ICCJ. Decizia nr. 2219/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2219/2012
Dosar nr. 3884/117/2006
Şedinţa publică din 26 martie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 258 din 24 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 3884/117/2006, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC N.D.C. SRL.
A fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantul L.A.T. în contradictoriu cu pârâta SC N.D.C. SRL ca fiind înaintată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantul L.A.T. în contradictoriu cu pârâţii Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj şi Autoritatea de Sănătate Publică a Judeţului Cluj ca neîntemeiată în privinţa capetelor de cerere având ca obiect obligarea la despăgubiri materiale şi morale, şi ca inadmisibilă în privinţa celorlalte capete de cerere.
Totodată a fost obligat reclamantul să plătească în favoarea pârâtei SC N.D.C. SRL cheltuieli de judecată parţiale în sumă de 3.000 lei.
A fost respinsă cererea formulată de pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă Cluj, având ca obiect obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut că reclamantul L.A.T. a investit instanţa cu soluţionarea următoarelor capete de cerere:
- să constate că reclamantul a dobândit în timpul operaţiunilor de hemodializă la care a fost supus, în perioada noiembrie 2004-iunie 2005, virusul hepatic B (HVB), precum şi virusul hepatic C (HVC), fapt care a dus la stabilirea diagnosticului de hepatită cronică; să stabilească faptul că reclamantul a fost infectat nosocomial cu hepatita C;
- să constate că faţă de pârâta de rândul 1 sunt întrunite condiţiile răspunderii civile prin nerespectarea obligaţiei de securitate în infectarea reclamantului cu virusul hepatic B, în perioada noiembrie 2004-ianuarie 2005, în cursul tratamentului de hemodializă, prin nesterilizarea sau sterilizarea insuficientă a aparatului de hemodializă, să constate că faţă de pârâta de rândul II sunt întrunite condiţiile răspunderii civile prin nerespectarea obligaţiei de securitate în infectarea reclamantului cu virusul hepatic C, în perioada iunie-iulie 2005, în cursul tratamentului de hemodializă, prin nesterilizarea sau sterilizarea insuficientă a aparatului de hemodializă;
- să stabilească atragerea răspunderii civile obiective faţă de pârâta de rândul I şi pârâta de rândul II prin nerespectarea obligaţiei de securitate în infectarea reclamantului cu virusul hepatic B şi cu virusul hepatic C, în cursul tratamentului de hemodializă;
- să oblige pârâta de rândul 1 la repararea prejudiciului cauzat reclamantului în cuantum de 6.720 lei daune materiale rezultate din tratamentul hepatitei de tip B şi a sumei de 350.000.000 lei cu titlu de daune morale constând în pretium doloris şi în pierderea şansei de a beneficia de un transplant de rinichi;
- să oblige pârâta de rândul II la repararea prejudiciului cauzat reclamantului, în cuantum de 6.720 RON daune materiale rezultate din tratamentul hepatitei de tip C şi a sumei de 525.000.000 RON cu titlu de daune morale constând în pretium doloris şi în pierderea şansei de a beneficia de un transplant de rinichi, să constate culpa pârâtei de rând III în nerespectarea obligaţiei de supraveghere a îndeplinirii condiţiilor de curăţenie şi de sterilizare din interiorul unităţilor spitaliceşti parate sub rândul I şi II;
- să oblige pârâta de rândul III la plata, în temeiul răspunderii civile delictuale, la repararea unui prejudiciu moral cauzat reclamantului în sumă de 10.000 RON.
Din modul de formulare a cererilor rezultă că singurele cereri admisibile sunt cele având ca obiect obligarea celor două pârâte la plata despăgubirilor materiale şi morale în temeiul răspunderii civile delictuale. Capetele de cerere având ca obiect constatarea unor stări de fapt sunt inadmisibile prin prisma dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ.
Faţă de cele expuse s-a verificat îndeplinirea elementelor răspunderii civile delictuale, instituţie reglementată de art. 998-999 C. civ., respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia şi raportul de cauzalitate. Astfel, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., afirmând că a suferit o infecţie nosocomială în perioada procedurilor de hemodializă şi că aceasta ar constitui premisa atragerii răspunderii civile obiective. Tribunalul a apreciat că, raportat la datele speţei, în realitate, se invocă existenţa răspunderii civile delictuale subiective, răspundere întemeiată pe ideea de culpă.
