiat în formă autentificată, astfel încât face dovada dreptului de proprietate al Majestăţii Sale Regele Carol al Il-lea asupra terenului în discuţie.
Faţă de efectul translativ de proprietate al actului încheiat în formă autentificată şi, totodată, având în vedere şi regulile speciale de probațiune instituite de Legea nr. 10/2001, curtea a constatat că aspectul invocat, al lipsei de transcriere a actului, nu poate fi invocat ca apărare în demersul de faţă, ce are ca obiect soluţionarea unei notificări întemeiate pe actul normativ amintit.
De asemenea, în acelaşi context, faţă de prezumţia instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, curtea a reţinut că la filele 30-36 din dosarul nr. 17582/3/2005 al Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IlI-a civilă a fost depusă Decizia Consiliului de Miniştri publicată în M. Of. al României Partea I nr. 140 din 19 iunie 1948, prin care s-a decis trecerea în administraţia şi folosinţa autorităţilor a bunurilor fostului Rege Mihai I şi ale membrilor fostei familii regale, unde la secţiunea VIII - Terenuri urbane figurează şi imobilul, fost proprietatea Carol II.
La fila 84 din dosarul nr. 263 8/2005 al Tribunalului Bucureşti - secţia a V-a civilă a fost depus în copie Decretul nr. 983 din 26 mai 1948 pentru intrarea în proprietatea statului a bunurilor fostului rege Mihai I şi a membrilor fostei familii regale, care la art. II prevede că „Toate bunurile mobile şi imobile care la data de 6 Martie 1945, se aflau în proprietatea fostului rege Mihai I, ori al altor membri ai fostei familii regale, trec, pe aceeaşi dată, în proprietatea Statului Român";.
Aceeaşi dispoziţie de trecere în proprietatea statului a fost luată şi prin Decretul Ministerului Justiţiei nr. 38 din 3 iunie 1948 (depus la fila 85 în acelaşi dosar).
În consecinţă, existenţa şi întinderea dreptului consemnate în actele normative de preluare, necontrazise de alte mijloace de probă (dimpotrivă, susţinute de actul de proprietate autentificat mai sus amintit) atestă susţinerea privitoare la proprietatea Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea asupra acestui teren, răspunzându-se astfel şi criticii legate de inexistenţa dovezii privind modalitatea de preluare a bunului în patrimoniul statului, din aceste înscrisuri rezultând şi modalitatea în care bunul a fost preluat de stat.
Nici o justificare legală sau constituţională nu a sprijinit actele normative menţionate, prin care bunurile proprietatea familiei regale au fost trecute în proprietatea statului, astfel că, faţă de dispoziţiile legii fundamentale a vremii ce protejau dreptul de proprietate şi ale art. 480 C. civ., curtea a considerat aplicabile prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul lipsei unui titlu valabil al statului pentru bunul în discuţie.
Curtea a găsit, de asemenea, lipsite de relevanţă chestiunile invocate cu privire la înscrierea imobilului în rolul fiscal sub denumirea „Administraţia Bunurilor fostului Rege Carol al Il-lea";, deoarece nu este vorba despre un alt proprietar, ci de o formă de administrare a bunurilor Casei Regale.
Totodată, curtea nu a reţinut afirmaţia apelantei intimate, în sensul că „Administraţia Bunurilor fostului Rege Carol al Il-lea"; ar fi o persoană juridică distinctă, deoarece, aşa cum arată însăşi apelanta, această împrejurare nu rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Sunt nefondate şi au fost înlăturate ca atare şi argumentele cuprinse la pct. II al motivelor de apel legate de lipsa calităţii de persoană îndreptăţită la restituire pentru motivul că apelantul contestator Al României P.P. este cumpărător de drepturi succesorale şi nu moştenitor legal sau testamentar al fostului proprietar.
Prin cumpărarea de la U.M.A. a drepturilor succesorale de pe urma defunctei Prinţesa E. de România (E.L.) - prin contractul de vânzare-cumpărare din 02 august 2001 de B.N.P. I.M., apelantul contestator a dobândit toate drepturile existente la acel moment în patrimoniul vânzătoarei, iar din certificatul de calitate de moştenitor din 21 octombrie 2002 emis de B.N.P. V.C. rezultă că U.M.A. a fost unica moştenitoare (testamentară) a defunctei Prinţesa E. de România (născută L.E.).
În consecinţă, calitatea de cumpărător de drepturi succesorale îi conferă apelantului contestator aceleaşi drepturi pe care defuncta le-ar fi putut pretinde şi respectiv, care s-au transmis pe calea succesiunii testamentare la vânzătoarea de drepturi succesorale.
