ICCJ. Decizia nr. 2291/2012. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2291/2012

Dosar nr. 228/89/2010

Şedinţa publică de la 28 martie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bârlad, reclamantul D.M.M. l-a chemat în judecată pe pârâtul S.A., solicitând instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 lei, cu titlu de daune morale.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la data de 09 octombrie 2009, pârâtul, deputat PSD, a susţinut o conferinţă de presă, pentru a-şi arăta nemulţumirile faţă de politica partidului PDL, făcând câteva precizări dure la adresa partidului şi a sa, afirmând, în mod public, „D.M., un infractor notoriu”, ceea ce i-a adus atingere imaginii sale de deputat şi vicepreşedinte al PDL – organizaţia Vaslui, atât faţă de colegi, de executiv, cât şi faţă de întreaga colectivitate locală. Această conferinţă de presă a fost transmisă on line, fiind vizionată de întreaga comunitate locală şi centrală. A mai arătat reclamantul că, la data de 10 octombrie 2009, în cotidianul local „Vremea Nouă”, a apărut un articol destul de complex, în care au fost relatate acuzele aduse de pârât în cadrul conferinţei de presă.

Prin sentinţa civilă nr. 4037 din 14 decembrie 2009 a Judecătoriei Bârlad, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Constituţie şi art. 20 din Legea nr. 96/2006, care garantează imunitatea deputaţilor şi senatorilor pentru voturile şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

În subsidiar, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, reclamantul neprecizând care este fapta ilicită, în ce constă prejudiciul, cum a fost evaluat acesta şi care sunt criteriile avute în vedere şi cum a fost stabilită legătura de cauzalitate dintre prejudiciul pretins şi eventuala faptă ilicită.

Tribunalul Vaslui, prin sentinţa civilă nr. 1292 din 20 octombrie 2010, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul S.A.; a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul D.M.M., în contradictoriu cu pârâtul S.A., precum și cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut, referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că, în doctrină, excepţiile procesuale au fost definite ca fiind acele mijloace prin care, în cadrul procesului civil, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu invocă, în condiţiile prescrise de lege şi fără a pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, neregularităţi procedurale sau lipsuri privind exerciţiul dreptului la acţiune, urmărind întârzierea sau împiedicarea judecăţii în fond.

Or, inadmisibilitatea acţiunii, din perspectiva imunităţii de care se bucură pârâtul, în calitate de demnitar, reprezintă, în realitate, o susţinere pe fondul cauzei, nefiind vorba de o excepţie propriu-zisă, de natură să ducă la respingerea acţiunii sau la întârzierea judecăţii.

Pentru aceste motive, tribunalul a respins această excepţie şi a analizat aspectele invocate în susţinerea acesteia ca apărări cu privire la fondul pretenţiei deduse judecăţii.

În acest sens, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

În consecinţă, imunitatea garantată de aceste dispoziţii legale este condiţionată de exprimarea unei opinii politice, în cadrul exercitării mandatului, aceste aspecte fiind, aşadar, analizate prin raportare la situaţia de fapt reţinută.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reţinut că atât reclamantul D.M.M., cât şi pârâtul S.A. sunt deputaţi de Vaslui în Parlamentul României, fiecare pentru câte un mandat de patru ani, 2008 – 2012, din partea partidelor PDL, respectiv, PSD, şi ambii aveau această calitate şi la data de 09 octombrie 2009.

În această calitate, la data de 09 octombrie 2010, reclamantul a organizat o conferinţă de presă, al cărei subiect l-a reprezentat dezbaterea legii pensiilor, pe care Guvernul îşi angajase răspunderea în Parlament, precum şi eventuala schimbare a conducerii unor servicii descentralizate, avută în vedere de către preşedintele PDL Bârlad.

În cadrul acestei conferinţe de presă, referindu-se la reprezentanţii primului – ministru, E.B., în teritoriu, pârâtul a afirmat că aceştia ar fi „senatorul P. – un mincinos notoriu, D.M. – un infractor notoriu şi A.I. – un preşedinte fără notorietate”.