1. Fapta ilicită în cauză ar consta, potrivit susţinerilor reclamantului, în sterilizarea insuficientă a aparatului de hemodializă.
Tribunalul a reţinut că raportul de expertiză a stabilit că reclamantul s-a infectat cu virusurile celor două forme de hepatită în perioada 01 octombrie 2004-01 ianuarie 2005. Această perioadă concordă cu rezultatele explorărilor de laborator efectuate anterior datei de 01 octombrie 2004 şi care nu evidenţiază prezenta virusurilor hepatice, iar perioada 01 octombrie 2004-01 ianuarie 2005 corespunde perioadei de incubaţie a virusului hepatitei B. Apariţia reacţiilor pozitive pentru virusului hepatitei C numai în luna aprilie 2005 se datorează perioadei de incubaţie mai lungi necesară pentru apariţia infecţiei cu virusului hepatitei C. Expertiza a stabilit de asemenea că nu există elemente ştiinţifice pentru a se considera că infectarea cu cele două virusuri s-a produs în mod cert în momente diferite ale intervalului menţionat. În acelaşi timp, rezultatele negative pentru infecţia cu virusurile hepatitei B şi C la soţia reclamantului exclud posibilitatea infectării pe cale sexuală intrafamilială a reclamantului.
Referitor la aparatele de dializă s-a stabilit că, în ipoteza în care dializa a fost realizată cu aparatele de hemodializă Gambro AK 90 S, AK 95, AK Ultra, AKA 200, aceste aparate necesită pentru punerea în funcţiune efectuarea unor timpi de dezinfecţie obligatorii, care nu pot fi evitaţi în nici un mod. Neefectuarea dezinfecţiei aparatului conform protocolului face imposibilă punerea sa în funcţiune. Pe de altă parte, urmarea procedurii obligatorii exclude posibilitatea infectării cu virusurile hepatice.
Potrivit raportului întocmit la Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti., Comisia desemnată a arătat că, în lipsa altor acte medicale faţă de expertiza anterioară, se menţin concluziile primei expertize. Părţile nu au formulat obiecţiuni după comunicarea raportului de nouă expertiză.
Având în vedere faptul că, potrivit concluziilor raportului de expertiză, infectarea reclamantului cu virusurile hepatitei B şi C a avut-o în perioada 01 octombrie 2004-01 ianuarie 2005, se constată că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC N.D.C. SRL. Constatarea se impune deoarece în perioada anterior menţionată tratamentul de hemodializă la care a fost supus reclamantul s-a desfăşurat la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj. Aşa cum rezultă chiar din petitele acţiunii, reclamantul a solicitat instanţei să constate că faţă de pârâta SC N.D.C. SRL sunt întrunite condiţiile răspunderii civile prin nerespectarea obligaţiei de securitate în infectarea reclamantului cu virusul hepatic C, în perioada iunie – iulie 2005.
Raportat la cele ce preced, faţă de această pârâtă acţiunea a fost respinsă, ca fiind înaintată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Cu ocazia cercetării la faţa locului specialiştii prezenţi au arătat că programul de dezinfecţie al aparatului de hemodializă se poate scurta, dar nu se poate anula, însă şi în primul caz se parcurg toate etapele obligatorii. S-a precizat de asemenea că, până la finalizarea acestei proceduri, nu poate fi conectat un alt pacient deoarece aparatul semnalizează. Timpul minim de dezinfectare este prevăzut în cartea tehnică a aparatului, în funcţie de tipul acestuia. Acest timp minim nu poate fi scurtat. În prezenţa tuturor părţilor, unul dintre specialiştii neutri a prezentat în concret modul în care sunt activate funcţiile aparatului de hemodializă.
În urma administrării tuturor probelor în cauză s-a reţinut că nu s-a dovedit faptul că infectarea reclamantului cu virusul hepatic B şi C ar fi avut în loc în timpul procedurilor de hemodializă. În consecinţă, nu este îndeplinită condiţia săvârşirii unei fapte ilicite de către pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă Cluj.
