ICCJ. Decizia nr. 2365/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Anulare act, legea 10/2001, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2365/2012
Dosar nr. 9848/2/2010
Şedinţa publică din 30 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 iunie 2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantele P.P., C.E. şi C.I. au chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, SC A. SA, SC C. SA şi Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, solicitând următoarele:
1. restituirea în natură a imobilului compus din parter, 2 etaje şi mansardă şi a terenului aferent de 1.024 m.p teren situat în Bucureşti;
2. să se constate că imobilul revendicat se află la adresa actuală din str. Sabinelor, sector 5, Bucureşti.
3. anularea hotărârii AGA din 14 mai 2001 din cadrul SC A. SA, prin care s-a decis respingerea cererii sale de restituire în natură a imobilului;
4. obligarea pârâtelor SC A. SA şi SC C. SA la plata sumei de 1000 dolari S.U.A. lunar, despăgubiri pentru lipsa de folosinţă şi folosul nerealizat, începând cu 19 martie 2001 şi până la restituirea efectivă a imobilului.
5. în subsidiar, în situaţia în care restituirea în natură nu va fi găsită posibilă, au cerut obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 500.000 dolari S.U.A. la valoarea actualizată, la data plăţii, alături de despăgubirea pentru lipsa de folosinţă şi beneficiul nerealizat.
Prin cererea precizatoare s-a solicitat angajarea răspunderii Statului pentru vânzarea care s-a realizat, în frauda intereselor reclamantelor şi, pe cale de consecinţă, obligarea Statului la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada 19 martie 2001-august 2008, în temeiul răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 469 din 6 mai 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a III-a civilă, a fost respinsă acţiunea ca nefondată, reţinându-se că este imposibilă restituirea în natură.
Curtea de Apel Bucureşti secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1573 din 14 decembrie 2005, a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, pe considerentul că acesta nu a analizat şi celelalte capete de cerere ale acţiunii precizate şi completate.
Prin decizia civilă nr. 7200 din 19 septembrie 2006, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost respins recursul declarat de pârâtele SC A. SA şi SC C. SA, reţinând că, într-adevăr, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere privind anularea hotărârii AGA din 14 mai 2001 din cadrul SC A. SA şi nici asupra pretenţiilor în despăgubiri.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 7200 din 19 septembrie 2007, a constatat transmisă calitatea procesuală activă către R.V.C., ca urmare a încheierii contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase din 02 martie 2006 cu reclamantele.
În rejudecarea cauzei, prin sentinţa civilă nr. 1840 din 10 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii, prematurităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Ministerul Economiei şi Finanţelor, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi SC C. SA, dar şi acţiunea în raport de aceleaşi pârâte, ca neîntemeiată.
A fost admisă în parte cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român, în sensul că s-a dispus obligarea acestuia să plătească reclamantului R.V.C. suma de 3.959.550,60 lei cu titlu de despăgubire. Celelalte capete de cerere formulate împotriva Ministerului Economiei şi Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român, au fost respinse, ca neîntemeiate.
Reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei SC A. SA suma de 1800 lei, iar pârâtei SC C. SA suma de 2700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost obligat să plătească reclamantului suma de 6905 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantul R.V.C. şi Ministerul Finanţelor Publice.
În calea de atac a apelului declarată de către reclamantul R.V.C. s-a adus critici sentinţei, sub aspectul greşitei respingeri a capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă calculată din data de 19 martie 2001 la zi şi a neacordării întregului onorariu avocaţial de 12.852 lei.
Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, în criticile privind nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei, a susţinut excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în contextul Legii nr. 10/2001, pe considerentul că nu este unitate deţinătoare a bunului aflat în litigiu şi nici autoritate administrativă competentă să soluţioneze notificare.
De asemenea, a susţinut că acordarea despăgubirilor intra în competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în procedura specială, instituită prin Legea nr. 247/2005.
Pe de altă parte, a pretins că el nu a participat în judecată, în numele statului, căci prin art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, statul participă în proces ca subiect de drepturi şi obligaţii, prin Ministerul Finanţelor, în afară de cazurile în care legea stabileşte anumite alte organe în acest scop. În consecinţă, ne aflăm în situaţiile de excepţie, când răspunderea pentru acoperirea prejudiciului revine SC A. SA.
Prin decizia civilă nr. 684 din 22 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au admis apelurile declarate de apelantul-reclamant R.V.C. şi apelanţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, s-a desfiinţat sentinţa civilă atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a fost exercitată calea de atac a recursului de către pârâtele SC A. SA şi SC C. SA.
Prin decizia nr. 4450 din 15 septembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de pârâte, a fost casată decizia şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere următoarele considerente:
Pronunţând decizia de desfiinţare cu trimitere, instanţa de apel s-a fundamentat pe următoarele considerente principale: pe de o parte, prima instanţă nu ar fi analizat toate capetele de cerere; pe de altă parte, tribunalul nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, neobservând că acesta nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci ca reprezentant al Statului Român.
Asemenea considerente lipsesc hotărârea de o bază legală, în condiţiile în care ignoră limitele fixate în apel prin criticile formulate de către părţi şi în acelaşi timp nesocotesc dezlegările jurisdicţionale date de prima instanţă, prin soluţia adoptată, excepţiilor procesuale invocate de către părţi.
În acest sens, s-a constatat că, procedând la o calificare a obiectului judecăţii, tribunalul a apreciat că hotărârea A.G.A. nu se încadrează în dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, dar că este asimilabilă unui refuz de restituire, aşa încât instanţa este competentă să soluţioneze cauza pe fond.
O asemenea calificare juridică dată de instanţă pretenţiilor deduse judecăţii nu a făcut obiect de critică în apel, reclamantul nesusţinând că ar fi fost nesocotite limitele investirii.
În aceste condiţii, în care partea care s-ar fi putut considera prejudiciată de încadrarea juridică a pretenţiilor sale, nu a atacat soluţia primei instanţe, Curtea de Apel nu putea decât prin depăşirea limitelor devoluţiunii să considere că tribunalul ar fi lăsat nerezolvate cereri deduse judecăţii şi aceasta ar impune soluţia de desfiinţare cu trimitere.
De asemenea, tot cu nesocotirea cadrului judecăţii instanţa de apel face aprecieri în legătură cu prezenţa în proces a Ministerului Finanţelor şi a calităţii procesuale pasive a acestuia.