Afirmaţiile pârâtului au apărut şi în presa locală, în ziarul „Vremea Nouă”, din data de 10 octombrie 2009, în articolul intitulat „Se apropie falimentul politicii sociale a regimului Băsescu”.

În motivarea în drept a cererii, reclamantul a înţeles să invoce dispoziţiile art. 998 C. civ., potrivit cărora orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.

Din prevederile legale menţionate, rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer a fi întrunite, cumulativ, mai multe condiţii, şi anume: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei.

În speţă, fapta ilicită, pretins imputată pârâtului constă în afirmația că reclamantul ar fi un „infractor notoriu”, afirmaţie de natură a aduce prejudicii reclamantului.

Incidenţa în cauză a acestor dispoziţii legale din dreptul intern trebuie analizată însă şi prin prisma prevederilor existente în tratatele internaţionale referitoare la drepturilor fundamentale ale omului, la care România este parte, în condiţiile în care urmează a fi analizate, pe de o parte, libertatea de exprimare a pârâtului, reglementată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi dreptul reclamantului la viaţă privată şi de familie, garantat de art. 8 din Convenţie.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Astfel, dispoziţiile art. 10 din CEDO garantează libertatea de opinie si libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice si fără a ține seama de frontiere. Potrivit dispoziţiilor art. 2 din acest articol, libertatea de exprimare poate fi supusa unor ingerinţe, care trebuie, însă, să îndeplinească mai multe condiţii: sa fie prevăzute de lege, sa urmărească unul dintre scopurile legitime enumerate limitativ în acest articol, măsura luata sa fie necesară într-o societate democratică, iar ingerinţa să fie proporţională cu scopul legitim urmărit.

Prin jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a arătat că marja de apreciere a statului in restrângerea libertăţii de exprimare depinde de mai mulţi factori, precum natura si tipul discursului, valoarea protejata prin reprimarea lui, calitatea specifica a autorului, persoana lezata, mijlocul de difuzare.

În acest sens, Curtea a acordat o poziţie privilegiată liberei discutări a subiectelor de interes general și, în particular, a discursului politic, atunci când aceasta intra in conflict cu alte valori pe care statul le poate proteja. Discursul referitor la personalităţile publice este probabil categoria de discurs apărata în cea mai mare măsura de Curte.

În prezenta cauză, pârâtul era, la data de 09 octombrie 2009, deputat în Parlamentul României, astfel încât nu poate fi pusa la îndoiala calitatea sa de om politic, investit intr-o funcţie de demnitate publica. De asemenea, tribunalul a apreciat că afirmaţiile acestuia se pot înscrie in cadrul unei dezbateri de interes general, referindu-se la adoptarea unui act normativ şi activitatea desfăşurată în teritoriu de alţi demnitari, şi că acestea nu privesc aspecte din viața privata a reclamantului; în consecinţă, acestea fac obiectul protecţiei sporite conferite de jurisprudenţa Curţii.

Pe de altă parte, şi reclamantul este om politic şi, în consecinţă, obligat să tolereze critica activităţii sale, chiar si atunci când aceasta ar putea fi considerată provocatoare sau insultătoare.

Pe de altă parte, hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul, conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o acuzaţie de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna - credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate. In consecinţă, este necesară analiza atitudinii subiective a acestuia, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său - a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, chiar dacă aceasta implică, uneori, în mod inerent, afectarea reputaţiei persoanei vizate, sau a avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia acestora (cauza Radio France si alţii c. Franţei.)

În prezenta cauză, nu s-a făcut dovada relei credinţe a pârâtului; respectivele afirmaţii au fost făcute în contextul unei dezbateri referitoare la probleme de interes general, chiar dacă, pe fondul polemicilor dintre părţi, ca reprezentanţi ai unor partide politice diferite. Mai mult decât atât, pârâtul a depus la dosar un articol din presă, în cuprinsul căruia era acuzat reclamantul de săvârşirea unei fapte penale.