2. Prejudiciul material pretins de către reclamant este în sumă de câte 6.720 RON faţă de ambii pârâţi – Spitalul Clinic de Urgenţă Cluj şi Autoritatea de Sănătate Publică a Judeţului Cluj, dar s-a constatat că nu s-a făcut dovada existenţei acestor prejudicii în patrimoniul reclamantului. Pe de o parte, este de necontestat faptul că reclamantul a efectuat o serie de cheltuieli pentru tratamentul presupus de infectarea sa cu virusul hepatic de tip B şi C, dar în cauză nu s-a făcut, în concret, dovada acestor cheltuieli.
Referitor la prejudiciul moral în sumă de 525.000.000 RON şi 350.000.000 RON, s-a constatat că acesta a fost pretins faţă de susţinerea reclamantului în sensul că a pierdut şansa de a beneficia de un transplant de rinichi şi pe noţiunea de pretium doloris. Tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada faptului că reclamantul ar fi înscris pe o listă de aşteptări în vederea efectuării transplantului, aşa cum a afirmat, iar pe de altă parte, nu s-a depus la dosarul cauzei nici un act medical din care să rezulte imposibilitatea acestei operaţiuni. În altă ordine de idei, condiţia existenţei prejudiciului trebuia să fie îndeplinită alături de existenţa faptei ilicite, care nu s-a dovedit, aşa cum rezultă din cele ce preced.
3. Constatarea anterioară se impune şi faţă de celelalte două condiţii ale răspunderii civile delictuale şi anume culpa şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Faţă de considerentele expuse în privinţa faptei ilicite, Tribunalul apreciază că nu sunt îndeplinite cele două condiţii enunţate.
Pentru considerentele arătate şi având în vedere dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi ale art. 111 C. proc. civ., tribunalul a constatat că acţiunea formulată de reclamantul L.A.T. în contradictoriu cu pârâţii Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj şi Autoritatea de Sănătate Publică a Judeţului Cluj, este neîntemeiată în privinţa capetelor de cerere având ca obiect obligarea la despăgubiri materiale şi morale, şi inadmisibilă în privinţa celorlalte capete de cerere, şi a fost astfel respinsă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul L.A.T. solicitând admiterea acestuia cu modificarea în totalitate a hotărârii primei instanţe în sensul admiterii acţiunii.
Prin decizia nr. 83/A din 4 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a fost respins ca nefondat apelul reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţiunut următoarele:
Începând cu luna mai 2005, apelantul a efectuat tratamentul cu hemodializă în cadrul unităţii operatorului medical privat N., iar în iunie 2005 a fost depistat pozitiv la testul virusului hepatitei C. Posibilitatea infectării cu VHC în intervalul mai 2005 (data preluării de către N. a Centrului de Dializă Ambulatorie din cadrul Spitalului de urgenţă) - iunie 2005 este cât se poate de obiectivă, dat fiind că perioada de incubaţie a virusului VHC este de 14 - 180 zile. Sub acest aspect, din moment ce intimata N. a eşuat în a proba că reclamantul a contactat virusul hepatic C anterior datei de 11 mai 2005, consideră că această unitate de tratament este responsabilă, având aşadar calitate procesuală pasivă. Mai mult, buletinul de analize aflat la dosarul cauze în vol. I, fila 204 a apărut la un an după introducerea cererii de chemare în judecată, fiind o probă preconstituită pro causa. Deşi a solicitat contra-proba - în speţă dovada efectuării în realitate a acelui serviciu de către laboratorul de analize S.R., proba a fost respinsă în mod nejustificat.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei N. a Centrului de Dializă Ambulatorie din cadrul Spitalului de urgenţă, curtea a reţinut că acest motiv de apel nu este fondat deoarece conform raportului întocmit de Institutul de medicină legală Cluj-Napoca (fila 56-58, 62 vol. III dosar fond), infectarea cu virusul hepatic B si C a avut loc în perioada 01 octombrie 2004-01 ianuarie 2005.
Referitor la greşita respingere a capetelor sale de cerere, instanţa de apel a reţinut că aşa cum reiese şi din structura logică a acţiunii, petitele 1-5 şi 8 nu au fost intenţionate ca petite autonome din punct de vedere juridic. A solicitat constatarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale nicidecum pentru a obţine o hotărâre judecătorească în sensul constatării întrunirii lor, ci pentru a intui petitele propriu-zise de angajare a răspunderii intimatelor şi de obligare a lor la plata de daune-interese.
