ICCJ. Decizia nr. 2361/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2361/2012
Dosar nr. 48911/3/2008
Şedinţa publică din 30 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 ianuarie 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta SC C.T. SRL, prin mandatar autorizat SC B.A. SRL Piatra Neamţ, a chemat în judecată pe pârâta SC U.C. SRL şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, solicitând anularea înregistrării mărcii C.T., radierea mărcii din Registrul Naţional al Mărcilor, radierea domeniului de site c.t.ro, eferent mărcii şi obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că T. este unul dintre cele mai puternice branduri din zonă, având în vedere că, încă din anul 1990, s-a înfiinţat la ieşirea din municipiul Piatra Neamţ, spre Bicaz, asociaţia familială cu denumirea C.T., după numele dealului de vis-a-vis, având ca obiect de activitate cazare şi alimentaţie publică. Cu timpul această denumire a intrat în conştiinţa consumatorului, ajungând notorie cu privire la serviciile oferite de reclamantă. În prezent reclamanta activează ca societate comercială, cifra de afaceri ajungând la 766.098 lei în luna iunie 2008.
Reclamanta a mai arătat că a înregistrat la O.S.I.M. marca T. din 23 aprilie 2007.
Pârâta a construit în anul 1991, în vecinătate, spre vest, P.B., devenit ulterior P.C., proprietarul acesteia fiind administratorul SC U.C. SRL, iar între părţi există încă din 1996 un litigiu pentru un teren, pe acest fond de dispută pârâta înregistrând cu rea credinţă la O.S.I.M. marca C.T., din data de 10 mai 2007, deşi reclamanta avea înregistrată anterior marca sa.
În susţinerea notorietăţii mărcii T., reclamanta a susţinut că a realizat începând cu 1991 pliante, spoturi publicitare, a participat la târguri şi expoziţii, a obţinut diplome, locaţia fiind vizitată de artişti de renume din domeniul teatral, muzical, sportiv, cinema.
Pârâta a înregistrat marca cu rea credinţă, încercând să folosească marca reclamantei şi portofoliul său de clienţi, cunoscând că reclamanta a înregistrat marca T. Astfel, pârâta a desfăşurat dintotdeauna activitate turistică folosind denumirea P.C., iar în 2007 a înregistrat la O.S.I.M. marca C.T., cele 2 pensiuni fiind la mai puţin de 20 m una de alta. Reclamanta a aflat de înregistrarea pârâtei cu ocazia efectuării unei cercetări documentare la O.S.I.M. şi a depunerii unei cereri pentru o nouă marcă, respectiv LA C.T., motivat de faptul că reclamanta extinde pensiunea şi doreşte să întărească marca T.
Argumentele reclamantei în susţinerea relei credinţe la înregistrarea mărcii de către pârâtă s-au referit şi la faptul că, în toate documentaţiile (planuri urbanistice de dezvoltare etc.) se indică în vecinătate spre est Pensiunea T., iar pe terenul pârâtului P.C., reaua credinţă rezultând de asemenea din hotărârile judecătoreşti anexate cererii.
Cu privire la înregistrarea numelui de domeniu pe internet c.t.ro de către pârâtă, prin Institutul de Cercetări în Informatică, reclamanta a susţinut că i s-a cauzat un prejudiciu de imagine, întrucât denumirea T. este de largă notorietate în zonă, iar pârâta a profitat în mod incorect de renumele mărcii reclamantei, în scopul obţinerii de beneficii prin inducerea în eroare a clienţilor.
Reclamanta a apreciat că sunt întrunite condiţiile cumulative pentru existenţa răspunderii civile delictuale a pârâtei, iar în drept a invocat dispoziţiile art. 5, alin. (1), lit. f), art. 6, alin. (1), lit. a) şi art. 48, alin. (1), lit. a), b) şi c) din Legea nr. 84/1998.
Pârâta SC U.C. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii mandatului de reprezentare al SC B.A. SRL şi în consecinţă lipsa semnăturii reclamantului pe cererea de chemare în judecată. De asemenea, a solicitat introducerea în cauză a pârâtei Ro TLD, având în vedere că se solicită radierea site-ului.
Pe fondul cauzei, pârâta a arătat în întâmpinare că sunt neîntemeiate capetele de cerere formulate de reclamantă şi a solicitat respingerea acestora. A arătat că a ales o marcă pentru lanţul hotelier creat de ea, care nu poate induce în eroare publicul cu privire la originea geografică a produsului oferit, întrucât serviciile hoteliere nu au o origine geografică, putând fi prestate oriunde, sub o marcă anume. De asemenea marca C.T. nu poate induce publicul în eroare cu privire la calitatea sau natura produselor, întrucât nu marca prin ea însăşi defineşte produsul oferit, calitatea produsului fiind dată de numărul de stele pe care îl are hotelul, iar natura produsului fiind precizată din start: servicii hoteliere. Sub brandul său, pârâta are investiţii hoteliere la Mahmudia şi Vatra Dornei, ideea fiind de a crea un lanţ hotelier cu marca sa şi nu de a concura afacerea reclamantei.