La data formulării notificării (14 februarie 2002 - fila 52 în dosarul nr. 2638/2005) apelantul contestator încheiase deja actul juridic mai sus menţionat, deci era în măsură să valorifice orice drepturi succesorale ar fi dobândit U.M.A. de la Prinţesa E. de România.
Cu toate acestea, curtea a constatat că apelantul contestator Al României P.P. nu putea pretinde în calitate de succesor al defunctei Prinţesa E. de România (născută L.E.) nici un drept cu privire la imobilul menţionat în notificare, deoarece defuncta nu justifica vreun drept asupra acestuia.
Astfel, imobilul a fost dobândit de Majestatea Sa Regele Carol al Il-lea în anul 1934, căsătoria sa cu E.L. fiind încheiată ulterior, conform certificatului de căsătorie depus la fila 73 în dosarul nr. 17582/3/2005, la data de 03 iulie 1947 în Portugalia.
Deşi a formulat notificarea în calitate de succesor al Prinţesei E. de România (născută E.L.), apelantul contestator nu a dezvoltat în nici una dintre cererile sale împrejurările din care rezultă calitatea acesteia de fost proprietar al imobilului sau de moştenitor al fostului proprietar, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.
Astfel, inclusiv în motivele de apel depuse la dosarul nr. 17582/3/2005 al acestei instanţe (filele 3-4) apelantul s-a limitat la a susţine că după Regele Carol al II-lea au rămas moştenitori Prinţesa E. a României, în calitate de soţie supravieţuitoare, M.H., în calitate de fiu şi M.H., tatăl apelantului, în calitate de fiu al defunctului.
Calitatea de moştenitor trebuia să rezulte, fie dintr-un certificat de moştenitor care să constate că prinţesa E. de România este succesoare a defunctului Rege Carol al II-lea, fie din acte de stare civilă însoţite de dovada acceptării succesiunii (asemenea dovezi nefiind administrate în cauză, cu notarea împrejurării că notificarea este formulată de apelantul contestator şi că beneficiul instituit de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu operează faţă de Prinţesa E. de România, deoarece aceasta nu a formulat notificare, fiind decedată anterior intrării în vigoare a legii).
În privinţa actului depus la filele 14-15 în dosarul nr. 2638/2005, curtea a reţinut că acesta reprezintă o traducere autorizată şi sub legalizarea notarială a semnăturii traducătorului a unui înscris apostilat emis de Tribunalul civil nr. 8 din Lisabona, care se referă la „lista bunurilor de partaj întocmită în documentele de inventariere de succesorii majori la care s-a procedat în urma decesului Majestăţii Sale Regele Carol II al României.";
Din declaraţia care certifică alăturat conţinutul documentului (fila 28) rezultă că înscrisul reprezintă o dare de seamă asupra bunurilor şi lista bunurilor de partaj (ce nu cuprinde bunul notificat) în procesul deschis de stabilirea taxei succesorale.
Documentul în discuţie nu este datat, nu atestă pronunţarea de către instanţa judecătorească sau de o altă autoritate competentă a unei hotărâri care să cuprindă o dezbatere succesorală de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României, astfel încât nu are altă valoare decât a unui înscris întocmit în procedura de partaj succesoral.
Cu aceeaşi ocazie (a apelului declarat în primul ciclu procesual) apelantul contestator a invocat pentru prima dată în prezentul demers judiciar calitatea sa de persoană îndreptăţită şi prin prisma calităţii sale de moştenitor legal al tatălui său, M.G.H.
Cu privire la acest aspect, Curtea de Apel Bucureşti a constatat, prin decizia civilă nr. 192/A din 8 martie 2007, irevocabilă prin respingerea recursului, că această susţinere nu constituie o cerere nouă, formulată în apel şi că, în ciuda faptului că nici în notificare şi nici în contestaţie contestatorul nu a invocat calitatea sa de moştenitor legal a tatălui său, acest aspect se impune a fi analizat de instanţe în raport de înscrisurile depuse la dosar în faţa tribunalului.
Această chestiune, dezlegată cu autoritate de lucru judecat, nu mai poate fi pusă în discuţie, urmând astfel ca instanţa să analizeze dacă apelantul contestator a justificat în speţă calitatea de persoană îndreptăţită la restituire atât în calitate de cumpărător al drepturilor succesorale ale defunctei Prinţesa E. de România, cât şi în calitate de moştenitor legal al tatălui său, M.H. (M.G. al României).
Curtea nu şi-a însuşit susţinerea apelantului contestator în sensul că instanţa de apel a statuat irevocabil în primul ciclu procesual şi asupra calităţii sale de moştenitor (prin retransmitere) al Regelui Carol al II-lea.
