ICCJ. Decizia nr. 2367/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2367/2012
Dosar nr. 13520/63/2009
Şedinţa publică din 30 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 10 noiembrie 2009, reclamanta M.C. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat acesta la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui său, numitul M.G., în sumă de 11.600.000 euro, contravaloarea în lei, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul daunelor morale pentru anii petrecuţi în închisoare ca deţinut politic de tatăl său în perioada regimului comunist.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că autorul său a fost arestat de mai multe ori în perioada 1945-1964 şi a suferit mai multe condamnări pentru motive politice, ispăşind mai multe pedepse privative de libertate, însumând în total 11 ani, 7 luni şi 4 zile. Reclamanta a mai arătat că tatăl său a mai suferit o condamnare pentru motive politice în perioada 1941-1944 şi pe lângă aceste condamnări, în perioada 1941-1989, a fost în permanenţă urmărit şi hărţuit de poliţia politică.
La data de 25 februarie 2010, reclamanta a depus la dosar precizare la acţiune, în cuprinsul căreia a arătat că a solicitat despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi nu în temeiul lit. b) a aceluiaşi articol din lege, arătând că tatăl său a beneficiat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990.
Prin sentinţa civilă nr. 293 din 08 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a admis în parte acţiunea civilă astfel cum a fost precizată şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5000 euro echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a condamnării autorului său.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a avut în vedere că, potrivit adresei din 23 decembrie 1993 a Direcţiei Instanţelor Militare din cadrul Ministerului Justiţiei a rezultat că autorul reclamantei, numitul M.G. a fost deţinut în Penitenciarul Craiova în vederea cercetărilor în perioada 05 noiembrie 1945-07 mai 1947 aşa cum rezultă şi din sentinţa penală nr. 670 din 07 mai 1947 pronunţată de Tribunalul Militar Craiova coroborată cu Hotărârea nr. 375 din 07 decembrie 1993 a Comisiei Judeţene Dolj pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990. Potrivit adresei din 02 decembrie 2003 emisă de Biroul Arhivă Specială a Tribunalului Militar Teritorial coroborate cu adresa din 09 ianuarie 1970 a Consiliului Securităţii Statului şi hotărârea nr. 3 din 13 iunie 1990 a Comisiei Judeţene Dolj pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, autorul reclamantei a fost arestat la data de 09 iunie 1948, iar prin decizia M.A.I. nr. 174/1950 a fost internat într-o colonie de muncă pentru o perioadă de 24 de luni care a fost prelungită cu încă 24 de luni potrivit deciziei M.A.I. nr. 1010/1952, fiind eliberat la data de 27 mai 1954 conform procesului-verbal M.A.I. nr. 28/1954.
S-a reţinut că faptele pentru care a fost privat de libertate autorul reclamantei fac parte din cele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, care constituie de drept condamnare cu caracter politic şi pentru care reclamanta poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin condamnare de către tatăl său potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că autorul reclamantei a executat în total 13 ani, 9 luni şi 25 de zile perioadă de privare de libertate, condamnările, interogările şi hărţuirea permanentă proferate de fostul regim comunist având la bază o condamnare de 3 ani închisoare pe care numitul M.G. o suferise la vârsta de 16 ani, în anul 1941, în perioada regimului regalist, fiindcă luase parte la activitatea legionară.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, tribunalul a apreciat că principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a daunelor morale, imposibil de echivalat băneşte, în schimb, va acorda reclamantei pentru autorul său o indemnitate cu caracter compensatoriu, pentru că ceea ce trebuie evaluată în realitate este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare. Astfel, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010.
Prin decizia civilă nr. 215 din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul declarat de reclamantă, s-au admis apelurile declarate de pârât şi de către Ministerul Public, iar sentinţa a fost schimbată în sensul respingerii acţiunii.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, la data promovării acţiunii de către reclamantă erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic ( sau moştenitorilor acestora) să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiţie. Dispoziţii legale arătate au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010.
În atare situaţie, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională duce la încetarea efectelor textului de lege după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of. La data soluţionării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispoziţiile legii fundamentale, astfel că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, declararea ca neconstituţională echivalând cu inexistenţa normei juridice.