Pârâta a mai arătat că T. nu este unul dintre cele mai puternice branduri din zonă, ci este denumirea unei zone din comuna Alexandru cel Bun (T. înseamnă val de pământ, zăpadă sau deal), situată la ieşirea din municipiul Piatra Neamţ, unde se află o serie de moteluri şi hoteluri de diverse denumiri, iar reclamanta a obţinut înregistrarea mărcii T. ca urmare a scurgerii unor informaţii din cadrul firmei pârâte şi a obţinut o înregistrare anterioară la O.S.I.M., dar în 16 ani de existenţă nu a înregistrat nicio marcă. Deci, punctul T. este denumirea zonei din satul Bistriţa, la ieşirea din Piatra Neamţ, pe DN 15, spre Bicaz, aşa cum rezultă din actele de proprietate ale familiei F., iar în actul de vânzare din 1941 se specifică zona Troeni.
S-a mai susţinut în întâmpinare că reclamanta nu a formulat opoziţie la înregistrarea mărcii, brandul C.T. fiind ales în urma unui studiu de piaţă comandat unei firme de prestigiu pe o perioadă de 6 luni, pentru o denumire potrivită unui hotel de 4 stele, uşor de memorat. Ulterior, s-a făcut un sondaj de opinie în diverse zone ale ţării, din care a reieşit că pentru segmentul 18-60 de ani denumirea C.T. este cea mai cunoscută, segmentul 18-27 recunoscând că este un virus software, iar segmentul 28-60 ani recunoscând că este un cal uriaş construit pentru cucerirea Troiei. Astfel, denumirea mărcii reclamantei vine de la dealul T. (îngrămădire mare de zăpadă adusă de vânt şi aşezată în formă de valuri sau dune, nămete, sau morman, grămadă, întăritură primitivă făcută de popoarele antice constând dintr-un dig lung de pământ, cu şanţ de apărare), denumire conformă cu relieful din zonă şi care nu are nimic în comun cu C.T. (cal uriaş de lemn, construit la îndemnul lui Ulise, de locuitorii din Ahaia, în timpul războiului Troian, în care s-au ascuns aceştia, pentru a cuceri Troia).
Pârâta activează în domeniul turismului din anul 1996, când a preluat activitatea firmei B., care activa din 1991 în turism. Reclamanta a început abia în 2002, când a terminat construcţia pensiunii, practicând agroturismul, pe când pârâta practică turism hotelier de patru stele modern, dotările restaurantului şi ale hotelului, mobilierul de asemenea fiind inscripţionate cu semnul grafic al mărcii, iar decoraţiunile interioare, ca şi clădirea fiind în stil grecesc. Astfel, nu se poate vorbi de identitate între mărcile în conflict, întrucât din punct de vedere vizual şi fonetic mărcile au înţeles diferit, fiind percepute de consumator în mod distinct şi oricum în ce priveşte confuzia, pârâta ar avea de suferit, deoarece serviciile sale sunt net superioare celor oferite de reclamantă.
Cu privire la reaua-credinţă, invocată de reclamantă în temeiul dispoziţiilor art. 48, lit. c) din Legea mărcilor, pârâta arată că nu a acţionat cu rea-credinţă la data înregistrării mărcii sale, respectând procedurile legale şi alegând o marcă ce nu mai este utilizată pentru servicii hoteliere.
Prin încheierea din 03 iunie 2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei, invocată de pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr. 1173 din 28 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată acţiunea. Pentru a pronunţa aceasta hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta a înregistrat la O.S.I.M. marca naţională T., protecţia fiind oferită de la data de 23 aprilie 2007, (certificat de înregistrare eliberat de O.S.I.M. f. 12). Reclamanta s-a înfiinţat iniţial ca asociaţie familială, iar apoi a devenit societate comercială cu numele SC C.T. SRL, folosind marca pentru activitatea de restaurant şi pentru activitatea de servicii hoteliere oferite clienţilor pensiunii sale agro-turistice, activitatea turistică fiind apreciată în domeniul respectiv.
Reclamanta a probat cu înscrisuri că s-a angajat cu pârâta în nenumărate conflicte judiciare, fiind pronunţate o serie de hotărâri judecătoreşti şi rezoluţii în dosare penale, iar la data de 10 mai 2007, pârâta a înregistrat marca naţională C.T., cu element grafic, (servicii de alimentaţie publică; servicii de cazare temporară). O.S.I.M. a emis aviz de refuz provizoriu la înregistrarea mărcii pârâtei, fiind opusă marca anterioară T., pârâta formulând argumente în vederea admiterii înregistrării mărcii sale, argumente prin care s-a arătat că marca sa nu este similară mărcii opuse din punct de vedere vizual, fonetic şi conceptual. Tribunalul a constatat că pârâta probează folosirea mărcii înregistrate C.T., pentru serviciile oferite de aceasta, servicii hoteliere, hotel de 4 stele, construit de aceasta în vecinătatea pensiunii reclamantei.