Astfel, se observă că problema în discuţie era posibilitatea invocării la acel moment a calităţii de moştenitor legal al fostului proprietar ca justificare a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, Curtea de apel arătând că o astfel de cerere nu reprezintă o cerere nouă în apel, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., deoarece înscrisurile prin care contestatorul tindea a dovedi aceste aspecte fuseseră depuse la dosar.
Prin urmare, singura chestiune discutată în acea cale de atac a fost problema procedurală a modalităţii de învestire a instanţei, iar afirmaţia instanţei de apel în sensul că „.apelantul poate invoca, în dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, succesiunea legală de pe urma Regelui Carol al II-lea"; nu echivalează cu o statuare obligatorie în sensul existentei acestei calităţi.
Aceasta, întrucât în continuarea raţionamentului instanţa de apel a consemnat că nu poate analiza acest aspect pentru prima dată în apel fără a priva partea de un grad de jurisdicţie, şi deoarece, prima instanţă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a examina înscrisurile depuse la dosarul cauzei de apelantul contestator, a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare.
Rezultă cu evidenţă că această chestiune nu a fost dezlegată în primul ciclu procesual şi nu a intrat în puterea lucrului judecat, astfel că face obiectul analizei în prezenta hotărâre.
Curtea a reţinut astfel, că la dosar a fost depus un înscris (filele 63-66 în dosarul nr. 17582/3/2005 al Curţii de Apel Bucureşti) numit „certificat";, eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o sentinţă din 06 februarie 1955, Tribunalul din Lisabona l-a declarat pe reclamantul din acel proces, M.G.L., că este fiul legitim al M.S. Carol al II-lea al României, considerându-l moştenitor al defunctului rege.
Această sentinţă face obiectul unui litigiu de exequator, C.M.H. (M.G. al României) solicitând instanţei române la data de 07 august 1991 recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimaţii M.H., Prinţesa A.B.P. şi U.M.A. (moştenitoarea pârâtei iniţiale Prinţesa E. de România).
Astfel, la data de 01 iulie 2002 Tribunalul Teleorman, prin sentinţa civilă nr. 1809 (filele 74-80 în dosarul nr. 2638/2005) a admis cererea şi a dispus recunoaşterea în România a sentinţei din 6 februarie 1955, pronunţată în dosarul nr. 234/4/1954 al Secţiei, Divizia a Ii-a a tribunalelor din Lisabona, spre a beneficia de puterea lucrului judecat.
Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, potrivit menţiunilor de pe verso-ul înscrisului, iar în baza sa a fost emis certificatul de moştenitor din 26 mai 2005 de către notarul public P.C.M. (fila 74 în dosarul nr. 2638/2005).
Certificatul de moştenitor atestă că de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României, decedat la 04 aprilie 1953, a rămas ca moştenitor M.G. al României, în calitate de fiu, cuprinzând menţiunea că actul a fost eliberat în baza sentinţei civile nr. 1809, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia civilă în şedinţa publică din 01 iulie 2002, dată în dosarul nr. 3405/R/002, definitivă prin decizia civilă nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, învestită cu formulă executorie şi atestă numai calitatea de moştenitor al defunctei sale majestăţi, regele Carol al II-lea al României, pentru ceilalţi moştenitori urmând a se elibera certificate de calitate de moştenitor separate.
Recursul declarat de intimatul M.H. împotriva deciziei nr. 12A/2003 a fost admis, decizia fiind casată, iar în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1357/A din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie (filele 92-94 în dosarul nr. 263 8/2005), a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1809/2002, care a fost anulată, trimiţându-se cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Teleorman.
În urma rejudecării, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman (filele 75-81 în dosarul nr. 27171/3/2008 al Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală), prin care a fost admisă acţiunea şi s-a dispus recunoaşterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinţei nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunţată în dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Secţiei a I-a a Tribunalului din Lisabona - Portugalia.
Această sentinţă a fost atacată cu apel, nesoluţionat la data pronunţării prezentei decizii.
Prin cererea de apel apelantul intimat A.P.P.S. R.A. a invocat nulitatea certificatului de moştenitor din 26 mai 2005, pe motivul că acesta a fost emis în baza unei hotărâri judecătoreşti care a fost ulterior desfiinţată în calea de atac a recursului.
S-a reţinut în considerentele de mai sus că problema existenţei calităţii de moştenitor legal a apelantului contestator nu a fost dezlegată.
Curtea a reţinut în această privinţă că, astfel cum se menţionează în certificatul de moştenitor, acesta a fost emis exclusiv în considerarea sentinţei civile nr. 1809/2002 a Tribunalului Teleorman, care la acel moment era definitivă şi executorie şi recunoştea pe teritoriul României efectele sentinţei pronunţată în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui G.M.L. (G.M. al României) faţă de Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.