Or, faptul de a favoriza libera dezbatere politică este o caracteristică esenţială a unei societăţi democratice, astfel că doar consideraţii foarte puternice pot justifica restrângerea discursului cu caracter politic. De asemenea, s-a reţinut că protecţia oferită de către jurisprudenţa Curţii este superioară celei oferite de legislaţia naţională, prin reglementarea imunităţii deputaţilor şi senatorilor pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului şi obligarea sa la plata unor despăgubiri ar reprezenta o ingerinţă adusă dreptului său la liberă exprimare care, deşi prevăzută de lege şi având un scop legitim – apărarea reputaţiei altuia - nu ar reprezenta o măsură proporţională într-o societate democrată şi ar fi, aşadar, contrară exigenţelor art. 10 din Convenţie.

Reclamantul D.M.M. a declarat apel, considerând că sentinţa tribunalului este nelegală şi netemeinică.

În motivarea apelului, reclamantul a susţinut că sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ., care instituie obligaţia persoanei vinovate de comiterea unui delict să acopere integral prejudiciul cauzat persoanei vătămate.

Astfel, apelantul a apreciat că există o faptă ilicită a pârâtului, care constă în afirmaţia denigratoare la adresa sa, din timpul unei conferinţe de presă, preluată, apoi, în presa locală şi televiziuni.

Apelantul a susținut că, prin afirmaţiile lansate în mass-media, pârâtul i-a lezat grav imaginea şi demnitatea, punând la îndoială probitatea sa profesională şi morală, astfel încât locuitorii judeţului, şefii şi colegii săi de partid s-au îndoit, în mod real, de seriozitatea şi moralitatea sa.

Apelantul a învederat că dreptul garantat de art. 10 din CEDO nu este unul absolut, paragraful 2 permiţând restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care, folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Apelantul a susţinut că nu se poate solicita protecţia oferită de art. 10 din Convenţie, dat fiind faptul că această protecţie este subordonată condiţiei ca cei interesaţi să acţioneze cu bună-credinţă, în sensul de a furniza informaţii reale.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta pârâtului şi prejudiciul pe care i l-a cauzat, apelantul a susţinut că existenţa sa decurge din coroborarea caracterului insultător al afirmaţiilor cu toate consecinţele negative pe care el a fost nevoit a le suporta.

Apelantul a pretins că vinovăţia pârâtului-intimat rezultă din afirmaţiile denigratoare pe care trebuie să şi le asume orice persoană responsabilă.

Prin decizia civilă nr. 43 din 01 aprilie 2011, Curtea de Apel Iaşi – secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamantul D.M.M. împotriva sentinței apelate, sentinţă pe care a schimbat-o în parte, admițând acţiunea civilă promovată de reclamantul D.M.M., în contradictoriu cu pârâtul S.A. și obligând pârâtul să plătească reclamantului suma de 1000 lei, cu titlu de daune morale. Instanța de apel a respins cererea apelantului de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată de la instanţa de fond şi din apel.

Pentru a adopta această soluție, Curtea a reţinut că instanţa de fond a procedat la o analiză atentă a probelor administrate de părţi şi a reţinut corect situaţia de fapt, însă a aplicat greşit principiile şi dispoziţiile legale incidente în speţă.

Curtea a reluat situaţia de fapt expusă de prima instanță, însă a apreciat că instanţa de fond, printr-o aplicare greşită a art. 998-999 C. civ. şi a art. 10 din Convenție, a reţinut că, în cauză, nu există o faptă ilicită, care să stea la baza răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Astfel, fapta ilicită a pârâtului constă în afirmaţia, făcută în cadrul conferinţei de presă, că reclamantul ar fi „un infractor notoriu”.

Este adevărat că libertatea de exprimare, apărată de art. 10 din CEDO, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenţie. În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai „informaţiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică”.

Însă, Curtea a reţinut că dreptul la liberă exprimare nu este unul absolut, iar paragraful 2 al art. 10 permit restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Tot astfel, Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa Curții, s-a cristalizat principiul, potrivit căruia „limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic, vizat în această calitate, decât a unui individ obişnuit, spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale… El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranţă” (cauza Lingens c. Austriei).