Tribunalul a considerat că nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, care prevăd motivele de refuz absolut la înregistrare. S-a reţinut că marca pârâtei nu este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului, fiind înregistrată o marcă cu caracter distinctiv pentru serviciile hoteliere pe care le oferă pârâta, respectiv C.T., pârâta arătând în mod corect că nu poate induce în eroare publicul cu privire la originea geografică a produsului oferit, întrucât serviciile hoteliere nu au o origine geografică, putând fi prestate oriunde, sub o marcă anume şi de asemenea marca sa nu poate induce publicul în eroare cu privire la calitatea sau natura produselor.
Din perspectiva art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea mărcilor, Tribunalul a apreciat că mărcile în conflict nu sunt similare, nici din punct de vedere vizual, nici din punct de vedere fonetic şi nici conceptual. T. nu este unul dintre cele mai puternice branduri din zonă, ci este denumirea unei zone din comuna Alexandru cel Bun, locul unde părţile au amplasat locaţiile proprii pentru desfăşurarea activităţii de turism, iar T. înseamnă val de pământ, zăpadă sau deal. Reclamanta nu a făcut în niciun fel dovada distinctivităţii mărcii sale, iniţiale sau dobândite şi a înregistrat marca T. abia în 2007, aproape concomitent cu pârâta.
Tribunalul a mai reţinut că denumirea mărcii reclamantei vine de la dealul T. (îngrămădire mare de zăpadă adusă de vânt şi aşezată în formă de valuri sau dune, nămete, sau morman, grămadă, întăritură primitivă făcută de popoarele antice constând dintr-un dig lung de pământ, cu şanţ de apărare), denumire conformă cu relieful din zonă şi care nu are nimic în comun cu C.T., cal uriaş de lemn. În concluzie, mărcile în conflict nu sunt similare din punct de vedere conceptual, din punct de vedere vizual sunt de asemenea diferite, dată fiind prezenţa elementului grafic reprezentând un cal T. în conţinutul mărcii pârâtei, iar din punct de vedere fonetic de asemenea nu există similaritate.
În ce priveşte notorietatea invocată de reclamantă a mărcii sale, pentru a fi reţinută notorietatea, aceasta trebuie dovedită în condiţiile art. 16 din Regulamentul de aplicare a legii mărcilor, partea interesată trebuind să facă dovada că marca este larg cunoscută pentru segmentul de public din România căruia i se adresează, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii anulabile. Astfel, notorietatea este o situaţie de fapt care trebuie raportată la situaţia concretă existentă pe piaţă la un anumit moment, gradul de cunoaştere a mărcii fiind necesar a fi determinat în mod obiectiv, prin sondaje de piaţă. Or, prin documentele depuse de reclamantă (diplome de apreciere obţinute de reclamantă, pliante publicitare, extrase din cartea de oaspeţii, declaraţii ale unor personalităţi artistice cu privire la activitatea reclamantei etc.), nu se face dovada gradului de cunoaştere a mărcii de către segmentul de public vizat la momentul depunerii cererii de înregistrare de pârâtă. Reclamanta nu a depus nici alte documente, considerate ca făcând dovada notorietăţii, respectiv rapoarte privind sumele cheltuite cu publicitatea pentru marca în discuţie, probe privind categoria de consumatori vizată de serviciile la care se referă marca, circuitele de distribuire a serviciilor la care se referă marca, promovarea serviciilor, aria geografică la nivelul României referitor la cunoaşterea mărcii.
În consecinţă, s-a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 48 lit. b), nefiind posibil riscul de confuzie între mărci, deşi serviciile pentru care sunt folosite sunt similare.
Cu privire la dispoziţiile lit. c) de la art. 48, privind reaua-credinţă la înregistrare, invocate de asemenea de reclamantă, tribunalul a apreciat că reclamanta nu a dovedit că pârâta a acţionat cu rea-credinţă la înregistrarea mărcii sale, în sensul fraudării legii în vreun fel sau în sensul că a profitat de eventuale relaţii comerciale pe care le-ar fi avut cu reclamanta, pentru a înregistra o marcă similară sau identică, profitând de renumele mărcii anterioare sau de distinctivitatea acesteia şi producând astfel un prejudiciu reclamantei. Pârâta a arătat că reclamanta a obţinut înregistrarea mărcii T. ca urmare a scurgerii unor informaţii din cadrul firmei pârâte şi a obţinut o înregistrare anterioară la O.S.I.M., iar reclamanta a susţinut că administratorul pârâtei este în duşmănie cu aceasta şi a înregistrat cu naivitatea şi complicitatea O.S.I.M. o marcă identică cu aceea creată de reclamantă. În ce priveşte identitatea sau similaritatea, tribunalul a reţinut cele expuse mai înainte şi a înlăturat aceste susţineri ale reclamantei, iar în ce priveşte reaua credinţă, a apreciat nu se poate reţine că pârâta a acţionat cu rea credinţă pentru a atrage clienţii reclamantei, atâta timp cât segmentul de consumatori cărora li se adresează serviciile părţilor sunt diferite.