Nici acest motiv de apel nu a putut fi primit, deoarece dacă nu s-a intenţionat constituirea ca petite autonome, ci doar ca explicaţii ale petitelor propriu zise, atunci cu atât mai mult trebuiau respinse, dar în condiţiile în care din modul de redactare al acţiunii şi din topica petitelor rezultă că acestea au fost formulate în acest fel intenţionat, ca petite, atunci instanţa trebuia să se pronunţe asupra acestora iar soluţia nu putea fi decât acea a respingerii ca inadmisibile a cererilor având ca obiect constatarea unor stări de fapt, prin prisma dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ.
În ce priveşte fapta ilicită pe care o reproşează unităţilor medicale intimate, s-a arătat că aceasta este reprezentată de sfidarea obligaţiei de securitate ce revine unităţii spitaliceşti tradusă prin sterilizarea insuficientă sau defectuoasă a aparaturii de hemodializă. Astfel, atât în cadrul Spitalului judeţean, cât şi în cadrul N. exista o practică infamă a întreruperii programului automat de curăţare şi dezinfectare chimică a aparaturii de hemodializă înainte ca acest program să-şi finalizeze cursul. Această practică era determinată de numărul mare de pacienţi supuşi tratamentului prin dializă.
Având în vedere că o procedura completă presetată de programul de sterilizare automată a aparatului de dializă durează aproximativ o oră, este evident că o metodă de asepsie abreviată la aproximativ 15 minute nu va putea asigura aceeaşi garanţie de sterilitate. În concluzie, procedurile scurte de curăţare şi dezinfectare a aparaturii de hernodializă sunt destinate situaţiilor excepţionale, neputând asigura suprimarea tuturor agenţilor patogeni.
Prima instanţă a reţinut însă în mod uşuratic că urmarea protocolului obligatoriu şi abreviat de sterilizare - procedură destinată de altfel situaţiilor excepţionale - exclude posibilitatea infectării cu virusurile hepatic. Dacă o astfel de concluzie este acceptabilă, dincolo de lipsa unei motivări sau justificări a ei de către prima instanţă, care este rolul procedurilor normale de sterilizare.
În plus, datorită supraaglomerării aparaturii, exista o frecvenţă ridicată a infecţiilor nosocomiale în rândul pacienţilor hemodializaţi. În mod inexplicabil, deşi virusul VHC este incurabil, din analiza comparativă a răspunsurilor la interogatoriile luate intimatelor de rând 1 şi 2 se poate observa că numărul de bolnavi ce apăreau în evidenţele Spitalului judeţean ca infectaţi cu VHC nu se regăseşte în evidenţele N., deşi aceasta din urmă a preluat toţi pacienţii Spitalului judeţean.
Prin nesterilizarea ori sterilizarea insuficientă a aparaturii de hemodializă, unităţile spitaliceşti intimate şi-au nesocotit obligaţiile impuse de legislaţia în vigoare la nivelul anului 2005 - anul în care apelantul a fost infectat pe cale nosocomială cu viruşii VHB şi VHC.
Susţinerile apelantului cu privire la fapta culpabilă constând în sterilizarea insuficientă sau defectuoasă a aparaturii de hemodializă nu a fost dovedită, prin urmare referirile la programul de dializă sau infecţia altor pacienţi este nerelevant.
Prin urmare, curtea a reţinut că şi dacă aparatul este resetat după procedura descrisă de reclamant, la punerea sa în funcţiune acesta va relua procedura de dezinfecţie. Apoi o procedură de dezinfecţie chiar abreviată, fiind din categoria procedurilor obligatorii, exclude posibilitatea infecţiei, potrivit raportului de expertiză indicat mai sus.
Apelantul arată că obţinerea stării de sterilitate şi menţinerea ei până în momentul utilizării aparatului medical reprezintă o obligaţie de rezultat, neîndeplinirea acestei obligaţii atrăgând automat răspunderea unităţii spitaliceşti, operând în acest caz o prezumţie legală de culpă.