În cauza Castells c. Spaniei, care a fost citată şi de tribunal în motivarea soluţiei pronunţate, Curtea Europeană a afirmat că art. 10 oferă o protecţie şi mai întinsă discursului politic îndreptat împotriva Guvernului decât celui îndreptat împotriva unei persoane private sau chiar a unui om politic. Această concluzie a fost justificată de faptul că poziţia dominantă pe care o are Guvernul îl obligă să dovedească reţinere în folosirea mijloacelor penale, mai ales dacă există alte moduri de a răspunde atacurilor sau criticilor nejustificate ale adversarilor săi sau ale mijloacelor de informare în masă.

Curtea europeană a stabilit o foarte importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, distincţia corespunzând, într-o anumită măsură, celei realizate în chiar textul art. 10. Potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că, în speţă, caracterizarea reclamantului-apelant drept „infractor notoriu” reprezintă o judecată de valoare, deoarece „exprimă o părere personală de natură juridică”, însă judecata de valoare conţinută în afirmaţia pârâtului-intimat este excesivă, fiind în totalitate lipsită de o bază factuală.

Concluzia instanţei de apel a fost determinată de faptul că dispoziţiile art. 23 alin. (11) din Constituţia României şi ale art. 52 C. pen. instituie prezumţia de nevinovăţie, potrivit căreia orice persoană este considerată nevinovată până la proba vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

De asemenea, art. 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană garantează fiecărui acuzat prezumţia de nevinovăţie, dispunând că orice persoană acuzată de comiterea unui infracţiuni este prezumată nevinovată, până când vinovăţia sa a fost legal stabilită.

Curtea a constatat că prezumţia de nevinovăţie se impune atât reprezentanţilor statului, cât şi persoanelor private şi profită tuturor persoanelor care nu au fost condamnate printr-o hotărâre definitivă, indiferent de calitatea pe care o au.

A apreciat Curtea că dreptul pârâtului la libertatea de expresie nu justifică afirmaţia „infractor notoriu”, într-un discurs politic pe o temă de interes general, deoarece constituie o adevărată „declaraţie de culpabilitate”, atât timp cât îl prezintă pe apelant drept o persoană cunoscută ca încălcând legile, declaraţia sa incitând publicul să creadă în vinovăţia acestuia în ceea ce priveşte săvârşirea de fapte penale şi fiind susceptibilă de a crea o imagine eronată reclamantului.

În ceea ce priveşte atitudinea subiectivă a pârâtului-intimat, Curtea a considerat că, deşi acesta, în calitate de politician, deputat al partidului de opoziţie, a urmărit să informeze opinia publică cu privire la chestiuni de interes general (legea pensiilor şi schimbarea eventuală a conducerii unor servicii descentralizate), S.A. a depăşit limitele libertăţii de exprimare, fiind determinat, în caracterizarea reclamantului-apelant drept „infractor notoriu”, de intenţia de a leza, în mod gratuit şi nejustificat, reputaţia deputatului din partidul aflat la guvernare.

Curtea nu a putut primi susţinerea intimatului referitoare la caracterul politic, cu vădite accente pamfletare, a afirmaţiei făcute la adresa apelantului, deoarece afirmaţia „infractor notoriu” a fost făcută, în mod public, în cadrul conferinţei de presă în care se dezbăteau subiecte de interes public, fără a fi argumentată prin idei, informaţii ori comentarii critice.

Este neîntemeiată şi susţinerea intimatului referitoare la faptul că afirmaţia nu ar fi una gratuită, lipsită complet de o bază factuală, ci ar avea la bază împrejurarea că, faţă de persoana reclamantului-apelant, a fost foarte mediatizată o conduită a acestuia, cu evidente valenţe penale.

Aşa cum s-a mai menţionat deja, într-o societatea democratică, puterile publice se expun, în principiu, controlului permanent din partea cetăţenilor, şi, sub rezerva bunei - credinţe, fiecare trebuie să poată atrage atenţia opiniei publice asupra situaţiilor pe care le consideră ilegale.