Potrivit motivelor de apel formulate de Ministerul Finanţelor Publice, obiectul criticilor acestuia a vizat calitatea sa procesuală pe două aspecte: cel dedus din aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, care presupune că acordarea măsurilor reparatorii în echivalent se realizează de către entitatea investită cu soluţionarea notificării; cel referitor la regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, aşa cum rezultă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Ignorând aceste argumente aduse în sprijinul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, instanţa de apel introduce în analiză - de o manieră neprocedurală, încălcând principiul contradictorialităţii şi al respectării dreptului de apărare, elemente noi, neinvocate de părţi, legate de modalitatea în care Ministerul Finanţelor ar fi stat în proces, trăgând consecinţe şi pe aspectul modalităţii de îndeplinire a procedurii de citare.
Tot astfel, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că nu putea rezolva ea însăşi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, această sarcină revenind primei instanţe.
Or, din considerentele sentinţei tribunalului rezultă că a fost analizată problema legitimării procesuale a Ministerului Finanţelor, excepţia fiind considerată neîntemeiată de către instanţă.
Dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care permit instanţei de apel să adopte soluţia de desfiinţare cu trimitere, au în vedere ipoteza în care pricina a fost rezolvată în mod greşit pe excepţie, fără să intre în cercetarea fondului, iar nu în situaţia inversă, în care judecata s-a realizat pe fond, fiind respinsă în prealabil o excepţie procesuală.
De aceea, instanţa de apel nu putea considera decât cu nesocotirea dispoziţiilor procedurale menţionate că nu poate rezolva în calea de atac aspecte care, privind modalitatea de soluţionare a excepţiei de către prima instanţă se constituiau în motive de apel, obiect al judecăţii în această fază procesuală.
Rezultă, potrivit celor expuse, caracterul întemeiat al criticilor din recurs în condiţiile în care instanţa de apel a analizat şi soluţionat cauza pe aspecte ce nu fuseseră deduse judecăţii prin intermediul celor două apeluri exercitate în cauză, decizia fundamentându-se astfel pe motive străine pricinii de natură să atragă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
De asemenea, hotărârea este lipsită de bază legală, dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., întrucât a pronunţat desfiinţarea cu trimitere în afara ipotezelor normei legale, având în vedere că prima instanţă realizase o judecată pe fondul cauzei.
În ceea ce priveşte lipsa de procedură cu care s-ar fi desfăşurat procesul, aceasta a fost o consecinţă trasă de instanţa de apel în legătură cu aspecte din afara cadrului judecăţii, vizând calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor.
Faţă de toate aceste considerente, constatându-se incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., art. 312 alin. (5) C. proc. civ. recursul a fost admis, casată decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel pentru analiză, cu respectarea limitelor devoluţiunii, a criticilor deduse judecăţii prin cele două apeluri exercitate în cauză.
În rejudecarea apelurilor, prin încheierea din 26 noiembrie 2010, instanţa de apel a dispus rectificarea citativului, în sensul că apelant pârât este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu Ministerul Finanţelor Publice. De asemenea, instanţa a constatat că Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, care la rândul său este reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice, prin consilierul juridic prezent în instanţă la acel termen, în baza delegaţiei de reprezentare aflată la dosar.
Prin decizia nr. 338/A din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul R.V.C., s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că s-a admis acţiunea în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, aceasta fiind obligată să propună măsuri reparatorii pentru imobilul situat în str. Sabinelor Bucureşti, compus din parter, 2 etaje şi mansardă şi teren în suprafaţă de 1024 mp în condiţiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. S-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, având ca obiect plata valorii de circulaţie a imobilului şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a considerat că este învestită analizeze: calitatea procesuală pasivă şi, implicit, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata valorii de circulaţie a imobilului, în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 245/2007 (motiv de apel al Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice) şi temeinicia respingerii de către instanţa de fond a capătului de cerere privind plata contravalorii de folosinţă şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate (motive de apel depuse de către R.V.C.).
Cu privire la celelalte capete de cerere, respectiv, imposibilitatea restituirii în natură a imobilului compus din parter, 2 etaje şi mansardă şi a terenului aferent de 1.024 mp; respingerea cererii de anulare a hotărârii Adunării Generale a Asociaţiilor din 14 mai 2001 din cadrul SC A. SA, prin care s-a decis respingerea cererii sale de restituire în natură a imobilului; respingerea cererii privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 24 mai 2000 şi respingerea cererii privind nulitatea contractului de leasing imobiliar, instanţa de apel a constatat că dezlegarea acestora dată prin sentinţa civilă nr. 1840 din 10 decembrie 2008 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti a intrat în puterea lucrului judecat, ca urmare a neexercitării căii de atac a apelului şi nici a căii de atac a recursului, cu privire la modul de soluţionare al acestor capete de cerere.
În raport de aceste constatări preliminare, instanţa de apel, în rejudecare, a stabilit următoarele:
Reclamantele sunt moştenitoarele autorilor lor R.A. şi R.E., care în timpul vieţii au cumpărat imobilul, situat la adresa din str. Sabinelor, cu contractul de vânzare - cumpărare din 04 martie 1941, transcris.
Imobilul menţionat a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, aşa cum rezultă din anexa la decret, poziţia 368.
Preluarea în temeiul actului normativ menţionat este prezumată ca fiind o preluarea abuzivă prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2010.
Aceste aspecte au fost reţinute în mod corect de către prima instanţă, iar părţile nu au formulat nicio critică cu privire la acest aspect.
Prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 24 mai 2000, F.P.S. a vândut către SC C. SA un număr de 78137 acţiuni, reprezentând 84,4% din valoarea capitalului social al SC A. SA.
Instanţa a constatat că imobilul, a cărui restituire în natură se solicită, s-a aflat în patrimoniul societăţii SC A. SA.
Reclamantele au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea către Primăria Municipiului Bucureşti, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului. Ca urmare a notificării depuse s-a format dosarul nr. 14373, care a fost trimis spre competentă soluţionare către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, având în vedere că imobilul notificat este deţinut de către SC C. SA, care este unul dintre acţionarii majoritari ai SC A. SA.
De asemenea, prin procesul-verbal din data de 14 mai 2001 încheiat ca urmare a Adunării Generale a Acţionarilor din SC A. SA, a fost respinsă solicitarea formulată de către reclamante privind restituirea imobilului în natură.