Curtea a constatat că în prezent O.M.S. nr. 994/2004 a fost abrogat prin O.M.S. nr. 916/2006, dar că la epoca presupusei infecţii acesta a fost în vigoare, însă apelantul a reprodus incomplet textul O.M.S. nr. 994/2004 şi prin urmare pentru înţelegerea finalităţii dorite de acest act normativ trebuie menţionat şi aliniatul ultim al Anexei I din O.M.S. nr. 994/2004 care prevede că „Fiecare caz de infecţie nosocomiala trebuie dovedit că se datorează spitalizării sau îngrijirilor medico-sanitare ambulatorii în unităţi sanitare.“
Cu privire la efectuarea unei noi cercetări la faţa locului, critică ce s-a constituit şi în cerere în probaţiune în faţa instanţei de apel.
Curtea, a respins cererea în probaţiune privind cercetarea la faţa locului, dat fiind faptul că elementele nou invocate nu au acest caracter, de element nou, datorită faptului că din probele administrate în prima instanţă, respectiv cărţile tehnice ale aparatelor depuse la dosar, a rezultat că partea avea deja anterior administrării acestei probe cu cercetarea la faţa locului informaţiile despre care susţine că le-a aflat abia ulterior cercetării, prin urmare putea să solicite efectuarea oricărei operaţiuni în timpul primei deplasări la faţa locului dacă avea convingerea că aceasta este utilă în cauză.
Cât timp nu a solicitat aceasta deşi avea toate informaţiile rezultă că nu era convins de utilitatea acelei operaţiuni la acel moment şi prin urmare proba nu este util a fi repetată în prezent.
Cu privire la proba testimonială curtea a reţinut la termenul din data de 22 octombrie 2010 (fila 105 dosar apel) că reclamantul doreşte doar să dovedească faptul că mai există şi alte persoane care efectuează dializa sunt infectate cu hepatita B şi C şi că aceste persoane pacienţi ai intimatelor, dar aceste aspecte pot fi dovedite cu acte medicale din care să rezulte că aceştia au efectuat dializa în cadrul unităţilor intimatelor şi au fost infectaţi cu hepatita B şi C în perioada efectuării dializei, motiv pentru care respinge această probă.
Cu privire la respingerea de către instanţa fondului a obiecţiunilor ridicate la raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauza, având în vedere că nu s-a indicat viciul suferit prin modul de efectuare al expertizei sau modul de administrare a probei la instanţa de fond, s-a dispus efectuarea doar unei expertize medico-legale din ale cărei concluzii rezultă că în lipsa unor documente medicale din perioada de referinţă nu se poate răspunde obiectivului reclamantului.
Ca o concluzie, s-a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada faptului pozitiv, al infectării cu virusul hepatitei B şi C în cadrul procedurii de dializă, şi de asemenea nu a exclus toate celelalte posibilităţi de transmitere indicate în avizul sus-arătat (fila 178 dosar apel), pentru a se putea prezuma că doar în cadrul procedurii de dializă s-ar fi putut transmite infecţia.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a formulat recurs reclamantul L.A.T., solicitând admiterea recursului, şi pe cale de consecinţă, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi a acţiunii introductive;
În susţinerea motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
A considerat că principiile răspunderii medicale, insuficient conturate în practica judecătorească română, nu au fost corect abordate de instanţele de fond şi apel.
Astfel, actul medical la care a fost supus recurentul a fost fără îndoială unul defectuos. Aparatura medicală, deşi era înzestrată tehnic să excludă posibilitatea infecţiilor nosocomiale, nu era suficient sterilizată datorită celor care o operau. Cu cât programul de sterilizare era prescurtat, cu atât puteau fi preluaţi mai mulţi pacienţi; dat fiind că pentru fiecare pacient tratat centrul de dializă primea sume considerabile din fondurile C.A.S., acest interes prevala în faţa garanţiei de securitate a actului medical.
A arătat că, instanţa de apel a nesocotit, în ceea ce priveşte aplicarea corectă a legii, următoarele acte normative: Legea nr. 270/2003 a spitalelor, Legea drepturilor pacientului nr. 46 din 21 ianuarie 2003, Ordinul M.S. nr. 386 din 7 aprilie 2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003, Ordinul M.S. nr. 994 din 10 august 2004 privind aprobarea Normelor de supraveghere şi control al infecţiilor nosocomiale în unităţile sanitare, Ordinul M.S. nr. 1718 din 23 decembrie 2004 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor de dializă publice şi private.