Or, în speţă, nu este vorba de o „situaţie, considerată ilegală”, ci de un calificativ acordat unui om politic, o judecată de valoare exprimând o „părere personală, de natură juridică”, cu încălcarea îndatoririlor şi responsabilităţilor specifice pe care le comportă libertatea de exprimare, atât timp cât nu există vreo hotărâre definitivă de condamnare a acestuia.

Raportat la cele expuse, Curtea a considerat că afirmaţia „infractor notoriu”, din cadrul conferinţei de presă, ce avea ca subiect de dezbatere teme de interes general, în lipsa oricărei argumentări, justificări, prin idei, informaţii, comentarii critice şi în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare, constituie o faptă ilicită, ce a fost săvârşită de către pârâtul-intimat, S.A., cu vinovăţie.

Cu privire la proba prejudiciului moral şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, instanţa de apel a reţinut că, în jurisprudenţa Curții Europene, s-a statuat, în mod constant, că dovada faptei ilicite este suficientă, prejudiciul şi legătura de cauzalitate fiind prezumate.

În consecinţă, s-a reţinut că, în speţă, sunt întrunite cerinţele art. 998-999 C. civ., care antrenează răspunderea civilă delictuală a pârâtului-intimat.

În ceea ce priveşte aprecierea prejudiciului moral, Curtea a avut în vedere atingerea adusă de afirmaţia pârâtului reputaţiei şi prestigiului reclamantului-apelant, care are calitatea de deputat PDL şi vicepreşedinte al PDL organizaţia Vaslui și preluarea acestei afirmaţii de către presa locală, considerând că suma de 1000 lei reprezintă o satisfacţie echitabilă acordată reclamantului şi este de natură să împiedice realizarea, continuarea sau repetarea unor asemenea afirmaţii dăunătoare de către pârât, care, de asemenea, are calitatea de deputat în Parlamentul României.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul S.A., solicitând admiterea recursului.

În dezvoltarea criticilor formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât a invocat art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susținând că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel că afirmaţia lui S.A. reprezintă „un calificativ acordat unui om politic, o judecată de valoare, care exprimă o părere personală de natură juridică, cu încălcarea îndatoririlor şi responsabilităţilor specifice pe cale le comportă libertatea de exprimare”.

Instanţa de apel a considerat că afirmaţia pârâtului-intimat este excesivă, fiind în totalitate lipsită de o bază factuală, deși această afirmaţie se sprijină pe o bază factuală foarte solidă, întrucât, în percepţia generală, D.M.M. este „certat” cu legea penală. Astfel, la data de 8 septembrie 2005, cotidianul „Curentul” a publicat articolul „Deputatul PNL D.M.M., acuzat că a cerut şpagă 100.000 de euro pentru şefia Vămii";, iar, ulterior, în noiembrie 2008, cunoscutele şi respectabile organizaţii nonguvernamentale care urmăresc fenomenul politic din România - Agenţia de Monitorizare a Presei, Asociaţia Pro Democraţia şi Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie au publicat Raportul „Acţiunea pentru un vot uninominal curat” în care se menționează că D.M.M. este un candidat incompatibil, făcând referire la acuzaţia mediatizată în presa centrală, potrivit căreia „deputatul ar fi cerut 100.000 de euro pentru a-l păstra pe şeful vămii Albita în funcţie”.

Recurentul a susținut că orice om trebuie să se bucure de prezumţia de nevinovăţie, însă în cazul oamenilor politici, critica are limite mult mai largi, indicând în acest sens cauza Refik Karakoc c. Turciei, în care Curtea a reţinut că „reclamantul s-a exprimat în calitate de om politic, în cadrul rolului său de actor al vieţii politice, nu a incitat la violenţă şi nu a promovat niciun discurs bazat pe ură”; cauza Bresilier c. Franţa, în care Curtea a reţinut că „libertatea dezbaterii politice este esenţială pentru buna funcţionare a democraţiei. Curtea acordă cea mai mare importanţă posibilă libertăţii de exprimare, în contextul dezbaterilor politice şi consideră că nu se poate restrânge discursul politic, fără o motivare imperioasă. [..] Ingerinţele în libertatea de exprimare a unui membru al opoziţiei, care îşi reprezintă electorii şi le apără interesele, impun Curţii un control de o mare stricteţe.”