Ca urmare a acestei decizii, reclamantele au formulat cererea de chemare în judecată precizată, care formează obiectul prezentului litigiu.
Cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2001 „sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”.
Prin decizia civilă nr. 1573 din 14 decembrie 2005, a Curţii de Apel Bucureşti secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a stabilit calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite în baza Legii nr. 10/2001, ca şi calitatea de moştenitoare ale defuncţilor R.A. şi R.E., foşti proprietari ai imobilului. Astfel, autoarele lui R.V.C. şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite şi calitatea de moştenitoare.
Cu privire la posibilitatea restituirii în natură a imobilului, în rejudecare, instanţa de apel a constatat că a intrat în puterea lucrului judecat dezlegarea dată de către prima instanţă cu privire la natura juridică a deciziei adoptate în data de 14 mai 2001, în urma Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor SC A. SA.
Astfel, prima instanţă a statuat că aceasta nu reprezintă o soluţionare a notificării, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deoarece nu poate fi privită ca o decizie motivată. În lipsa unei decizii în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, s-a apreciat că refuzul de restituire a imobilului notificat reprezintă un refuz de soluţionare a notificării în sensul art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi că, în virtutea deciziei în interesul legii nr. XX/2007, prima instanţă este competentă să soluţioneze pe fond cererea de restituire în natură a imobilului notificat.
În raport de aceste constatări, care nu au fost criticate în calea de atac a apelului nici de către R.V.C., succesorul cesionar al reclamantelor, şi nici de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prima instanţă a analizat cererea de restituire a imobilului notificat din prisma dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi a deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008.
Prima instanţă a statuat imposibilitatea restituirii în natură a imobilului notificat, ca urmare a faptului că imobilul preluat a fost înglobat în alt imobil, pierzându-şi existenţa de sine stătătoare.
Problema de drept privind imposibilitatea restituirii în natură a imobilului notificat a intrat în puterea lucrului judecat, ca urmare a împrejurării că această dezlegare nu a format obiectul criticilor, nici în calea de atac a apelului şi nici în calea de atac a recursului.
Ca urmare a imposibilităţii de restituire în natură, prima instanţă a reţinut, pe de o parte, că nu se pot acorda măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece reclamantul nu a solicitat acest lucru în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Însă, pe de altă parte, prima instanţă a reţinut, de asemenea, că măsurile reparatorii în echivalent sunt iluzorii şi, ca urmare a acestui fapt, a constatat că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana Statului Român şi a dispus obligarea acestuia la plata valorii de circulaţie a imobilului notificat, în temeiul art. 998-999 C. civ.
Instanţa de apel a constatat întemeiate criticile formulate de către apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, sub aspectul obligării acestuia la plata despăgubirilor.
Instanţa de apel a apreciat că dreptul de indemnizare al apelantului reclamant s-a născut în temeiul Legii nr. 10/2001, iar modalitatea de cuantificare şi valorificare a acestui drept trebuie să se realizeze în conformitate cu legislaţia specială adoptată de către Statul Român.
Astfel, prima instanţă trebuia să constate că autoarele reclamantului au calitatea de persoane îndreptăţite, că imobilul a fost preluat abuziv şi că imobilul notificat este imposibil de restituit, motiv pentru care trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) coroborate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor art. 29.2 din Normele metodologice de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în sensul de a dispune obligării entităţii învestite cu soluţionarea notificării, respectiv a entităţii care a efectuat privatizarea, anume a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să propună măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, în condiţiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Instanţa de apel a mai reţinut că o acţiune directă îndreptată împotriva statului, întemeiată pe principiile răspunderii civile delictuale, în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, nu-şi poate avea temei suficient nici în dreptul intern, dar nici în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Acţiunea în răspundere civilă delictuală formulată de către apelant urmărea tragerea la răspundere a Statului ca urmare a comiterii faptei ilicite, constând în înstrăinarea imobilului prin fraudarea legii.
Instanţa de apel a constatat că fapta ilicită reclamată nu a fost probată, atâta timp cât au fost respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute pentru fraudă la lege a contractelor de vânzare de acţiuni şi de leasing.
În această situaţie, inexistenţa faptei ilicite nu poate atrage obligarea statului la plata contravalorii imobilului, ca urmare a imposibilităţii de restituire efectivă în natură, imposibilitate determinată prin fraudarea legii.
Cu privire la stabilirea de către instanţe a cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel a reţinut că stabilirea efectivă a acestora revine în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, la propunerea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, în calitate de unitate învestită cu soluţionarea notificării.
Chiar dacă apelantul a invocat lipsa calităţii procesuale pasive pe capătul de cerere indicat, Curtea a constatat că argumentele menţionate în susţinerea excepţiei a determinat considerarea excepţiei ca fiind o veritabilă apărare de fond, motiv pentru care s-a procedat la o analiză a fondului cererii de chemare în judecată.
Cu privire la apelul declarat de reclamantul R.V.C., instanţa de apel a reţinut că este nefondată critica referitoare la respingerea capătului de cerere privitor la obligarea pârâtului la contravaloarea lipsei de folosinţă.
Dreptul de folosinţă reprezintă o prerogativă a dreptului de proprietate asupra unui imobil, drept care se află în patrimoniul unei persoane şi pe care aceasta îl exercită cu toate prerogativele sale.
În patrimoniul reclamantelor, care au cesionat drepturile litigioase lui R.V.C., nu a existat niciun drept de proprietate asupra imobilului.
Autoarele lui R.V.C. nu mai aveau în patrimoniu „un vechi drept de proprietate” asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul lor, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi nu mai există posibilitatea de a obţine restituirea efectivă a bunului şi intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.
Acestea nu au avut în patrimoniul lor la data sesizării instanţei de judecată nici un „bun” şi nici o „speranţă legitimă”, în legătură cu dreptul de a obţine restituirea în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
Cu privire la cea de-a doua critică, referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite de către prima instanţă, instanţa de apel a constatat că au fost aplicate în mod corect dispoziţiile art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., având în vedere că acţiunea formulată a fost admisă în parte.
Astfel, prima instanţă a avut în vedere la stabilirea cheltuielilor de judecată că numai unul dintre cele cinci capete de cerere a fost admis, motiv pentru care a redus onorariul de avocat în cuantum de 12.852 lei, dovedit prin chitanţa din 14 iunie 2008.
Instanţa de apel a mai reţinut că, în faza actuală a rejudecării apelului, după casare, repunerea în discuţie a onorariului de avocat acordat de către prima instanţă şi datorat de către Statul Român este lipsită de efect, având în vedere că s-a dispus schimbarea sentinţei apelate în sensul înlăturării obligaţiei Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata contravalorii imobilului.
O reanalizare a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată de către Statul Român ar determina agravarea situaţiei apelantului în propria cale de atac, în condiţiile în care Statul Român nu a formulat critici şi pe aspectul cheltuielilor de judecată, la care a fost obligat prin sentinţa primei instanţe.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul R.V.C. şi pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Reclamantul a declarat recurs şi împotriva încheierii de şedinţa din data de 26 noiembrie 2010, pronunţată de aceeaşi instanţă de apel.
Reclamantul solicită casarea încheierii şi a deciziei recurate, admiterea apelului său, sub aspectul acordării în totalitate a cheltuielilor de judecată şi respingerea apelului formulat de Ministerul Finanţelor Publice, invocând următoarele critici:
1. Încheierea din 26 noiembrie 2010 este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Instanţa de judecata avea obligaţia să pună în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor în cauză.
Recurentul reclamant arată că, prin decizia civila nr. 4450/2010 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că, în prezenta cauză, Ministerul Finanţelor Publice stă în proces ca reprezentant al Statului Român, aşa cum rezultă din chiar cererea introductivă de instanţă.
La apelul nominal făcut în şedinţă publică, aşa cum se menţionează în încheierea de şedinţa din 26 noiembrie 2010, a răspuns apelantul pârât Direcţia Generala a Finanţelor Publice ca şi reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, prin consilier juridic.
Ministerul Finanţelor Publice nu a delegat calitatea sa de reprezentant al Statului Român către Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi nici instanţa de apel nu a solicitat mandatarei acestuia să prezinte noul mandat în care acest apelant pârât să îşi decline poziţia procesuală de reprezentant al statului.
Astfel, ignorând delegaţia depusă la dosar de către consilierul juridic desemnat în cauză, instanţa de apel, a constatat că, din eroare, în citativ a fost trecut Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de apelant pârât, în loc de Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, care la rândul său era reprezentat de Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, prin consilier cu delegaţie.
În acest fel, instanţa de apel a considerat că se conformează situaţiei statuate de instanţa de recurs cu privire la poziţia Ministerului Finanţelor Publice în proces ca şi reprezentant al Statului.
În realitate, aşa cum apare şi în preambulul încheierii de şedinţă din data de 26 noiembrie 2010, Ministerul Finanţelor Publice s-a prezentat în proces în nume propriu şi a dat Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti mandat să îl reprezinte ca atare.
Rectificarea citativului, în sensul celor statuate de decizia de casare, nu acoperă situaţia reală din dosar, arătata mai sus şi dovedită de delegaţia consilierului juridic în care se arata în mod expres că: „În baza mandatului nr. 91456/2010 Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a fost împuternicită să reprezinte interesele Ministerului Economiei şi Finanţelor în dosarul nr. 9848/2/2010 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă";.
Stabilind o altă situaţie, faţă de mandatul dat de către Ministerul Finanţelor Publice către Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, cu privire la poziţia procesuală a acestui pârât, instanţa de apel se face vinovată de încălcarea dreptului părţilor în procesul civil de avea acces la un proces echitabil (art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Instanţa de apel avea obligaţia să cenzureze mandatul reprezentantului Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Raportat la lipsa mandatului Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al statului, prezenta cauza s-a judecat, la ambele termene, cu lipsă de procedură.
2. Decizia recurata cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Instanţa de apel a purces la soluţionarea apelului Ministerului Economiei şi Finanţelor, ignorând limitele judecaţii fixate prin cererea de apel.
Prin sentinţa civilă nr. 1840 din 10 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civila s-a reţinut ca Ministerul Finanţelor Publice stă în proces ca reprezentant al statului şi în această calitate a fost obligat la plată către reclamant a sumei 3.959.550,60 lei cu titlul de despăgubiri.
În dispozitivul acestei sentinţe s-a strecurat o omisiune privind calitatea Ministerului Finanţelor Publice, care apare ca fiind obligat în nume propriu la plata sumei datorate cu titlu de despăgubiri către reclamant, nefăcându-se menţiunea că în cauză are calitatea de reprezentant al Statului.
Deşi acesta sentinţă a fost comunicată tuturor părţilor din proces, apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice formulează cerere de apel în nume propriu şi nu ca reprezentant al Statului Român.
În această situaţie, a analiza apelul formulat de către Ministerul Finanţelor Publice ca fiind formulat de către Statul Român, prin reprezentantul său legal, este imposibil, oricât s-ar vrea să se acopere greşeala funcţionarului public care a întocmit cererea de apel.
Ministerul Finanţelor Publice şi-a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive sub două aspecte: potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, el nu este nici deţinătorul imobilului în litigiu şi nici autoritatea administrativă competentă să emită dispoziţia de restituire, în natură sau echivalent. În plus, în critica formulată, apelantul pârât susţine, prin raportare la dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, că în speţa dedusă judecaţii, ne aflam într-o situaţie de excepţie, în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanţă de către Ministerul Finanţelor Publice, ci de către unitatea administrativ teritorială învestită cu soluţionarea notificării, respectiv SC A. SA.
Faţă de această situaţie, instanţa de apel trebuia să constate că apelul Ministerului Finanţelor Publice, în nume propriu, a fost formulat de o persoană fără calitate procesuală pasivă, acesta stând în proces în numele statului şi nu în nume propriu, situaţie învederată de reclamant atât în concluziile orale, cât şi în concluziile scrise.
A considera că cererea de apel a fost formulată de Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român constituie o mistificare a adevărului din prezenta cauză. Din aceasta cauză, instanţa de apel a adus în susţinerea hotărârii sale motive străine pricinii cu privire la persoana care a formulat cererea de apel.
Apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea instanţei de fond şi prin raportare la dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, arătând că despăgubirile se plătesc de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru şi nu de către el.
În final, a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi, în consecinţă, respingerea cererii reclamantului ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Analizând argumentele aduse în sprijinul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice instanţa de apel a considerat că acestea reprezintă „o veritabila apărare de fond"; motiv pentru care a procedat la o analiză a fondului, lăsând nerezolvată în final problema excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Finanţelor Publice.
În acest caz, încălcând principiul contradictorialităţii şi al respectării dreptului la apărare, instanţa de apel introduce elemente noi, neinvocate de părţi, legate de motivarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în prezenta cauză.
Rezultă astfel că instanţa de apel a analizat şi soluţionat cererile de apel pe aspecte ce nu fuseseră deduse judecaţii prin intermediul celor doua apeluri exercitate în cauză, decizia fundamentându-se şi de data aceasta pe motive străine pricinii, de natură să atragă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
3. Instanţa de apel a încălcat, prin decizia pronunţată, dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Instanţa de recurs nu a stabilit ca instanţa de apel, analizând cererea de apel formulată de către Ministerul Finanţelor Publice, să purceadă la o analiză a fondului cauzei îi să lase nerezolvată excepţia lipsei calităţii procesuale a Ministerului Finanţelor Publice în prezenta cauză.
Din contră, aşa cum se arată în considerentele hotărârii, instanţa de recurs a stabilit că instanţa de apel urmează să analizeze motivele de apel formulate de Ministerul Finanţelor Publice prin prisma criticilor, acestea vizând calitatea sa procesuală pasivă.
4. În subsidiar, în ipoteza în care se va trece peste primele trei critici şi se va considera că în mod legal instanţa de apel a trecut la analizarea fondului cauzei, recurentul reclamant solicită să se constate că, în mod nefondat, prin aplicarea greşita a legii, instanţa de apel a admis apelul Ministerului Finanţelor Publice, hotărând totodată schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul respingerii acţiunii formulate în contradictoriu cu Statul Român, având ca obiect plata valorii de circulaţie a imobilului (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Recurentul consideră corectă sentinţa primei instanţe, care a reţinut că masurile reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale, sunt iluzorii, având în vedere şi faptul că Fondul Proprietatea nu funcţionează efectiv, astfel încât nu se poate reţine că aceste măsuri de reparaţie instituite de legea specială sunt de natură să acorde o despăgubire efectivă şi imediată a prejudiciului cauzat ca urmare a preluării, fără un titlul valabil, a bunului proprietatea reclamantului.
Instanţa de fond a constatat corect faptul că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana statului.
Hotărârea instanţei de apel, recurată, este ulterioară adoptării O.U.G. nr. 62/2010 prin care soluţionarea dosarelor de restituire a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, în natură sau prin acordarea de despăgubiri, înscrise la Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor, a fost suspendată până în anul 2012.
Având în vedere perioada de timp îndelungată de la data începerii de către reclamant a demersurilor pentru restituirea imobilului, instanţa de fond a apreciat temeinic şi legal că Statul, titular al obligaţiei de a acorda despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, fără titlu, în mod culpabil nu şi-a îndeplinit obligaţia de a implementa cu claritate şi eficienta măsurile legislative în baza cărora autorităţile statului ar fi trebuit sa reacţioneze în timp util, într-o manieră corectă şi coerentă.
Reiterând aspectul că Statul român nu a declarat apel în prezenta cauză, recurentul susţine că apelul declarat de către Ministerul Finanţelor Publice nu se refera la dezlegarea dată pricinii de către instanţa de fond, în sensul întemeierii obligaţiei de plata de despăgubiri pe dispoziţiile art. 998 C. civ.
Ignorând toate probele existente la dosarul cauzei, instanţa de apel, în mod nefondat, a apreciat că fapta ilicită a statului, constând în înstrăinarea imobilului prin fraudarea legii, nu a fost dovedită, mai ales că instanţa de fond nu a constatat nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare încheiat în anul 1999 între SC A. SA şi SC C. SA precum şi a contractului de vânzare cumpărare de acţiuni din 24 mai 2000 prin care pârâta A.V.A.S. (fost F.P.S.) a vândut paratei SC C. SA pachetul majoritar de acţiuni deţinut de stat la SC A. SA.
Fapta ilicită a statului, constând în înstrăinarea imobilului în litigiu prin fraudarea legii, este dovedită de chiar acţiunea statului de a privatiza pe pârâta SC A. SA, prin vânzarea pachetului majoritar de acţiuni deţinut la această societate, societate care avea în patrimoniu şi imobilul în litigiu, după ce fusese notificat cu cererea de restituire a imobilului, încălcând astfel dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, încă din anul 1999.
Recurentul reclamant mai arată că petitele din cererea de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulităţii absolute, pentru frauda la lege, a contractului de leasing imobiliar şi a contractului de vânzare cumpărare de acţiuni, menţionate mai sus, au fost respinse de instanţa de fond, ca urmare a stabiliri culpei statului în nesoluţionarea, timp de mai mulţi ani de zile, a notificării reclamantului formulată în baza Legii nr. 10/2001, fapt ce nu poate fi contestat, statul neîndeplinindu-şi în mod culpabil obligaţia pozitivă de acordare a despăgubirilor persoanelor deposedate în mod abuziv de imobilele proprietatea lor, apreciind totodată că atragerea răspunderii delictuale a statului poate avea loc în condiţiile art. 998 C. civ.
Pârâta A.V.A.S. (fost F.P.S.) avea obligaţia, înainte de a vinde pachetul majoritar de acţiuni, sa verifice dacă exista vreo cerere de restituire pentru imobilul în litigiu, aflat în patrimoniul pârâtei SC A. SA (obligaţie statuată şi prin art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, modificata prin Legea nr. 247/2005).
Recurentul mai susţine că instanţa de apel a făcut referire trunchiat la decizia CEDO pronunţata în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (nu se are în vedere ceea ce instanţa europeană a reţinut în paragrafele nr. 183 şi nr. 193).
5. Instanţa de apel afirmă că hotărârea judecătorească dată în apel, prin care se constată dreptul de indemnizare al reclamantului, în temeiul Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, drept de care apelantul reclamant se poate prevala, de la momentul pronunţării hotărârii.
Recurentul reclamant susţine că, în aceasta interpretare, decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat, prin raportare la decizia civila nr. 1573/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Prin aceasta decizie, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor promovate de pârâtele SC A. SA şi SC C. SA (decizia nr. 7200 din 19 septembrie 2007 Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, secţia civila) s-a stabilit calitatea reclamantelor P.P., C.E. şi C.I. de persoane îndreptăţite la despăgubiri, în baza Legii nr. 10/2001, în calitate de moştenitoare ale defuncţilor R.A. şi R.E., foşti proprietari ai imobilului în litigiu.
Prin decizia nr. 7200/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, secţia civilă s-a constatat transmisă calitatea procesuală activă către R.V.C., ca urmare a încheierii cu reclamantele a contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase din 02 martie 2006.
Ca atare, dreptul de a primi despăgubiri a fost stabilit în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1573/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi nu din momentul pronunţării hotărârii din apel în data de 25 martie 2011, cum greşit susţine instanţa de apel, rezolvarea dată acestei probleme intrând în puterea lucrului judecat.
În motivarea recursului său, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele argumente:
1. În mod greşit nu a fost admisă excepţia inadmisibilităţii privind despăgubirile în echivalent, fiind încălcate dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată. Conform art. 29 alin. (3) din lege, notificarea se comunică instituţiei implicate în privatizare pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, Legea nr. 247/2005.
Faţă de dispoziţiile art. 23 din lege, nu a fost dovedită calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii. Astfel, dosarul administrativ aferent notificării privind despăgubirile pentru acest imobil nu a fost completat cu toate actele doveditoare, în condiţiile art. 23 şi următoarele din Legea nr. 10/2001.
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi-a respectat toate obligaţiile legale şi a depus toate diligenţele, în limitele legii, în vederea informării, clarificării şi soluţionării notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001.
Cu toate demersurile legale făcute, nu au fost depuse în completarea dosarului administrativ aferent notificării toate actele doveditoare pentru dovedirea calităţii de persoana îndreptăţită în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Instanţa putea analiza cererea privind despăgubirile numai în măsura în care se emitea de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului decizie sau dispoziţie motivată, ca urmare a finalizării procedurii administrative, în condiţiile art. 29 din lege. Aceasta decizie putea face obiectul analizei instanţei judecătoreşti sub aspectul legalităţii, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
În raport de considerentele expuse şi prevederile ce reglementează şi instituie procedura administrativă obligatorie, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului apreciază că stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită privind masurile reparatorii în echivalent/despăgubiri, în mod direct de către instanţa de judecată, fără finalizarea procedurii administrative de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, este nelegală.
2. Instanţa de apel, încălcând principiul disponibilităţii, nu a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, faţă de obiectul acţiunii, respectiv restituirea în natură a imobilului revendicat. Atât în prezenta acţiune, cât şi în notificare, reclamanţii au solicitat în mod expres restituirea în natură a imobilului revendicat, nu despăgubiri.
Notificarea se comunica instituţiei publice implicată în privatizare, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru propunerea de acordare a despăgubirilor în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar nu pentru restituirea în natură a imobilelor revendicate.
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu are obligaţia legală de a restitui în natura imobilele revendicate de foştii proprietari, această obligaţie revenind exclusiv unităţii deţinătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată. În cadrul activităţii sale şi în exercitarea atribuţiilor ce-i revin în procesul de privatizare a societăţilor comerciale la care Statul este acţionar, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar de acţionar în numele Statului.
Aşa cum rezultă din actele cauzei, unitatea deţinătoare a imobilului, în sensul dispoziţiilor art. 21 din lege, este SC C. SA şi nu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, care nu are drept de proprietate asupra imobilului revendicat.
Obligaţia Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, conform Legii nr. 10/2001, se limitează la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 (obligaţie de a face). Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu are obligaţia legala de a plăti sume de bani, de a acorda măsuri reparatorii în echivalent/despăgubiri, stabilirea şi plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv revenind în sarcina instituţiei competente, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform art. 16 alin. (2) al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Examinând criticile formulate de recurenţi, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul reclamant:
1. Se susţine că încheierea din 26 noiembrie 2010 este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (2) C. proc. civ., deoarece instanţa de judecata avea obligaţia să pună în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor în cauză. Nu se arată de către recurent despre ce drepturi şi obligaţii este vorba şi nici modalitatea concretă în care instanţa a încălcat prevederile procedurale menţionate.
Chiar recurentul reclamant recunoaşte că, prin cererea de chemare în judecată, a formulat pretenţiile în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului român. Or, în aceste condiţii, rectificarea citativului prin încheierea recurată, în sensul menţionării ca parte în proces a Statului român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi calificată ca fiind o încălcare a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) C. proc. civ., ci dimpotrivă, constituie o conduită corespunzătoare rolului activ al instanţei de judecată, care trebuie să stăruie prin toate mijloacele legale pentru prevenirea pronunţării unei hotărâri cu nerespectarea cadrului procesual.
Pe de altă parte, instanţa de apel nu mai putea analiza, în rejudecare, problema calităţii în proces a Ministerului Finanţelor Publice (aceea de pârât în nume propriu sau de reprezentant al pârâtului Statul român), faţă de cele statuate prin decizia de casare nr. 4450 din 15 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă.
Instanţa de recurs a apreciat că instanţa de apel a depăşit limitele judecăţii trasate prin motivele de apel, deoarece Ministerul Finanţelor Publice a argumentat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe două aspecte: cel dedus din aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, care presupune că acordarea măsurilor reparatorii în echivalent se realizează de către entitatea investită cu soluţionarea notificării şi cel referitor la regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, aşa cum rezultă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
S-a mai reţinut în decizia de casare că instanţa de apel, ignorând aceste argumente aduse în sprijinul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, a introdus în analiză, de o manieră neprocedurală, încălcând principiul contradictorialităţii şi al respectării dreptului de apărare, elemente noi, neinvocate de părţi, legate de modalitatea în care Ministerul Finanţelor ar fi stat în proces, trăgând consecinţe şi pe aspectul modalităţii de îndeplinire a procedurii de citare, aspect care este, de asemenea, în afara cadrului judecăţii.
În raport de aceste considerente ale deciziei de casare cu trimitere, instanţa de apel, în rejudecare, nu mai putea repune în discuţie calitatea în care stă în judecată Ministerul Finanţelor Publice, deoarece ar fi nesocotit dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. privind caracterul obligatoriu al deciziei de casare.
Lipsa unui mandat special, prin care Ministerul Finanţelor Publice să delege calitatea sa de reprezentant al Statului român către Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, al cărui consilier juridic s-a prezentat în faţa instanţei de apel, nu schimbă calitatea părţilor în proces. Cel mult, se putea pune în discuţie lipsa dovezii calităţii de reprezentant, care ar fi antrenat neluarea în considerare a susţinerilor consilierului juridic fără mandat.