Cu privire la mersul procedurii de judecată până în prezent, a arătat că deşi statistic şi potrivit cunoştinţelor generale, infectarea cu viruşi hepatici prin dializă are o probabilitate ridicată, sistemul legal şi judiciar român neagă orice posibilitate practică a victimei de a obţine reparaţii nebeneficiind astfel de garanţiile implicate de art. 2 din C.E.D.O.
Recurentul a arătat că în cursul judecăţii în fond a contestat veridicitatea buletinului de analize prezentat de intimate, potrivit căruia la data preluării activităţii de dializă de către intimata de rând 2 reclamantul era deja infectat. Deşi există indicii serioase că acel act a fost contrafăcut (a apărut la un an după începerea judecăţii), instanţele nu au găsit de cuviinţă să-l pună la îndoială.
În optica instanţelor de fond şi apel pentru a angaja răspunderea unităţilor spitaliceşti intimate, reclamantul ar trebui să dovedească fapte negative - că nu a contactat virusul pe altă cale - şi aspecte imposibile în stadiul actual al tehnicii - momentul exact al infectării şi condiţiile de infectare.
Altfel spus, prin atitudinea sa, instanţa de apel sfidează dreptul la viaţă şi sănătate al reclamantului şi nu îi pune la dispoziţie susţinerea jurisdicţională acolo unde legea şi ştiinţa sunt depăşite.
În unităţile de dializă în care recurentul a urmat acest tratament frecvenţa infecţiilor cu viruşi hepatici era extrem de ridicat. Prezenta acţiune a fost introdusă pentru a face publică această problemă, pentru conştientizarea actului medical defectuos şi pentru a atrage răspunderea unităţilor medicale implicate. Din păcate presiunile făcute asupra celorlalţi pacienţi infectaţi, dependenţi de tratamentul oferit de intimate, i-a determinat să renunţe la orice mijloc de acţiune. O parte din aceştia au fost propuşi ca martori, însă instanţele de fond nu au admis această probă.
Întreg probatoriul administrat a fost de altfel vag. Solidaritatea medicală a determinat specialiştii ce au întocmit rapoarte de expertiză în cauză să ofere răspunsuri ambigue, care au evitat să afirme evidentul: viruşii hepatici se transmit preponderent prin contactul cu sânge infectat.
Instanţa de apel, în reprezentarea forţei jurisdicţionale, era datoare să afirme şi să concretizeze dreptul reclamantului de a obţine compensaţii atunci când, de pe urma unui act medical defectuos, i-a fost compromisă în mod ireversibil sănătatea şi nu trebuia să aplice dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. sau ale O.M.S. nr. 994/2004 în mod steril. Instanţa era datoare să observe că, în linia de gândire pe care a urmat-o, niciun pacient infectat cu VHC pe cale nosocomială nu va putea vreodată să atragă răspunderea unităţii spitaliceşti responsabile. Era datoare să aducă garanţii acolo unde legea şi nivelul ştiinţei nu o face, întrucât respectul vieţii şi sănătăţii individului sunt principii mai presus de lege. Toate indiciile sunt în sensul infectării reclamantului pe cale nosocomială şi, cu toate acestea, instanţa de apel refuză să atragă răspunderea unităţilor medicale intimate în lipsa unor probe directe, care sunt imposibil de furnizat. Justiţia trebuie să intervină şi acolo unde ştiinţa este insuficientă. Refuzul instanţei de judecată de a atrage răspunderea juridică în lipsa unei probe directe este o denegare de dreptate, cât timp proba directă este imposibilă.
Recursul este nul, pentru considerentele la care ne vom referi în continuare:
Conform art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.
Faţă de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs poate examina numai criticile privitoare la hotărârea atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.
În speţă, nu s-au formulat critici care să facă posibilă încadrarea în acest text de lege.
Dezvoltarea criticilor formulate de recurent vizează modul în care instanţa de apel a făcut aprecierea probelor cu privire la nereţinerea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru nerespectarea obligaţiei de securitate şi infectarea sa cu virusurile hapatice B şi C, în cursul tratamentului de hemodializă, în raport de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., precum şi nemulţumiri cu caracter personal faţă de sistemul medical din ţară.
O atare critică nu se încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Pe de altă parte, motivul de recurs ce permitea aprecierea probelor, încadrat în pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Faţă de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat reclamantul L.A.T.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul L.A.T. împotriva deciziei nr. 83/A din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2165/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2233/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