Instanţa a constatat că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acţiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantei de acces la instanţă sau a dreptului de proprietate, aşa cum este garantat de art. 1 din protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O. în sensul acestui din urmă text, reclamanta nu este titulara unui bun, pentru că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acţiunii, a născut pentru reclamantă doar o vocaţie la obţinerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta criticând, în esenţă, considerentele instanţei de apel cu privire la incidenţa în speţă a deciziei nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională.
Fiind vorba de aplicarea în timp a unei norme de drept material consideră că, pentru toate acţiunile introduse în perioada iunie 2009 - 21 octombrie 2010 (de când norma este suspendată) se aplica principiul ";tempus regit actum";, întrucât dreptul la acţiune s-a născut într-o perioadă în care norma nu era cenzurată de Curtea Constituţională, iar deciziile instanţei de contencios constituţional se aplică numai pentru viitor, potrivit prevederilor 15 alin. (2) din Constituţie și art. 1 C. civ.
Cum începând cu data de 01 ianuarie 2011, prevederile art. 5, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat aplicativitatea, legiuitorul avea obligaţia de a modifica prevederile care au fost declarate constituţionale, iar faptul că până la această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil petenţilor. Este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale, potrivit art. 20 din Constituţia României.
Decizia instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea mai multor norme internaţionale de care a făcut abstracţie - respectiv: art. 3, 5, 8, 9 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului; art. 2, 5 din C.E.D.O.; Rezoluţia A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 şi nr. 1481 din 2006.
Pronunţându-se astfel, instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii în faţa legii întrucât interpretarea făcută creează discriminare între reclamanţii aflaţi în situaţii juridice similare, contrar dispoziţiilor art. 14 Protocolul 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Consideră că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.
Chiar şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, arată că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri.
Invocă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia CEDO.
Indemnizaţia lunară prevăzută de Decretul - Lege nr. 118/1990 nu are nicio legătură cu despăgubirile pentru prejudiciile morale solicitate în baza Legii nr. 221/2009.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu şi pentru trecut (ex tune). Fiind incidenţă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun"; al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, „instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of. ";
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 11 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei ";discriminării"; constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, ";exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie";.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În ceea ce priveşte Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, respectiv Rezoluţia 40/34 a Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1985, din analiza conţinutul acestor documente internaţionale, se constată că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conştiinţa comunităţii internaţionale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât şi ca regim politic, precum şi de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor faţă de victimele unui astfel regim de guvernare.
În plus, numai tratatele, iar nu şi actele organizaţiilor internaţionale, cum sunt Consiliul Europei şi Organizaţia Naţiunilor Unite, sunt menţionate de art. 11 şi 20 din Constituţie şi ca atare, chiar admiţând că rezoluţiile în discuţie ar avea caracter normativ, ele fac parte din ordinea juridică internaţională, în care subiecte de drept nu sunt şi cetăţenii, iar nu din ordinea juridică internă, nebucurându-se de aplicabilitate directă.
Pe de altă parte, având în vedere că lipsirea de libertate invocată de reclamantă a avut loc anterior ratificării de către România a Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv 20 iunie 1994, art. 5 nu poate fi aplicat în cauză ratione temporis.
Chiar dacă, cu ignorarea considerentelor anterior expuse, s-ar aprecia că reclamanta avea o speranţă legitimă dedusă din norma juridică neconstituţională, trebuie avut în vedere faptul că această speranţă legitimă este circumstanţiată de scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă. Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Această recunoaştere şi condamnare pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice.
Or, aşa cum s-a menţionat şi în cadrul deciziilor Curţii Constituţionale evocate, în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, au existat reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat şi O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Constituţională a arătat astfel, că „analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeaşi finalitate";.
Aşa cum s-a apreciat de Curtea Constituţională, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor, stabileşte că în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a şi întâmplat, prin abrogarea ca urmare a declarării neconstituţionalităţii, a prevederilor incidente din Legea ulterioară, redundantă, Legea nr. 221/2009.
În consecinţă, raportat la premisa existenţei deja a unei reglementări instituite în acelaşi scop, concluzie dedusă din raţionamentul juridic expus anterior, consacrat de instanţa de contencios constituţional, se constată că reclamanta a avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, pe care de altfel, a şi fructificat-o, beneficiind astfel, de realizarea finalităţii speranţei legitime amintite, constând în producerea unei satisfacţii de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani şi prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidenţă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.C. împotriva deciziei nr. 215 din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2365/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2371/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