Stabilind că parte în apel este Statul român, care a fost chemat în judecată prin acţiune, şi nu Ministerul Finanţelor în nume propriu, instanţa de apel nu a încălcat în nici un fel dreptul la un proces echitabil invocat de recurent. Nu s-a introdus în apel o parte nouă, străină de litigiu, ci s-a rectificat o eroare de citare, fiind menţionat corect pârâtul, conform chiar acţiunii formulate de reclamant.
Împrejurarea că lipsa mandatului Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al statului ar fi determinat judecarea cauzei cu lipsă de procedură în ceea ce îl priveşte pe pârâtul Statul român, nu poate fi invocată, ca motiv de recurs, de către recurentul reclamant. Nerespectarea dispoziţiilor referitoare la procedura de citare atrag nulitatea relativă, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitate care nu poate fi invocată decât de partea pretins vătămată, adică de pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
2. În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat de recurent în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că reclamantul invocă, pe de o parte, lipsa calităţii procesuale active a Ministerului Finanţelor Publice de a declara apel în nume propriu, precum şi greşita calificare de către instanţa de apel a criticilor apelantului Ministerul Finanţelor Publice ca fiind critici de fond, când în realitate acestea vizau calitatea procesuală pasivă în raport de acţiunea formulată. Recurentul reclamant consideră că în mod greşit instanţa de apel a procedat la o analiză a fondului, lăsând nerezolvată în final problema excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Finanţelor Publice, încălcând principiul contradictorialităţii şi al respectării dreptului la apărare şi introducând elemente noi, neinvocate de părţi, legate de motivarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în prezenta cauză.
Referitor la calitatea procesuală activă a Ministerului Finanţelor Publice de a declara apelul în cauză, se constată că acest demers judiciar a fost făcut în considerarea calităţii pe care acest minister a avut-o în cadrul procesului, respectiv aceea de reprezentant al pârâtului Statul Român.
Criticile formulate în sprijinul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive constituie, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, adevărate apărări de fond, deoarece se susţine că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pârâtul nu este nici deţinătorul imobilului în litigiu şi nici autoritatea administrativă competentă să emită dispoziţia de restituire, în natură sau echivalent, obligaţiile în acest sens revenind unităţii deţinătoare.
Instanţa de apel nu a depăşit limitele judecaţii fixate prin cererea de apel, ci dimpotrivă, a soluţionat apelul în raport de criticile formulate, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare cu trimitere.
Ca urmare a calificării corecte a criticilor din apel ale Ministerului Finanţelor Publice (în calitate de reprezentant al Statului) ca reprezentând veritabile apărări de fond, instanţa de apel a analizat în mod corect fondul cererii de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor pentru imobil, fără ca în această manieră să se introducă elemente noi, neinvocate de părţi, sau să se argumenteze pe motive străine de natura pricinii, pentru a se putea reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
3. Astfel cum s-a reţinut anterior, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ci dimpotrivă, a respectat întru totul cele stabilite prin decizia de casare.
Instanţa de recurs nu a stabilit că instanţa de apel, în rejudecare, va soluţiona excepţia lipsei calităţii procesuale a Ministerului Finanţelor Publice, ci s-a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, în raport de criticile formulate în cererile de apel.
Motivul pentru care instanţa de apel nu s-a pronunţat pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice (în calitate de reprezentant al Statului), invocată de acesta ca motiv de apel, este acela că instanţa a calificat argumentele invocate în susţinerea excepţiei ca fiind apărări de fond, însă aceste argumente astfel calificate au fost analizate, fiind respectată dispoziţia instanţei de casare.
4. În privinţa criticilor formulate de reclamant pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este dată cu respectarea prevederilor legii speciale interne, precum şi în acord jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Soluţia respingerii cererii reclamantului de obligare directă a Statului prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv este confirmată şi de decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, decizie publicată în M. Of., Partea I nr. 120 din 17 februarie 2012, prin care s-a statuat că: „Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile”.
S-a reţinut, prin raportare şi la decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
În hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că ";statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare"; şi că ";punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne"; (paragraful 233).
În considerentele aceleiaşi hotărâri a instanţei europene s-a reţinut că existenţa unui ";bun actual"; în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Transformarea într-o ";valoare patrimonială";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii preluării de către stat este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului un drept de a i se restitui în natură sau sub forma de despăgubiri băneşti bunul revendicat. Constatarea caracterului nevalabil al titlului statului asupra imobilului, precum şi a calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de reparaţie nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea imobilului în natură sau în echivalentul valorii sale de piaţă, aşa cum se pretinde în prezenta cauză, aşa încât el nu reprezintă un ";bun actual"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul s-ar putea prevala.
În raport de aceste considerente, nu poate fi primită susţinerea recurentului privind posibilitatea antrenării răspunderii delictuale a Statului pentru nefuncţionarea mecanismului legii speciale de reparaţie, o astfel de modalitate de despăgubire prevăzută de dreptul comun fiind incompatibilă cu domeniul măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv. De asemenea, nu poate fi primită nici maniera proprie în care recurentul încearcă să interpreteze în favoarea sa diferite fragmente disparate din hotărârea pronunţată de C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu împotriva României.
Susţinerea aceluiaşi recurent, în sensul că în apel pârâtul nu ar fi contestat obligarea sa la plata despăgubirilor pe temeiul art. 998 C. civ., este în mod evident contrară realităţii ce rezultă din motivarea apelului pârâtului. Invocând lipsa calităţii procesuale pasive, pârâtul a susţinut că, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, acordarea măsurilor reparatorii în echivalent se realizează de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării şi că regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor este reglementat de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, contestând astfel dispoziţia din sentinţă referitoare la obligarea la despăgubiri în temeiul dreptului comun.
Critica recurentului reclamant referitoare la ignorarea de către instanţă a unor probe existente la dosarul cauzei nu poate fi examinată de instanţa de recurs, deoarece nu se încadrează în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
De asemenea, nu vor fi analizate nici susţinerile referitoare la nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare încheiat în anul 1999 între SC A. SA şi SC C. SA precum şi a contractului de vânzare cumpărare de acţiuni din 24 mai 2000 prin care pârâta A.V.A.S. a vândut paratei SC C. SA pachetul majoritar de acţiuni deţinut de stat la SC A. SA, aceste aspecte nefăcând obiectul apelului.
5. Ultima critică a reclamantului se fundamentează pe înţelegerea greşită a raţionamentului instanţei de apel. Astfel, în considerentele deciziei s-a reţinut că reclamantul nu are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Instanţa a apreciat că, ceea ce poate constitui un „bun” este hotărârea judecătorească dată în apel în prezentul litigiu, prin care se constată dreptul de indemnizare al reclamantului, în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, drept de care reclamantul se poate prevala de la momentul pronunţării hotărârii.
Recurentul reclamant susţine că decizia instanţei de apel astfel argumentată încalcă principiul puterii lucrului judecat, prin raportare la decizia civila nr. 1573/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizie irevocabilă prin care s-a stabilit calitatea reclamantelor P.P., C.E. şi C.I. de persoane îndreptăţite la despăgubiri, în baza Legii nr. 10/2001, ca moştenitoare ale defuncţilor R.A. şi R.E., foşti proprietari ai imobilului în litigiu. Recurentul consideră că dreptul de a primi despăgubiri a fost stabilit în mod irevocabil prin decizia amintită şi nu din momentul pronunţării hotărârii din apel, cum greşit susţine instanţa de apel.
Înalta Curte constată că, prin hotărârea irevocabilă la care face referire recurentul, nu s-a stabilit dreptul acestuia la despăgubirile ce pretinde a-i fi plătite direct de stat. Hotărârea judecătorească anterioară stabileşte calitatea reclamantelor iniţiale de a beneficia de măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale de reparaţie. Această statuare a intrat sub puterea lucrului judecat, nefiind cu nimic contrazisă de instanţa de apel care, pornind tocmai de la calitatea de persoane îndreptăţite astfel recunoscută, transmisă recurentului prin actul de cesiune de drepturi litigioase, a stabilit prin decizia din apel dreptul acestuia de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, care se vor acorda în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte solicitarea recurentului reclamant, formulată în partea introductivă a motivelor de recurs, de a se admite apelul său, de a se schimba sentinţa şi de a fi obligat pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată astfel cum au fost solicitate prin nota de cheltuieli depusă în apel, Înalta Curte constată că această susţinere nu este dublată de critici la adresa soluţiei de respingere a apelului reclamantului pe aspectul cheltuielilor de judecată.
Instanţa de apel a reţinut, ca motive de respingere a acestei critici formulată de reclamant în apel, pe de o parte, faptul că numai unul dintre cele cinci capete de cerere a fost admis, motiv pentru care în mod corect prima instanţă a redus onorariul de avocat, iar pe de altă parte, că o reanalizare a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată de către Statul român ar fi irelevantă în raport de soluţia de respingere a acţiunii faţă de acest pârât şi ar determina agravarea situaţiei acestuia în propria cale de atac.
Recurentul reclamant se rezumă la simpla solicitare de modificare a deciziei recurate şi de admitere a apelului său, în sensul obligării pârâtului la plata integrală a cheltuielilor de judecată, fără a combate în vreun fel cele reţinute de instanţa de apel cu ocazia înlăturării aceleiaşi solicitări formulate în apel. În aceste condiţii, Înalta Curte nu va putea exercita controlul judiciar, neputând examina din oficiu, în lipsa unei critici de nelegalitate, soluţia instanţei de apel sub acest aspect.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului:
1. Reclamantele au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea către Primăria Municipiului Bucureşti, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului. Ca urmare a notificării depuse s-a format dosarul nr. 14373, care a fost trimis spre competentă soluţionare către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în calitate de instituţie implicată în privatizarea societăţii comerciale cu capital de stat în patrimoniul căreia se găsea imobilul.
Recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului susţine că acţiunea este inadmisibilă, deoarece potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 notificarea se comunică instituţiei implicate în privatizare pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005. Or, astfel cum s-a reţinut mai sus, notificarea a fost comunicată pârâtei, astfel încât nu se poate reţine niciun motiv de inadmisibilitate a acţiunii.
Susţinerea potrivit căreia nu s-ar fi făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii a reclamantelor iniţiale nu poate fi examinată, deoarece pe acest aspect operează puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1573/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizie irevocabilă prin care s-a stabilit calitatea reclamantelor P.P., C.E. şi C.I. de persoane îndreptăţite la despăgubiri, în baza Legii nr. 10/2001, ca moştenitoare ale defuncţilor R.A. şi R.E., foşti proprietari ai imobilului în litigiu.
În ceea ce priveşte nedepunerea la dosarul administrativ aferent notificării a tuturor actelor doveditoare pentru dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite în condiţiile Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că această critică se plasează în afara limitelor prezentei cauze, limite stabilite în rejudecare, problema calităţii de persoane îndreptăţite fiind lămurită irevocabil prin hotărârea judecătorească anterioară, astfel cum s-a reţinut în paragraful precedent.
Pentru aceleaşi considerente urmează a fi înlăturată şi critica privind greşita stabilire a calităţii de persoane îndreptăţite în mod direct de către instanţa de judecată, fără finalizarea procedurii administrative de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, această critică vizând o problemă soluţionată deja irevocabil.
2. Împrejurarea că, iniţial, prin notificare, şi ulterior, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantele au solicitat în principal restituirea în natură a imobilului, nu înlătură calitatea procesuală pasivă a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului în ceea ce priveşte obligaţia sa de a răspunde la notificare, în limitele atribuţiilor conferite acestei instituţii, respectiv, de a emite dispoziţie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Instanţa învestită cu cererea vizând acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat în mod abuziv, cu privire la care notificarea nu a fost soluţionată, are plenitudinea de jurisdicţie sub aspectul stabilirii naturii măsurilor reparatorii cuvenite persoanelor îndreptăţite.
Prin decizia recurată, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu a fost obligată să restituie imobilul în natură şi nici să plătească despăgubiri către reclamant, astfel încât susţinerile acesteia din recurs, în sensul că nu are obligaţia legală de a restitui în natura imobilul revendicat de foştii proprietari şi nici de a plăti sume de bani, sunt străine de conţinutul hotărârii instanţei de apel.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.V.C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 26 noiembrie 2010 şi a deciziei civile nr. 338/A din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2361/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2367/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