Curtea nu a putut reţine că certificatul de moştenitor este lovit de nulitate, astfel cum a invocat apelanta intimată prin cererea sa de apel, deoarece nu a fost constatat nul sau anulat de o instanţă judecătorească, însă nici nu poate acorda efecte juridice acestui act în condiţiile expuse.
Aceasta întrucât, urmare anulării sentinţei în baza căruia a fost emis, curtea consideră că în privinţa actului a intervenit o cauză de ineficacitate a actului, mai ales că acesta nu cuprinde constatările notarului instrumentator cu privire la succesiunea defunctului, ci reproduce în mod exclusiv dispozitivul sentinţei amintite.
Această concluzie rezultă din aceea că, deşi, astfel cum arată apelantul contestator, după Majestatea Sa Regele Carol al II-lea au rămas ca moştenitori şi alte persoane, certificatul nu le menţionează şi pe acestea, ci consemnează că în privinţa celorlalţi moştenitori se vor elibera certificate distincte. Lăsând la o parte aparenta încălcare a caracterului unic al dezbaterii succesorale (ce nu permite ca aceeaşi succesiune să fie dezbătută de mai multe ori, cu constatarea calităţii moştenitorilor în mai multe acte distincte, fără a stabili cotele din moştenire ce se cuvin fiecăruia), curtea a reţinut că un astfel de act juridic este caduc urmare a desfiinţării ulterioare a actului în baza căruia a fost emis (sentinţa nr. 1809/2002).
În consecinţă, examinând calitatea de moştenitor legal a tatălui apelantului contestator după fostul proprietar al imobilului, curtea a reţinut că o asemenea calitate nu a fost probată în speţa de faţă.
Este adevărată susţinerea apelantului contestator că în regimul probatoriu special al Legii nr. 10/2001 calitatea de moştenitor se dovedeşte şi cu alte mijloace de probă decât cu certificatul de moştenitor (cum sunt actele de stare civilă care atestă rudenia şi vocaţia succesorală concretă), însă în condiţiile contestării în justiţie a efectelor pe teritoriul României ale sentinţei pronunţate de autorităţile judiciare portugheze în anul 1955 cu privire la calitatea de fiu al Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea a tatălui apelantului contestator, curtea a considerat că sentinţa respectivă nu poate constitui un mijloc de probă apt a dovedi calitatea de moştenitor în speţă.
Legat de aceasta, s-a constatat că tribunalul, reţinând efectele juridice ale actelor de stare civilă prezentate, a omis a avea în vedere că acestea au fost emise în baza sentinţei din anul 1955, care încă nu a fost recunoscută pe teritoriul României, procedura judiciară fiind în curs, după cum s-a arătat.
Curtea a înlăturat argumentul adus de apelanta intimată R.A. A.P.P.S. potrivit căruia, pentru a putea justifica în prezentul demers procesual calitatea de persoană îndreptăţită la restituire prin prisma succesiunii legale, titularul notificării trebuia să fie moştenitorul legal, în viaţă la data împlinirii termenului de formulare a notificării.
S-a arătat în acest sens că autorul şi tatăl apelantului contestator Al României P.P., C.M.G. de România, a decedat la data de 26 ianuarie 2006, fără a formula notificare, astfel că nu se poate reţine calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a apelantului din acest punct de vedere.
Cu referire la acelaşi aspect, curtea a reţinut că potrivit înscrisului depus la fila 31 în dosarul nr. 2638/2005, la data de 10 februarie 2002, C.M.H. a „cedat"; fiului său, apelantul contestator, drepturile ce îi revin din averea regală conform sentinţei pronunţată de Tribunalul de la Lisabona în anul 1955, deci la data formulării notificării, teoretic, apelantul contestator dobândise de la tatăl său dreptul de a pretinde reparaţia (sub condiţia ca acesta să îi fi fost transmis cedentului).
Cu toate acestea, faţă de cele reţinute mai sus cu privire la ineficacitatea certificatului de moştenitor şi la contestarea efectelor pe teritoriul României a sentinţei amintite, curtea a reţinut că această critică nu este relevantă pentru temeinicia pretenţiilor apelantului contestator şi în aceste condiţii nu a considerat util a analiza valabilitatea formală a actului juridic prin care apelantului i s-au „cedat"; drepturile în discuţie.