S-a mai reţinut, totodată, că nu este relevant dacă pârâta a finalizat sau nu construirea lanţului hotelier sub denumirea C.T., sau dacă are doar intenţii în acest sens, nefiind de asemenea relevante nici celelalte afirmaţii ale reclamantei cu privire la autorizarea construcţiilor pârâtei sau cu privire la folosirea pe facturi a semnului grafic C.T. Mai mult, reclamanta a invocat motive de refuz absolut la înregistrarea mărcii pârâtei, înlăturate de tribunal, invocând şi reaua credinţă a pârâtei, dar pe de altă parte a încercat să înregistreze la O.S.I.M. marca C.T., prin cererea din 13 octombrie 2008.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că nu sunt incidente niciuna dintre dispoziţiile de la art. 48 din Legea nr. 84/1998, invocate de reclamantă.
În ce priveşte cererea de radiere a domeniului de internet al pârâtei sub denumirea c.t.ro, tribunalul a apreciat că nici această cerere nu este întemeiată, având în vedere că pârâta a înregistrat, în condiţii legale, domeniul în discuţie, prin contractul din 27 ianuarie 2007 pentru pagina web, site-ul său având o denumire identică cu marca înregistrată la O.S.I.M., de asemenea în mod legal, aşa încât nu există niciun motiv pentru a dispune radierea acestei denumiri de site.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 153/A din 15 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins apelul reclamantei, ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat cererea de anulare a mărcii pe ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 48 lit. b) din Legea nr. 84/1996 privind reaua – credinţa la momentul înregistrării mărcii, precum si pe ipoteza identităţii sau similarităţii cu o marca notorie în România, pentru produse identice sau similare, reglementata de prevederile art. 6 lit. d) din acelaşi act normativ.
Deşi in cuprinsul cererii se indica drept temei de drept si prevederile art. 6 lit. a), art. 5 lit. f), in motivarea cererii se face trimitere exclusiv la noţiunea de rea-credinţa, in sensul fraudării intereselor paratei, legându-se totodată aceasta susţinere de noţiunea de notorietate a mărcii paratei.
Cat priveşte cauza de nulitate reglementata de art. 48 alin. (1) lit. a) raportat la art. 5 lit. a) și art. 3 lit. a) din legea mărcilor, prin care se susţine caracterul uzual al mărcii, aceasta nu a fost invocata in cadrul motivării in fapt si in drept a acţiunii formulata de reclamanta, fiind pentru prima oara dezvoltata in cadrul concluziilor scrise in fata instanţei de fond si ulterior in cadrul motivelor de apel.
Prin urmare, instanţa de apel a considerat că trebuie să analizeze criticile aduse hotărârii primei instanţe, in limitele cererilor formulate de părţi.
Cât priveşte cauza de nulitate reglementata de art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998, aceasta presupune îndeplinirea cumulativa a trei cerinţe si anume: marca sa fie identica sau similara cu o alta marca, aceasta marca sa fie notorie in România, iar produsele sa fie la rândul lor identice sau si similare.
Similaritatea trebuie să existe atât sub aspect vizual, cat si verbal si conceptual, avându-se in vedere, in acest sens prima impresie, de ansamblu, pe care o produc acestea.
Marca individuala combinata „T.„, aparţinând reclamantei, este formata dintr-un element verbal reprezentat de cuvântul „T.„ scris cu un design specific, având culorile protejate cărămiziu, negru, alb.
Semnificaţia substantivului „ T. „ dată de dicţionarul explicativ al limbii romane este aceea de nămeţi de zăpada, respectiv, îngrămădire mare de zăpada adunata de vânt si aşezata sub forma de valuri sau dune/deal, îngrămădire de pământ sub forma de morman sau grămada/întăritura primitiva, făcuta de popoarele antice, constituita dintr-un dig lung de pământ, cu scop de apărare.
Adjectivul „T.„ se refera la locuitor al Troiei. Cât priveşte marca a cărei anulare se solicita, aceasta a fost înregistrata de parata exclusiv pentru clasa de produse/servicii 43 - servicii de administraţie publica; servicii de cazare temporara, fiind formata dintr-un element figurativ constând in imaginea unui cal din lemn, pe fond alb, situat in partea centrala a mărcii si doua elemente verbale, constând in cuvintele „C.T.„ si având culori revendicate verde si maro.
Semnificaţia celor doua cuvinte este aceea de „uriaş cal de lemn construit potrivit legendelor antice după indemnul lui Ulise de locuitorii din Ahaia in timpul războiului Troian, si in care aceştia s-au ascuns, contribuind la căderea Troiei / mijloc perfid folosit pentru subminarea cuiva.
Astfel, din punct de vedere vizual cele doua mărci nu sunt similare, prima marca având ca element central cuvântul „T. „, câta vreme elementul central al mărcii înregistrata de parata este cel figurativ, respectiv, reprezentarea grafica a calului Troian.