Or, reclamantul D.M.M. este un om politic al puterii şi trebuie să fie obişnuit cu duelul politic, cu replicile acide şi criticile dure. În aceste condiţii, în mod eronat, a reţinut instanţa de apel că sunt aplicabile prevederile art. 998 şi urm. C. civ.

Intimatul D.M.M. a formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și în raport de dispozițiile legale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă că ambele instanțe de fond au realizat o analiză a libertății de exprimare, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, realizând un recurs riguros și pertinent al acestei jurisprudențe, astfel încât ea nu va mai fi reluată decât atunci când va servi ca bază de argumentație instanței de recurs.

În acest context, luând în considerare paradigma controlului Curții Europene în această materie, va trebui analizat dacă ingerința în dreptul la liberă exprimare a pârâtului este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă; urmărește un scop legitim; este necesară într-o societate democratică și îndeplinește condiția proporționalității.

Tot astfel, va trebui analizat tipul de discurs, calitatea părților, persoana lezată, dacă subiectul este sau nu de interes public, general și natura alegațiilor făcute, în sensul de a discerne dacă acestea reprezintă judecăți de valoare, supuse probei bunei-credințe, iar nu probei verității, sau, prin intermediul lor, se impută fapte, care ar trebui să aibă, în consecință, o bază factuală suficientă.

Examinând hotărârile anterioare, se constată că instanțele au analizat, în bună măsură, aceste elemente, dar au avut opinii diferite asupra limitelor exercitării libertății de exprimare, astfel cum sunt acestea reglementate în par. 2 al art. 10 al Convenției, prima instanță analizând aceste limite din perspectiva protecției reputației reclamantului, ce are a fi cercetată pe terenul art. 8 al Convenției, iar instanța de apel realizând analiza din perspectiva respectării prezumției de nevinovăție a aceluiași reclamant, garantată de art. 6 par. 2 al Convenției.

Urmărind paradigma deja menționată, este evident că obligarea recurentului pârât la plata despăgubirilor civile în favoarea intimatului-reclamant reprezintă o ingerință în dreptul la liberă exprimare al pârâtului.

Această ingerință are o bază legală în dreptul intern, respectiv dispozițiile art. 998 – 999 C. civ. și putem considera că este subordonată unui scop legitim dintre cele reglementate în par. 2 al art. 10 al Convenției Europene – protecția reputației și a drepturilor reclamantului.

Este însă această ingerință necesară și proporțională într-o societate democratică, în sensul de a corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale și de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale și cele ale protejării interesului general, între mijloace folosite și scopul urmărit?

Acestei interogații nu i se poate răspunde decât din perspectiva elementelor ce trebuie luate în considerare în materia libertății de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie reglementate în plan intern.

Astfel, raportat la calitatea specifică a părților implicate în prezentul litigiu, trebuie reținută calitatea acestora de oameni politici, de parlamentari aflați în partide oponente, iar, raportat la tipul de discurs, este evident că discursul recurentului pârât este un discurs politic.

În ceea ce privește alegațiile ce au determinat prezentul litigiu, trebuie realizată distincția între judecăți de valoare și afirmații factuale și trebuie menționat că discursul politic se putea înscrie, cum în mod legal a apreciat prima instanță, în cadrul unei dezbateri de interes general, respectiv adoptarea unui act normativ și activitatea desfășurată în teritoriu de către demnitari.

Care sunt consecințele juridice ale acestei calificări rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din care decurge principiul, conform căruia limitele criticii admisibile în cazul oamenilor politici sunt mai largi decât în cazul particularilor, ceea ce determină, corelativ, o protecție mai redusă a acestora în fața criticilor.