Totodată, având în vedere că prin întâmpinare apelantul contestator a susţinut că în mod prioritar cererea sa valorifică drepturile succesorale dobândite de la U.M.A. prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, curtea a reţinut, după cum s-a arătat mai sus, că aceasta era unica moştenitoare a Prinţesei E. de România (născută E.L.), însă calitatea acesteia din urmă de moştenitor al fostului proprietar, defunctul Rege Carol al II-lea nu a fost dovedită în speţă.
În consecinţa celor expuse, curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă notificarea formulată de apelantul contestator de către apelanta intimată, iar prima instanţă a reţinut în mod greşit calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a apelantului contestator, astfel că, în temeiul art. 296 C. poc. civ., a admis apelul intimatului, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Având în vedere soluţia dată apelului mai sus analizat şi văzând că apelul declarat de apelantul contestator viza exclusiv modalitatea concretă în care prima instanţă a dispus restituirea către acesta a imobilului notificat, rezultă cu evidenţă caracterul nefondat al acestei căi de atac, ce a fost respinsă ca atare.
Totodată, faţă de caracterul accesoriu în sprijinul apelantului contestator al cererii de intervenţie formulată în apel de intervenientul V.S.V., văzând şi dispoziţiile art. 49 alin. (3) C. proc. civ., s-a respins ca nefondată şi această cerere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, contestatorul Alteţa Sa Regală Prinţul P.P. Al României.
Au fost formulate critici de nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 299 şi urm. C. proc. civ., coroborat cu art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ., solicitându-se, în principal, conform dispoziţiilor art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului formulat, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti; în subsidiar, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului formulat, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de către Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat";, admiterea apelului formulat de către contestatorul Alteţa Sa Regală Prinţul P.P. Al României; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
I. Casarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se solicită pentru - încălcarea principiului disponibilităţii părţilor.
Astfel, dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă";.
Limitele devoluţiunii în apel sunt circumscrise, aşadar, motivelor formulate de titularul cererii de apel, după cum poziţia procesuală a celui ce promovează calea de atac este cea care impune instanţei limitele în care motivele de ordine publică ar putea fi invocate din oficiu.
În ciuda faptului că instanţa de apel a analizat toate motivele de apel invocate de către apelanta intimată, respingându-le într-o manieră care nu lasă loc de interpretări extensive, decizia Curţii de Apel Bucureşti este de admitere a apelului declarat de către R.A. A.P.P.S. pe alte considerente decât cele invocate prin cererea de apel, nepuse în discuţia părţilor, nici pe parcursul soluţionării apelului şi nici măcar la termenul de dezbateri, respectiv: i) nedovedirea calităţii de moştenitor de pe urma Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea al României a E.L., în calitate de soţie supravieţuitoare şi ii) caducitatea Certificatului de moştenitor din 26 mai 2005.
Dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situaţia când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), adică, în sens generic, încălcarea regulilor de procedură aplicabile în procesul civil.
Or, potrivit principiilor de procedură civilă, instanţa de apel nu poate discuta decât punctele deduse judecaţii prin petiţia de apel, întrucât orice alte puncte neaduse în apel rămân definitiv judecate între părţi şi nu mai pot fi puse din nou în discuţie fără a ştirbi un drept definitiv câştigat de către cealaltă parte.
Respingând în totalitate criticile apelantei împotriva sentinţei ce a făcut obiectul apelului şi întemeindu-şi decizia pe argumente străine de susţinerile părţilor, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat principiul disponibilităţii în materie civilă şi dreptul la apărare al contestatorului, impunându-se astfel casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel în vederea rejudecării apelului.
Un alt motiv de critică invocat în recurs îl constituie încălcarea principiului contradictorialităţii părţilor.
În acest sens se arată că cele două argumente care justifică decizia recurată (nedovedirea calităţii de succesor de pe urma Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea a E.L., în calitate de soţie supravieţuitoare şi caducitatea certificatului de moştenitor din 26 mai 2005) nu au făcut niciodată obiectul motivelor de apel formulate de către părţile în litigiu şi nu au fost niciodată puse în discuţia părţilor, motiv pentru care se apreciază că decizia instanţei de apel încalcă grav principiul contradictorialităţii, care guvernează procesul civil şi care presupune că toate elementele procesului trebuie suspuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.
În speţă, instanţa de apel a reţinut în legătură cu certificatul de moştenitor din 26 mai 2005 în decizia pronunţată că „un astfel de act juridic este caduc urmare a desfiinţării ulterioare a actului în baza căruia a fost emis (sentinţa nr. 1809/2002)";.
În consecinţă, instanţa de apel s-a pronunţat asupra unei alte cauze de ineficacitate a unui act juridic (caducitatea), decât cea invocată de R.A. A.P.P.S. prin motivele de apel (nulitatea), ineficacitate justificată în aparenţă de desfiinţarea ulterioară a sentinţei nr. 1809/2002 în cadrul unui proces nefinalizat (aflat la data pronunţării deciziei recurate în faza apelului), fără a pune această împrejurare în discuţia părţilor.
Dacă instanţa ar fi înţeles să respecte principiul contradictorialităţii şi să pună în discuţie aspectul caducităţii certificatului de moştenitor din 26 mai 2005 prin raportare la procesul de exequator (dos. nr. 5696/2/2009 aflat pe rolul Secţiei a III-a Curţii de Apel Bucureşti) în curs de soluţionare, contestatorul ar fi analizat această chestiune şi ar fi invocat în faţa instanţei de apel necesitatea aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., solicitând suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea litigiului având ca obiect recunoaşterea în România a sentinţei nr. 132 din 06 februarie 1955 pronunţată în dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Secţiei a I-a a Tribunalului din Lisabona, Portugalia sau ar fi solicitat amânarea cauzei.
De altfel, de la data la care a fost pronunţată decizia instanţei de apel şi până în momentul formulării prezentului recurs, în dosarul nr. 5696/2/2009 a fost pronunţată o decizie definitivă şi executorie prin care a fost recunoscută în România sentinţa nr. 132 din 06 februarie 1955.
II. Modificarea deciziei civile recurate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se solicită având în vedere următoarele:
În strânsă legătură cu cele precizate la pct. 1 cu privire la pronunţarea unei decizii cu încălcarea principiilor disponibilităţii, dreptului la apărare şi cel al contradictorialităţii, se susţine în acord cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive străine de natura pricinii, şi care nu au fost niciodată invocate de către părţi sau cel puţin puse în discuţia părţilor.
În ceea ce priveşte motivul nedovedirii calităţii de moştenitor a E.L. de pe urma defunctului Rege Carol al II-lea, nu s-a pus niciodată în vedere acest aspect şi nu s-a oferit posibilitatea contestatorului de a dovedi susţinerile cu privire la calitatea de succesor al E.L., asupra căreia până la pronunţarea deciziei instanţei de apel nu a existat dubiu.
Situaţia este identică şi în ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de admitere a apelului declarat de R.A. A.P.P.S. - caducitatea certificatului de moştenitor din 26 mai 2005, prin raportare la dosarul având ca obiect recunoaşterea în România a sentinţei nr. 132 din 06 februarie 1955, pronunţate de secţia a I-a a Tribunalului din Lisabona, aflat în curs de soluţionare, caducitate care nu a fost pusă în discuţia părţilor, şi cu privire la care, contestatorul a fost în imposibilitatea de a formula apărări.
Pentru toate acestea, având în vedere că cele două motive care au stat la baza admiterii apelului de către Curtea de Apel Bucureşti nu au făcut niciodată obiectul susţinerilor în cauză, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive străine de natura pricinii.
III. Cu privire la incidenţa în recurs a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se critică, pe de o parte, considerentele instanţei de apel referitoare la calitatea de moştenitor a Prinţesei E.L., cu referire la dreptul de opţiune succesorală al acesteia.
Calitatea de moştenitor trebuie să rezulte dintr-un certificat de moştenitor care să constate că Prinţesa E. de România este succesoare a defunctului Rege Carol al II-lea, fie din acte de stare civilă însoţite de dovada acceptării succesiunii (asemenea dovezi nefiind administrate în cauză, cu notarea împrejurării că notificarea este formulată de apelantul contestator şi că beneficiul instituit de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu operează faţă de Prinţesa E. de România, deoarece aceasta nu a formulat notificare, fiind decedată anterior intrării în vigoare a legii.
Pe de altă parte, se critică considerentele instanţei de apel cu privire la caducitatea certificatului de moştenitor din 26 mai 2005.
Instanţa de apel a constatat, pe de o parte, imposibilitatea de a declara nul Certificatul de moştenitor din 26 mai 2005 pentru motivele invocate de către apelanta intimata R.A. A.P.P.S., dar, pe altă parte, pentru aceleaşi motive, a constatat caducitatea aceluiaşi certificat de moştenitor.
În aceeaşi manieră a contrarietăţii instanţa de apel a constatat Certificatul de moştenitor din 26 mai 2005, pe motiv că sentinţa nr. 1809/2002 în temeiul căruia a fost eliberat a fost anulată prin decizia civila nr. 735/A din 29 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, ignorând faptul că decizia civilă nr. 1357/A din 29 septembrie 2005 nu este definitivă şi irevocabilă, dosarul fiind la data pronunţării deciziei în prezent recurate, în rejudecare, la stadiul apel, din nou pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a Civilă, înregistrat cu nr. 5696/2/2009.
