ICCJ. Decizia nr. 2042/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2042/2012
Dosar nr. 14045/3/2010
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, la data de 18 martie 2010, reclamanta L.M. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în cuantum de 400.000 euro, echivalent în lei la data plăţii efective, pentru măsura administrativă abuzivă a strămutării forţate în perioada 1951-1956.
Reclamanta a arătat că trauma părinţilor săi şi, implicit, a sa, a continuat şi după încetarea măsurii abuzive, fiind lipsiţi de bunurile personale pe care nu le-au mai recuperat.
Prin sentinţa civilă nr. 1120 din 25 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri, către reclamantă, în cuantum de 8.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, la cursul oficial al B.N.R.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a fost dislocată împreună cu părinţii din zona frontierei de vest la data de 18 iunie 1951, în baza Deciziei M.A.I nr. 200/1951, în localitatea Răchitoasa, restricţia domiciliară fiind ridicată la data de 6 august 1955, în baza Deciziei M.A.I. 6100/1955, prin măsura administrativă arătată fiind încălcate drepturi fundamentale ale omului care justifică acordarea de despăgubiri.
Potrivit Hotărârii nr. 2409 din 30 aprilie 1991, emisă de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-lege nr. 118/1990, perioada în care reclamanta a avut domiciliul obligatoriu, respectiv, 4 ani, o lună şi 18 zile, i s-a recunoscut ca vechime în muncă, primind o indemnizaţie lunară în cuantum de 827 lei, totalizând pe perioada 1990 - 31 mai 2010, suma de 43.969 RON.
Tribunalul a apreciat că suma de 8.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezintă o reparaţie echitabilă şi suficientă a prejudiciului moral suferit.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta L.M. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanta L.M. a arătat că hotărârea este nelegală şi netemeinică, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, insuficiente în raport cu suferinţele îndurate şi cu hotărârile judecătoreşti pronunţate de alte instanţe cu privire la aceeaşi situaţie juridică.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat, pe de o parte, că despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, aşa cu este şi măsura dislocării, iar pe de altă parte, că în speţă au fost deja acordate despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Pârâtul a mai arătat că suma acordată cu titlu de daune morale este prea mare şi are drept scop nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate, în majoritatea cazurilor acestea fiind cuantificate sub nivelul de 5.000 euro.
Reclamanta a depus, ulterior declarării ca neconstituţional, a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, concluzii scrise prin care a solicitat ca la momentul judecării cauzei, să fie avute în vedere şi dispoziţiile art. 15 din Constituţia României, referitoare la principiul neretroactivităţii, împrejurarea că Legea 202/2010 a menţinut dispoziţiile declarate neconstituţionale, deciziile Curţii Constituţionale fiind nule, Rezoluţia nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, cauza CEDO - A.M. şi alţii împotriva României.
Prin Decizia civilă nr. 119/ A din 7 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea introductivă de instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, în considerarea principiului disponibilităţii, instanţa nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost stabilită de reclamantă, situaţie faţă de care reglementările internaţionale pe care aceasta le-a indicat în concluziile scrise nu reprezintă o modificare a temeiului juridic al acţiunii, ci temeiuri juridice internaţionale incidente în silogismul juridic presupus de Legea 221/2009, act normativ intern care le-ar transpune în plan naţional, la care instanţa se va raporta în considerentele sale.
Instanţa de apel a mai reţinut că dispoziţiile legale ce au constituit temeiul juridic al acţiunii, respectiv, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin mai multe decizii recente, obligatorii şi cu efecte erga omnes, situaţie fată de care cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamantă, în temeiul acestor dispoziţii legale, care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată.
Instanţa de apel a constatat că abrogarea acestei norme juridice, ca urmare a constatării caracterului său neconstituţional, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură să răpească reclamantei, aparenta „speranţă legitimă" dedusă din articolul abrogat (referitor la posibilitatea acordării de daune morale) şi nici să o priveze de un „bun" în accepţiunea dată de dispoziţiile Convenţiei.
Pe de altă parte, reclamanta a beneficiat de despăgubiri în temeiul unor acte normative similare, ce au avut drept scop tocmai repararea prejudiciului produs prin măsura administrativă abuzivă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta L.M., arătând că, Decizia de neconstituţionalitate raportat la care instanţa de apel a admis apelul pârâtului şi a respins acţiunea introductivă de instanţă, nu este aplicabilă în cauză, inconsecvenţa legislativă neputând fi imputată persoanei îndreptăţite care acţionează în justiţie în temeiul drepturilor recunoscute de Legea nr. 221/2009.
Reclamanta mai arată că reţinerea, de către instanţa de apel, a incidenţei deciziei de neconstituţionalitate, încalcă principiile aplicării legii în timp şi principiul speranţei legitime, astfel cum este consacrat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Recursul este nefondat, pentru următoarele motive:
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Decizia de neconstituţionalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 7 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivităţii.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19 martie2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. l din Protocolul nr. l.
în jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" - (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţa nu s-a conturat însă, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituţională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional, astfel încât nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene, critica recurentei - reclamante în acest sens urmând a fi înlăturată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta L.M. împotriva deciziei nr. 119/ A din 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 2046/2012. Civil. Partaj judiciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2041/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