Astfel, Curtea Europeană a reţinut că libertatea de exprimare este deosebit de preţioasă pentru un ales al poporului, întrucât el îi reprezintă pe alegătorii săi, le semnalează preocupările și le apără interesele (a se vedea în acest sens, cauza Castells c. Spaniei); iar, într-o societate democratică, puterile publice se expun, în principiu, controlului permanent din partea cetăţenilor, și, sub rezerva bunei - credinţe, fiecare poate atrage atenţia opiniei publice asupra situaţiilor pe care le consideră ilegale (cauza Vides Aizsardzibas Klubs c. Letoniei).

În acelaşi sens, în cauza Jerusalem c. Austriei, Curtea a constatat că reclamanta exercita un mandat politic, iar libertatea de exprimare este extrem de importantă pentru aleşii poporului. Curtea a constatat, de asemenea, că afirmaţiile reclamantei au fost formulate în cursul unei dezbateri politice şi, deşi spusele sale nu sunt acoperite de imunitate, precum cele care ar fi formulate în cadrul unei sesiuni parlamentare, ele au fost realizate în şedinţa unui forum, a cărui structură şi activitate este comparabilă cu cea a unui legislativ, astfel încât trebuie protejat interesul general al asigurării libertăţii de exprimare a participanţilor.

De asemenea, Curtea Europeană a subliniat că faptul de a favoriza libera dezbatere politică este o caracteristică esenţială a unei societăţi democratice, astfel că doar consideraţii foarte puternice pot justifica restrângerea discursului cu caracter politic.

În opinia Curţii, declaraţia reclamantului, (care făcea referire la trecutul fascist al unuia dintre miniştrii noului guvern), constituie o judecată de valoare a cărei veridicitate nu poate şi nu trebuie demonstrată. Aceasta a fost făcută contra unui personaj politic, public, în raport de care limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în cazul unei simple persoane particulare. Astfel, Curtea a considerat că nu exista nicio nevoie socială imperioasă pentru a sancţiona declaraţia reclamantului, care nu pare să fi afectat cariera politică ori viaţa profesională sau privată a ministrului în cauză (cauza Feldek c. Slovaciei).

Instanța de contencios european a reţinut, în cauza Nilsen si Johnsen c. Norvegiei, că, în contextul unei dezbateri publice privitoare la probleme de interes general, în care, de o parte şi de alta, erau în joc reputaţii profesionale, o anumită doză de exagerare este tolerată. În această privinţă – a judecăţilor de valoare – Curtea Europeană a subliniat că, într-o societate democratică, puterile publice se expun, în principiu, controlului permanent din partea cetăţenilor, şi, sub rezerva bunei - credinţe, fiecare trebuie să poată atrage atenţia opiniei publice asupra situaţiilor pe care le consideră ilegale.

În cauza Lopes Gomes Da Silva c. Portugaliei, reclamantul afirmase, cu privire la un candidat la alegerile locale, că nu se putea găsi „un candidat mai grotesc și mai nesăbuit din punct de vedere ideologic, caracterizat de grosolănie reacționară, intoleranță fascistă și anti-semitism”. În contextul analizei acestei cauze, Curtea a apreciat că invectiva politică are adesea tendința să capete accente personale, aceasta fiind una dintre consecințele inerente ale jocului politic și ale liberei dezbateri de idei, garante ale unei societăți democratice.

Analizând în mod particular alegațiile făcute de recurentul-pârât, în cadrul unei conferinţe de presă, cu referire la reprezentanţii primului – ministru, E.B., în teritoriu, instanța reține că acestea sunt următoarele: „(…) senatorul P. – un mincinos notoriu, D.M. – un infractor notoriu şi A.I. – un preşedinte fără notorietate”, și reprezintă, în opinia instanței de recurs, judecăți de tip subiectiv, iar nu afirmații factuale, ce privesc imputarea unor fapte determinate.

În lumina acestei jurisprudențe și a considerațiilor deja expuse, este evident că instanța de apel a desprins din contextul dezbaterii politice, care comportă, în mod inerent, o doză de exagerare, de provocare, afirmațiile pârâtului S.A., parlamentar al opoziției, dându-le o autonomie inadecvată contextului în care au fost făcute, și, deși le-a caracterizat, în mod formal, ca judecăți de valoare, a solicitat demonstrarea lor, apreciindu-le ca fiind lipsite de bază factuală, câtă vreme nu există o hotărâre de condamnare definitivă a reclamantul D.M.M.