Instanţa de apel a apreciat că, în cauză, nu a fost dovedita similaritatea mărcilor, nici din punct de vedere conceptual, câta vreme semnificaţia mărcii reclamantei este aceea de forma de relief (deal) situat in vecinătatea localului „C.T.„ si reprezintă o denumire legendara dacica, astfel cum însăşi reclamanta arata in cuprinsul acţiunii, iar semnificaţia elementelor verbale ale mărcii paratei, alăturata de imaginea grafica a calului Troian, este aceea reţinuta de prima instanţă, respectiv, cal de lemn folosit pentru cucerirea Troiei.
Cat priveşte riscul de confuzie, incluzând si riscul de asociere, instanţa de apel a reţinut ca percepţia mărcilor in mintea consumatorului de nivel mediu joaca un rol decisiv in aprecierea globala a probabilităţii de confuzie, iar un astfel de consumator percepe marca in ansamblu, fără sa analizeze diferitele detalii.
Exista risc de confuzie in măsura in care publicul poate fi indus in eroare in ceea ce priveşte originea produselor sau serviciilor in cauza.
Cat priveşte riscul de confuzie stricto sensu, instanţa de apel a reţinut ca exista doua ipoteze: 1. când consumatorul poate face o substituţie involuntara a produselor şi 2. când cumpărătorul, deşi distinge perfect produsele, crede, datorita caracteristicilor comune ale semnelor cu care sunt protejate, ca aceste produse provin de la aceeaşi întreprindere, in aceasta situaţie existând un risc de confuzie asupra provenienţei lor.
În mod corect a apreciat prima instanţa ca in cauza nu este dovedit riscul de confuzie stricto sensu, având in vedere lipsa similarităţii semnelor aflate in conflict, precum si serviciile pentru care acestea au fost folosite (respectiv, in cazul reclamantei, agroturism, iar pentru parata, servicii hoteliere de patru stele).
Curtea a apreciat ca, in cauza, nu a fost dovedit nici riscul de confuzie indirecta lato sensu, respectiv ipoteza când cumpărătorul este conştient ca cele doua produse sau servicii provin de la doua întreprinderi diferite, însă consideră că între ele există legături juridice, financiare, tehnice sau economice, atâta vreme cat similaritatea nu a fost dovedita.
Referitor la dispoziţiile art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998, instanţa de apel a reţinut că acestea conferă o protecţie extrem de larga mărcii notorii, atunci când este vorba despre produse sau servicii similare, in sensul ca, in afara de identitatea sau similaritatea semnelor utilizate ca marca si cea a produselor sau serviciilor, nu se mai cere nici o alta condiţie.
Cat priveşte notorietatea mărcii deţinute de reclamanta, aceasta urmează a fi apreciata raportat la normele speciale din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, respectiv regula nr. 16, conform căreia, in aprecierea notorietăţi unei mărci este suficient ca aceasta sa fie cunoscuta pe teritoriul României si pentru segmentul de public din România căruia i se adresează produsele sau serviciile la care se refera marca.
Segmentul de public căruia i se adresează serviciile reclamantei este unul foarte larg, fiind alcătuit din turişti din toate colturile tarii, inclusiv persoane aflate in trecere prin regiunea Piatra Neamţ.
Probatoriile administrate de reclamanta SC C.T. SRL se refera la gradul de cunoaştere al mărcii in cadrul unui segment extrem de restrâns de public, respectiv personalităţi ale lumii artistice, nefăcându-se dovada cunoaşterii mărcii in cadrul segmentului de public relevant in speţa.
Astfel, reclamanta face confuzie intre notorietatea anumitor artişti si notorietatea mărcii in România si respectiv pentru segmentul de public căruia i se adresează marca.
Cat priveşte înscrisurile care atesta publicitatea făcuta mărcii reclamantei, acestea nu se coroborează cu alte mijloace de proba pentru a dovedi nivelul de cunoaştere concreta, pe teritoriul României si respectiv in cadrul segmentului de public relevant al acesteia.
Criticile ce vizează conflictul nume comercial/marca nu au fost avute in vedere in apel, în raport de prevederile art. 294 C. proc. civ., fiind formulate pentru prima oara in cadrul caii de atac.
Nici constanta in timp si calitatea serviciilor prestate de reclamanta sub marca „ T. „ nu au fost considerate relevante, aceste elemente neechivalând cu gradul de cunoaştere in rândul publicului.
Prin urmare, apreciind că nu a fost dovedita notorietatea mărcii sau similaritatea cu marca înregistrata de parata, Curtea a concluzionat în sensul că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 6 lit. d) din lege.
În ceea ce priveşte reaua-credinţă (definita in general ca atitudine incorecta a unei persoanele care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire sociala, fiind pe deplin conştienta de caracterul ilicit al conduitei sale), instanţa de apel a reţinut că manifestări ale acestei atitudini subiective pot fi identificate in situaţii precum frauda in dauna intereselor unui terţ, frauda la lege sau abuzul de drept.
Astfel cum rezulta din cuprinsul criticilor formulate, reclamanta susţine ca manifestarea relei-credinţe a pârâtei se refera la fraudarea intereselor apelantei.
Cat priveşte noţiunea de frauda, aceasta presupune săvârşirea unor acte materiale menite sa înşele terţii sau autoritatea publica. Elementul fraudei se apreciază în concret în relaţiile dintre cei doi concurenţi, iar obligaţia de a proba reaua-credinţa revine în cauza reclamantei, parata bucurându-se de prezumţia bunei-credinţe la momentul înregistrării.
În lipsa stabilirii similarităţii mărcilor deţinute de părţi si a riscului de confuzie, incluzând si riscul de asociere, instanţa a apreciat ca nu poate fi reţinuta nici intenţia de fraudare a intereselor paratei, aceasta nefiind, de altfel dovedita.
Parata a ales denumirea „C.T.„ in urma efectuării unui studiu de piaţa, comandat printr-o firma de specialitate in domeniu, astfel încât este nefondata critica reclamantei in sensul ca denumirea ar fi fost inspirata de numele comercial al acesteia, avându-se in vedere totodată si nedovedirea riscului de confuzie si asociere, mai sus amintita.
Existenta mai multor litigii de natura civila si penala intre cele doua părţi nu este de asemenea de natura a face dovada relei-credinţe a paratei la momentul înregistrării mărcii, ci doar a raporturilor tensionate intre părţi, aspect nerelevant in aprecierea atitudinii subiective a paratei, in situaţia in care acesta nu se coroborează cu alte mijloace de proba.
În consecinţă, instanţa a apreciat ca, in cauza, nu s-a făcut dovada ca parata se afla in situaţia reglementata de prevederile art. 48 lit. c) din legea speciala, astfel încât si aceasta cauza de anulare a mărcii a fost apreciată nefondata.
Cât priveşte motivul de anulare prevăzut de dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. a) raportat la art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 3 lit. a) din lege, in sensul ca marca intimatei parate nu îndeplineşte funcţia de baza a unei mărci, respectiv aceea de a deosebi serviciile titularului ei de serviciile prestate de alţi comercianţi, instanţa de apel a apreciat că aceasta critica nu poate fi avuta in vedere in apel, fata de prevederile art. 294 C. proc. civ., fiind formulata pentru prima data in fata acestei instanţe. De altfel, critica se întemeiază tot pe ideea puternicei similarităţi a celor doua mărci, la nivel conceptual şi verbal, aspect ce a fost analizat anterior.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta SC C.T. SRL, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta reclamantă a susţinut următoarele:
1. Instanţa de apel a făcut aplicarea greşita a prevederilor art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998
Recurenta consideră că în mod greşit instanţa de apel a limitat analiza cererii la întrunirea condiţiilor din art. 48 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 lit. d) si, respectiv din art. 48 alin. (1) lit. c).
Prin cererea de chemare in judecata s-a invocat ca temei de drept art. 48 alin. (1) lit. a), b) si c) din Legea nr. 84/1998. Primele litere din articolul de lege invocat fac trimitere la dispoziţiile art. 5 si art. 6 din Legea nr. 84/1998. Dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. b) se coroborează si cu art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998, astfel încât instanţa trebuia sa facă o analiza a similarităţii dintre mărcile in cauza si a riscului de confuzie pentru public, indiferent daca constata sau nu notorietatea mărcii reclamantei.
Instanţa de apel a analizat aceasta similaritate numai ca o prima cerinţa a aplicării cauzei de nulitate referitoare la conflictul cu o marca notorie, iar in analiza făcuta nu au fost luate in considerare argumentele invocate de reclamantă, astfel încât concluziile analizei sunt eronate.
Recurenta mai susţine că o aplicare corecta a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998 releva îndeplinirea celor trei condiţii pentru anularea mărcii ulterioare, toate 3 fiind îndeplinite in speţa: (i) mărcile in discuţie sunt similare; (ii) sunt destinate a fi aplicate unor produse sau servicii identice sau similare; (iii) exista un risc de confuzie pentru public, inclusiv riscul de asociere.
2. Instanţa de apel a făcut aplicarea greşita a prevederilor art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998 (conflictul cu o marca notorie).
Reclamanta consideră că a dovedit ca în cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicabilitatea dispoziţiilor art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998 şi regulii nr. 16 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 pentru aprecierea notorietăţii: (i) larga cunoaştere pe teritoriul României, si respectiv (ii) pentru segmentul de public căruia se adresează produsele sau serviciile la care se refera marca.
3. Instanţa de apel a făcut aplicarea greşita a prevederilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 (reaua-credinţă la înregistrare).
În literatura de specialitate, înregistrarea unei mărci cu rea-credinţă presupune intenţia de a folosi această înregistrare în alte scopuri decât acela de a distinge serviciile titularului de cele ale altor persoane: intenţia de a bloca activitatea comerciala a unor concurenţi, de a profita de renumele acestora, etc. De asemenea, doctrina şi practica judiciara au identificat mai multe cazuri in care se poate prezuma reaua - credinţa, cazuri ce conduc la ideea existentei unei intenţii de a profita de pe urma unui comerciant, spre exemplu cazul unui distribuitor care înregistrează marca furnizorului sau, cazul unui comerciant care înregistrează o marca pentru o multitudine de produse si servicii pe care nu foloseşte, blocând astfel concurenta si in general cazul oricărei persoane care prefigurează obţinerea unui avantaj din înregistrarea mărcii, altul decât acela de a deosebi produsele si serviciile sale de cele ale altor persoane.
Prin urmare, reaua credinţa este definita ca atitudinea subiectiva a persoanei care săvârşeşte un act sau fapt contrar legii, fiind pe deplin conştientă de caracterul ilicit al faptei ale.
Tot practica judiciara a statuat ca reaua-credinţă consta in atitudinea subiectiva a titularului mărcii care avea cunoştinţa la data depunerii cererii de înregistrare despre activitatea concurentului sau, condiţie a cunoaşterii care poate fi considerata dovedita atunci când fie există relaţii contractuale intre parţi, fie exista orice alta dovada din care sa reiasă ca părţile au avut contacte anterioare.
Recurenta consideră că marca a cărei anulare se cere a fost solicitata la înregistrare cu rea-credinţă, întrucât: părţile in litigiu sunt vecini de peste 18 ani, locaţiile acestora fiind situate la aproximativ 20 de metri una de alta, părţile prestează aceeaşi activitate - servicii de restaurant si cazare, deci sunt comercianţi concurenţi pe aceeaşi piaţa, reclamanta a folosit întotdeauna denumirea „T."; pentru oferirea de servicii de restaurant si cazare, intimata-pârâta a folosit de-a lungul timpului alte denumiri pentru a-si promova serviciile: „C.";, „B.";, după care, in anul 2007, se decide „brusc"; să depună spre înregistrare o denumire care conţine numele reclamantei;
Activitatea reclamantei a fost în continua creştere, spre deosebire de activitatea intimatei-pârâte, element de natura sa justifice interesul intimatei-pârâte de a înregistra o denumire similara cu cea a vecinului, pentru a profita de succesul acestuia;
Intimata-pârâta are în perspectivă intenţia de a folosi alte denumiri pentru locaţiile pe care le va deschide în alte oraşe, aşa cum ilustrează rezervările sale de nume de domenii.
Recurenta mai invocă şi furnizarea de către pârâtă de informaţii şi documente false în faţa O.S.I.M., în vederea obţinerii înregistrării mărcii - facturi si autorizaţii inexistente confirmate prin recunoaşterea intimatei-pârâte la interogatoriu, precum si prin începerea urmăririi penale împotriva administratorului intimatei-pârâte.
La dosarul cauzei nu exista niciun studiu de piaţa în sensul celor reţinute de instanţa de apel. Denumirea propusă ca marcă de intimata-pârâta este inspirată numai din denumirea sub care cunoştea că reclamanta prestează cu succes serviciile de peste 20 de ani.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
1. Prima critică a recurentei, în cadrul căreia se susţine că în mod greşit instanţa de apel s-a limitat în analiza cererii la motivele de anulare a înregistrării mărcii prevăzute de art. 48 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 lit. d) şi, respectiv art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, este fondată.
În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta a arătat că şi-a înregistrat la O.S.I.M. marca T. din 23 aprilie 2007 şi că, ulterior, pârâta a înregistrat marca C.T., deşi reclamanta avea înregistrată anterior marca sa, invocând printre altele şi împrejurarea că pârâta a profitat în mod incorect de renumele mărcii reclamantei, în scopul obţinerii de beneficii prin inducerea în eroare a clienţilor.
Ca temei juridic al cererii s-au invocat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. f), art. 6 alin. (1) lit. a) şi art. 48 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 84/1998.
Dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. b) se coroborează şi cu art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998. Acest text, astfel cum era în vigoare la data promovării acţiunii, anterior modificării şi republicării Legii nr. 84/1998, prevedea că: „În afara motivelor prevăzute la art. 5 alin. (1), o marcă este refuzată la înregistrare, dacă: (…) c) este similară cu o marcă anterioară şi este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau similare, dacă există un risc de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere cu marca anterioară.” În prezent, motivul de refuz la înregistrare prevăzut de art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998 se regăseşte în actualul art. 6 lit. b) din legea republicată.
Instanţa de apel a reţinut, în prima parte a motivării sale, că reclamanta şi-a întemeiat cererea de anulare a mărcii pe ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 48 lit. b) din Legea nr. 84/1996 privind reaua – credinţa la momentul înregistrării mărcii, precum si pe ipoteza identităţii sau similarităţii cu o marca notorie în România, pentru produse identice sau similare, reglementată de prevederile art. 6 lit. d) din acelaşi act normativ, fără a observa că în motivarea în fapt şi în drept a cererii s-a susţinut şi motivul de anulare prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Neexaminând acest motiv de anulare a mărcii, instanţa de apel a omis în parte să cerceteze fondul cauzei, ceea ce atrage, potrivit art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
2. Cea de-a doua critică, referitoare la aplicarea greşita a prevederilor art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998, nu poate fi primită. Deşi de susţine încălcarea dispoziţiilor legale, în dezvoltarea acestei critici se face trimitere la probele administrate, recurenta apreciind că a făcut dovada notorietăţii mărcii sale şi că instanţa a ignorat anumite dovezi.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
Recurenta tinde la reaprecierea situaţiei de fapt, finalitate incompatibilă cu controlul judiciar ce se poate exercita de către instanţa de recurs, circumscris cazurilor de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., care reglementau ca motiv de recurs situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, au fost abrogate prin art. I pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005.
3. Motivul de recurs referitor la aplicarea greşita a prevederilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 este fondat pentru considerentele care urmează:
În ceea ce priveşte reaua-credinţă, după invocarea unor consideraţii teoretice cu privire la caracteristicile generale ale acestei noţiuni, instanţa de apel a reţinut că, în lipsa stabilirii similarităţii mărcilor deţinute de părţi şi a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, nu poate fi reţinută nici intenţia pârâtei de fraudare a intereselor reclamantei.
În subsidiar, instanţa de apel a reţinut că reaua-credinţă nu a fost dovedită, deoarece pârâta a ales denumirea „C.T.„ în urma efectuării unui studiu de piaţa, astfel încât este nefondata critica reclamantei în sensul că denumirea ar fi fost inspirată de numele comercial al acesteia. De asemenea, existenţa mai multor litigii de natură civilă şi penală între cele două părţi nu a fost apreciată de natură a face dovada relei-credinţe a pârâtei la momentul înregistrării mărcii.
În susţinerea motivului de recurs corespunzător şi făcând trimitere la practica judiciară, recurenta reclamantă consideră că mărcile în conflict sunt similare din punct de vedere verbal şi conceptual, iar marca a cărei anulare se cere a fost solicitata la înregistrare cu rea-credinţa, întrucât: părţile în litigiu sunt vecini de peste 18 ani, locaţiile acestora fiind situate la aproximativ 20 m una de alta, părţile prestează aceeaşi activitate - servicii de restaurant şi cazare, deci sunt comercianţi concurenţi pe aceeaşi piaţa, reclamanta a folosit întotdeauna denumirea „T."; pentru oferirea de servicii de restaurant şi cazare, în timp ce intimata-pârâta a folosit de-a lungul timpului alte denumiri pentru a-şi promova serviciile.
Recurenta mai susţine că activitatea reclamantei a fost în continuă creştere, spre deosebire de activitatea intimatei-pârâte, element de natură să justifice interesul intimatei-pârâte de a înregistra o denumire similară cu cea a vecinului, pentru a profita de succesul acestuia. Mai arară că la dosarul cauzei nu există niciun studiu de piaţa în sensul celor reţinute de instanţa de apel şi că denumirea propusă ca marcă de intimata-pârâta este inspirată numai din denumirea sub care cunoştea că reclamanta prestează cu succes serviciile de peste 20 de ani.
În raport de împrejurarea că, astfel cum s-a arătat la pct. 1 din prezentele considerente, neexaminarea de către instanţa de apel a motivului de anulare prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998 determină casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, caz în care se va reanaliza problema similarităţii celor două mărci, precum şi existenţa riscului de confuzie sau asociere, Înalta Curte consideră că cercetarea se impune a fi reluată de către instanţa de apel şi în ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor relei credinţe.
De asemenea, reţinând că nu s-a făcut dovada relei credinţe, instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, deoarece nu rezultă din considerentele deciziei că s-ar fi analizat criteriile de apreciere a relei-credinţe astfel cum au fost reflectate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (decizia pronunţată la data de 11 iunie 2009 în cauza C – 529/07, Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG contra Franz Hauswirth GmbH).
Potrivit acestei decizii, pentru aprecierea existenţei relei‑credinţe a solicitantului, în sensul art. 51 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 40/94 privind marca comunitară, instanţa naţională trebuie să ia în considerare toţi factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă comunitară şi, în special: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează cel puţin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere; intenţia solicitantului de a-l împiedica pe acest terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare; nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (5), art. 313 şi art. 314 C. proc. civ, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
În rejudecare, instanţa de apel va examina motivul de anulare a mărcii prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998, iar în ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege, se vor avea în vedere circumstanţele concrete ale speţei şi se vor analiza argumentele recurentei în ceea ce priveşte existenţa relei-credinţe a pârâtei la momentul solicitării de înregistrare a mărcii, urmând a se stabili, pe baza tuturor împrejurărilor speţei, de natură a configura atitudinea subiectivă a pârâtei la momentul cererii de înregistrare a mărcii, dacă aceasta a fost sau nu de rea-credinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC C.T. SRL împotriva deciziei civile nr. 153/A din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2311/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2365/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