Un alt motiv de critică îl constituie respingerea apelului formulat de către contestatorul Alteţa Sa Regală Prinţul P.P. Al României.
Ignorând petitul contestaţiei formulate, prin hotărârea ce a făcut obiectul apelului, prima instanţă a dispus anularea deciziei emise în temeiul Legii nr. 10/2001 şi obligarea intimatei „să emită decizie de restituire în natură în patrimoniul contestatorului"; pentru imobilul ce face obiectul cauzei.
Deşi prin contestaţia formulată s-a solicitat instanţei de judecată să dispună direct, restituirea în natură a acestui imobil, lucru perfect posibil, aceasta doar a obligat intimatul să emită o decizie de restituire în natură.
În acest fel, se susţine că a fost încălcat principiul înscris în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., dar şi Decizia nr. XX pronunţată de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanţele de judecată, potrivit art. 329 C. proc. civ.
Examinând recursul declarat de contestator, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, înalta Curte a constatat că este fondat pentru considerentele ce succed.
Analizând cu prioritate critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a principiilor disponibilităţii, dreptului la apărare şi al contradictorialităţii părţilor în procesul civil, înalta Curte constată că este întemeiată.
În speţă, decizia Curţii de apel de admitere a apelului declarat de către intimata R.A. A.P.P.S., se fundamentează pe două considerente determinante, şi anume: caducitatea - ca şi o cauză de ineficacitate a Certificatului de moştenitor, urmare contestării pe teritoriul României a efectelor sentinţei în baza căreia a fost emis şi, pe de altă parte, nedovedirea în speţă a calităţii Prinţesei E. de România (născută E.L.), de moştenitor al fostului proprietar al imobilului, defunctul Rege Carol al II-lea al României.
Din cuprinsul cererii intitulate „Motive de apel"; rezultă că sentinţa primei instanţe a fost criticată numai sub aspectele corect înlăturate şi judicios motivate de către instanţa de apel.
Printre motivele de apel nu se identifică, însă, şi critici relative la cele două aspecte determinante, care au fost reţinute în admiterea apelului intimatei, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea contestaţiei, ca neîntemeiate.
Întemeindu-şi soluţia pe argumente colaterale, neinvocate de părţi prin cererea de apel, curtea de apel a încălcat principiul disponibilităţii părţilor în materie civilă.
Pe de altă parte, pronunţând soluţia, având în vedere alte împrejurări, pe care nu le-a pus în discuţia părţilor nici pe parcursul soluţionării apelului, nici la termenul de dezbateri, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, care guvernează procesul civil. Acest principiu presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, pentru ca fiecare să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.
În cauză, argumentele decisive pentru respingerea contestaţiei pe fond îşi găsesc reflectare în hotărârea pronunţată, însă, judecătorul cauzei nu le-a pus în discuţia părţilor, aducând astfel, o gravă atingere principiului contradictorialităţii părţilor, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin faptul că a soluţionat fondul cauzei fără a da cuvântul părţilor pe aspectele determinante pentru soluţia pronunţată şi fără a le da posibilitatea să formuleze apărări sau să administreze probe în dovedirea pretenţiilor s-a produs şi o încălcare a dreptului la apărare al părţilor, garantat de art. 24 din Constituţia României.
Instanţa de judecată nu poate pronunţa hotărârea reţinând aspecte care nu au fost invocate, care nu reprezintă chestiuni de ordine publică şi pe care nu le-a pus, în prealabil, în dezbaterea părţilor, fără a încălca principiile disponibilităţii, contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, şi fără a vătăma părţile în drepturile lor procesuale, iar această vătămare nu poate fi înlăturată altfel, decât prin anularea actului de procedură pronunţat în aceste condiţii, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., care atrag casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
În rejudecare, instanţa de trimitere urmează să analizeze apelurile declarate, exclusiv în limitele investirii, iar în măsura în care găseşte întemeiate aspecte noi, care ar avea înrâurire asupra soluţiei cauzei, instanţa este obligată să le pună în dezbatere părţilor, pentru a nu le vătăma în exercitarea drepturilor lor procesuale şi a pronunţa astfel o hotărâre nulă conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Pe de altă parte, în speţă, în dezlegarea problemei existenţei calităţii de moştenitor legal a contestatorului Alteţa sa Regală Prinţul P.P. Al României, instanţa de apel a reţinut că la dosar a fost depus un înscris numit „certificat";, eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o sentinţă din 06 februarie 1955, Tribunalul din Lisabona l-a declarat pe reclamantul din acel proces, M.G.L., că este fiul legitim al M.S. Carol al II-lea al României, considerându-l moştenitor al defunctului rege.
Această sentinţă din 06 februarie 1955 a făcut obiectul unui litigiu de exequator, C.M.H. (M.G. al României) solicitând instanţei române la data de 07 august 1991 recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimaţii M.H., Prinţesa A.B.P. şi U.M.A. (moştenitoarea pârâtei iniţiale Prinţesa E. de România).
Astfel, la data de 01 iulie 2002, Tribunalul Teleorman, prin sentinţa civilă nr. 1809, a admis cererea şi a dispus recunoaşterea în România a sentinţei din 6 februarie 1955, pronunţată în dosarul nr. 234/4/1954 al Secţiei, Divizia a Ii-a a Tribunalelor din Lisabona, spre a beneficia de puterea lucrului judecat.
Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, potrivit menţiunilor de pe verso-ul înscrisului, iar în baza sa a fost emis certificatul de moştenitor din 26 mai 2005 de către notarul public P.C.M.
Certificatul de moştenitor atestă că de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României, decedat la 04 aprilie 1953, a rămas ca moştenitor M.G. al României, în calitate de fiu, cuprinzând menţiunea că actul a fost eliberat în baza sentinţei civile nr. 1809, pronunţată de Tribunalul Teleorman - secţia civilă, în şedinţa publică din 01 iulie 2002, dată în dosarul nr. 3405/R/002, definitivă prin decizia civilă nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, învestită cu formulă executorie şi atestă numai calitatea de moştenitor al defunctei sale majestăţi, Regele Carol al II-lea al României, pentru ceilalţi moştenitori urmând a se elibera certificate de calitate de moştenitor separate.
Recursul declarat de intimatul M.H. împotriva deciziei nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a fost admis, decizia fiind casată, iar în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1357/A din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1809/2002, pe care a anulat-o, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Teleorman.
În urma rejudecării, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman - secţia civilă, prin care a fost admisă acţiunea şi s-a dispus recunoaşterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinţei nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunţată în dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Secţiei a I-a a Tribunalului din Lisabona - Portugalia.
Având în vedere aceste considerente, Curtea de apel nu a putut reţine că Certificatul de moştenitor este lovit de nulitate, astfel cum a invocat apelanta intimată prin cererea sa de apel, deoarece nu a fost constatat nul sau anulat de o instanţă judecătorească, însă, urmare anulării sentinţei în baza căruia a fost emis (nr. 1809/2002), aceasta a considerat că în privinţa certificatului de moştenitor a intervenit o cauză de ineficacitate a actului, caducitatea, şi a concluzionat, în examinarea calităţii de moştenitor legal a tatălui apelantului contestator după fostul proprietar al imobilului, Regele Carol al II-lea al României, că o asemenea calitate nu a fost probată în speţa de faţă.
Prin urmare, în condiţiile contestării în justiţie a efectelor pe teritoriul României ale sentinţei pronunţate de autorităţile judiciare portugheze în anul 1955 cu privire la calitatea de fiu al Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea a tatălui apelantului contestator, curtea a considerat că sentinţa respectivă nu poate constitui un mijloc de probă apt a dovedi calitatea de moştenitor în această speţă.
Sentinţa civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman a fost atacată cu apel, soluţionat prin decizia civilă nr. 427/A din 12 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin care s-a respins apelul formulat de apelantul pârât Maiestatea Sa Regele Mihai I de România şi apelanta intervenientă Maiestatea Sa Regina A.B.P., ca nefondat.
Această decizie a fost atacată cu recurs, soluţionat prin decizia nr. 954 din 14 februarie 2012 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia I civilă, prin care s-au menţinut dispoziţiile sentinţei civile nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman privind admiterea acţiunii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu Maiestatea Sa Regele Mihai I de România şi Maiestatea Sa Regina A.B.P. şi recunoaşterea pe teritoriul României a sentinţei civile din 6 februarie 1955, pronunţată în dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Tribunalului din Lisabona - secţia I, Portugalia. Hotărârea astfel pronunţată este irevocabilă.
În consecinţă, prin sentinţa civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, rămasă definitivă şi irevocabilă, ulterior soluţionării pricinii în faţa instanţei de apel, s-au recunoscut pe teritoriul României efectele sentinţei pronunţată în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui G.M.L. (G.M. al României) faţă de Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.
Un asemenea act are caracterul unui înscris nou, care dacă ar fi fost cunoscut de instanţa de apel, ar fi putut determina o altă soluţie, fapt ce impune automat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul Alteţa sa Regală Prinţul P.P. al României împotriva deciziei nr. 167/A din 24 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pe care o casează şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2291/2012. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 2361/2012. Civil → |
|---|