Or, în opinia instanței de recurs, pe terenul libertății de exprimare garantată de art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, exprimarea unor opinii semnifică formularea unor judecăți de tip subiectiv ale unei persoane în legătură cu subiecte de interes public, care nu au a fi confundate cu fapte sau acțiuni, ci ele se încadrează în exprimarea unor opinii asupra calităților profesionale sau morale ale unui deputat al partidului aflat la putere.

Astfel, chiar dacă, într-un limbaj profan, expresia „un infractor notoriu” are o puternică conotație peiorativă, în circumstanțele particulare ale cauzei, caracterizate de o polemică politică între părți, ca reprezentanți ai partidelor opozante, aceasta nu reprezintă decât o exagerare, ce nu poate avea natura unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, s-ar fi adus atingere drepturilor subiective ale reclamantului și nici a unei „declarații de culpabilitate”, cu semnificație pe planul dreptului penal.

Mai mult, dacă aceste afirmații au contribuit la dezbaterea unor subiecte de interes general, și acest lucru s-a întâmplat în mod evident, întrucât nu au rămas fără ecou în presa locală, nefiind îndreptate către lezarea inutilă a reputației persoanelor vizate, chiar dacă o asemenea lezare a avut loc în mod inerent, ele nu pot determina atragerea unei sancțiuni disuasive, astfel cum, în mod nelegal, apreciază instanța de apel, care subliniază, în mod expres, caracterul disuasiv al despăgubirilor acordate.

În acest sens, trebuie reamintită cauza Malisiewicz – Gasior c. Poloniei, în care se reține că, chiar dacă acuzațiile conțineau cuvinte dure, ele vizau un om politic cunoscut, în raport de care limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în cazul unei simple persoane private, iar discursul politic nu poate fi restricționat decât din cauze imperioase.

Tot astfel, din perspectiva întemeierii acestei afirmații, se poate observa că recurentul pârât a depus la dosar articole de presă despre deputatul D.M., reclamant în prezenta cauză, în care se prezentau informații privind implicarea acestuia în menținerea în funcție a sefului Vămii Albița și „traseismul politic” al acestui parlamentar, precum și cu privire la faptul că mai multe organizații non-guvernamentale l-au menționat pe acest reclamant, pe lista candidaților incompatibili, în cadrul raportului privind „Acțiunea pentru un vot uninominal curat”, astfel încât pârâtul avea informații publice care să-i determine îndoieli cu privire la profilul moral al reclamantului, exprimate într-un mod personal, ceea ce nu poate determina reținerea relei-credințe a acestuia.

În consecință, instanța de recurs consideră că exercitarea libertății de exprimare a pârâtului, în calitate de parlamentar, nu a depășit limitele criticii admisibile, în cazul unei dezbateri politice, cu privire la un subiect de interes general – adoptarea legii pensiilor și comportamentul demnitarilor și că, în absența unei fapte ilicite, nefiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 C. civ., obligarea recurentului la plata unor despăgubiri civile reprezintă o ingerință disproporționată și a cărei necesitate imperioasă într-o societate democratică nu poate fi decelată în cauza dedusă judecății.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul S.A. împotriva deciziei nr. 43 din 1 aprilie 2011 a Curţii de Apel Iaşi – secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; va modifica decizia, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul D.M.M. împotriva sentinţei nr. 1292 din 20 octombrie 2010 a Tribunalului Vaslui - secţia civilă, pe care o va păstra.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâtul S.A. împotriva deciziei nr. 43 din 1 aprilie 2011 a Curţii de Apel Iaşi – secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Modifică decizia, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul D.M.M. împotriva sentinţei nr. 1292 din 20 octombrie 2010 a Tribunalului Vaslui - secţia civilă, pe care o păstrează.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2243/2012. Civil. Despăgubiri Legea...  ICCJ. Decizia nr. 2311/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2291/2012. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs