ICCJ. Decizia nr. 2319/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2319/2012
Dosar nr. 273/83/2009
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1721/ D din 21 septembrie 2010, Tribunalul Satu - Mare a respins excepţiile de netimbrare, autorităţii de lucru judecat, prematurităţii, inadmisibilităţii cererii, precum şi excepţia privind constatarea uzucapiunii ca mijloc de paralizare a acţiunii de revendicare imobiliară, a respins cererea de suspendare a judecăţii în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. 3889/296/2010 al Tribunalului Satu-Mare, a admis acţiunea reclamantei P.G.C.C. împotriva pârâtei P.O.R. CRUCIŞOR, a obligat pârâta să lase, reclamantei, în deplină proprietate, imobilele înscrise în C.F. nr. 74 Crucişor, sub nr. top. 621, în natură, biserică şi teren în suprafaţă de 881 m.p., situate în com. Crucişor, jud. Satu Mare, a respins cererea reconvenţională privind rectificarea înscrierilor din C.F. nr. 74 Crucişor, în sensul radierii titlului juridic de posesiune faptică asupra imobilului în litigiu, înscris în favoarea reclamantei-pârâte.
În fapt, s-a reţinut că, potrivit extrasului C.F. nr. 74 Crucişor, nr. cad. 621, reclamanta este proprietarul tabular al imobilului în litigiu, biserică şi teren, în suprafaţă totală de 881 m.p., conform încheierii nr. 4481/1906, cu titlu juridic de posesiune faptică.
Înscrierea nu a fost radiată, modificată ori rectificată de-a lungul întregii perioade în care pârâta a invocat posesia sa utilă asupra imobilului în litigiu.
Spre deosebire de titlul juridic conferit printr-un alt mod translativ de proprietate şi înscris în cartea funciară, posesiunea faptică nu făcea dovada deplină şi absolută, în condiţiile legislative existente la data intabulării, anul 1906, a unui drept real principal imobiliar. În schimb, acest titlu juridic se bucura de o ocrotire egală în privinţa titularului său în ce priveşte asigurarea şi garantarea exercitării posesiei, în condiţiile şi cu respectarea tuturor garanţiilor conferite de o înscriere în cartea funciară.
În ce priveşte cererea reconvenţională ce are ca obiect rectificarea înscrierii de sub poziţia nr. B.1 din C.F. nr. 74 Crucişor, nr. cad. 621, în sensul radierii dreptului de proprietate al reclamantei, raportat la data iniţierii litigiului de faţă, prima instanţă a reţinut că, în speţă, sunt aplicabile reglementările cuprinse în art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare.
Potrivit acestei norme juridice, rectificarea unei înscrieri de carte funciară se poate realiza în patru ipoteze legale distincte, însă, în toate aceste situaţii, prevederea legală impune ca, în prealabil, „prin hotărâre judecătorească irevocabilă” să se fi constatat împrejurarea care determină rectificarea înscrierii de carte funciară.
S-a reţinut că nu s-a făcut dovada pronunţării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care să se fi constatat aspectele invocate de către pârâta-reclamantă, astfel încât instanţa a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională.
De altfel, cerinţa de mai sus este cuprinsă şi în art. 35 – art. 36 din Decretul - Lege nr. 115/1938, ca act normativ premergător Legii nr. 7/1996, iar în eventualitatea solicitării de către pârâta-reclamantă în acest moment a existenţei vreuneia dintre ipotezele reglementate prin art. 34 din acest din urmă act normativ, instanţa a apreciat că acţiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluţionarea unei stări de fapt afirmate de pârâtul dintr-o astfel de acţiune.
Prin decizia civilă nr. 97/ A din 05 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 3050 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei, a obligat pârâtă să plătească părţii apelante reclamante suma de 2575 lei, cheltuieli de judecată în apel.
S-a reţinut că reclamanta este proprietar tabular al imobilului în litigiu conform încheierii nr. 4481/1906, cu titlu juridic posesiune faptică, care până în prezent nu a fost radiat, modificat ori rectificat.
În aceste condiţii de fapt şi de drept, s-au apreciat, ca neîntemeiate, criticile pârâtei, în sensul că reclamanta nu ar avea interes şi nici calitate procesuală în promovarea acţiunii pendinte.
Fiind proprietar tabular, reclamanta ar fi trebuit să se bucure de asigurarea şi garantarea exercitării posesiunii, în condiţiile şi cu respectarea tuturor garanţiilor conferite de înscrierea în cartea funciară, astfel că, din acest punct de vedere, sunt dovedite condiţiile acţiunii civile, respectiv interesul şi calitatea procesuală.
Au fost apreciate, ca nefondate, criticile pârâtului, în sensul că instanţa de fond nu a disjuns soluţionarea acţiunii introductive de cererea reconvenţională, pentru ca mai apoi să se poată pronunţa asupra cererii de suspendare a pricinii iniţiale. Au fost avute în vedere dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv faptul că pârâta reclamantă nu a făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. S-a apreciat astfel că acţiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluţionarea unei stări de fapt afirmată de pârâtul reclamant reconvenţional.
Au fost apreciate, ca neîntemeiate, criticile potrivit cărora reclamanta nu ar fi făcut dovada că a fost deposedată samavolnic, întrucât este de notorietate faptul că, cultul greco-catolic a fost desfiinţat, pierzând astfel şi dreptul de proprietate prin efectul legii, Decretul nr. 358/1948. Nu se poate vorbi de o trecere a credincioşilor greco-catolici la cultul ortodox în mod voluntar, liber consimţit, trecerea ce a avut loc s-a făcut efectiv doar ca urmare a interzicerii cultului greco-catolic în baza Decretului nr. 358/1948.
Este adevărat că, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 358/1948, o parte din averea mobilă şi imobilă a cultului greco-catolic, revenea statului, iar lăcaşurile de cult şi casele parohiale urmau a fi atribuite Bisericii ortodoxe, prin hotărâre a comisiei interdepartamentale, dar pârâta nu a depus la dosar o asemenea hotărâre, nedovedind faptul că imobilul în litigiu i-ar fi fost atribuit printr-o astfel de hotărâre, în condiţiile actului normativ mai sus arătat.
Prin Decretul - Lege nr. 9/1989 a fost abrogat Decretul nr. 358/1948, iar ulterior, prin Decretul - Lege nr. 126/1990, a fost recunoscut oficial cultul greco-catolic, precizându-se la art. 2 că bunurile ce au aparţinut B.R.U.R., care au fost preluate de stat, şi deci de B.O.R., se restituie în starea lor actuală, B.R.U.R.
Art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990 a stabilit că situaţia juridică a lăcaşurilor de cult, caselor parohiale ce au aparţinut B.R.U.R., preluate de Biserica Ortodoxă, urmează să fie stabilită de o comisie mixtă, împotriva deciziei luate, partea interesată având deschisă calea acţiunii în justiţie.
În cauză, nu s-a făcut dovada constituirii comisiei mixte prevăzute de art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990, şi nici a faptului că s-ar fi întrunit, astfel că, a accepta ideea că nu s-a parcurs o procedură prealabilă şi, în consecinţă, acţiunea din acest punct de vedere ar fi inadmisibilă, ar însemna încălcarea liberului acces la un tribunal, a dreptului la un proces echitabil, ceea ce ar contraveni art. 6 din C.E.D.O.
Referitor la faptul că reclamanta nu ar fi dovedit numărul credincioşilor care aparţin cultului greco-catolic, s-a apreciat că şi acest aspect este neîntemeiat faţă de obiectul acţiunii, respectiv dreptul de proprietate este un drept fundamental, proprietatea neputând fi pusă în discuţie în baza criteriilor numerice prin cantitate.
În mod corect, instanţa de fond a respins excepţia uzucapiunii invocată de pârâtă în vederea paralizării acţiunii în revendicare a reclamantei. Pentru a putea fi invocată o astfel de excepţie, este necesar a fi îndeplinite toate condiţiile legale aplicabile posesiei utile.
Or, deposedarea proprietarului de carte funciară s-a realizat în mod samavolnic, în temeiul unui act normativ ce a desfiinţat un cult religios legal constituit, iar după 1990, posesia astfel exercitată nu a mai avut un caracter netulburat şi nici sub nume de proprietar, nefiind îndeplinite astfel condiţiile uzucapiunii.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 23 mai 2011, pârâta P.O.R. CRUCIŞOR, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Instanţele fondului nu au soluţionat cererea de suspendare a judecăţii în mod efectiv, cu respectarea dreptului părţii la un proces echitabil. Deşi prin cererea de apel au fost atacate toate încheierile de şedinţă, inclusiv cea de respingere a cererii de suspendare, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei cereri, aspect care atrage casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Instanţa, în baza rolului activ, raportat la dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, trebuia să disjungă soluţionarea acţiunii introductive, de cererea reconvenţională, urmând ca, ulterior, să procedeze la suspendarea pricinii iniţiale până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
În privinţa cererii reconvenţionale, s-a susţinut că nu au fost administrate probe, starea de fapt nefiind astfel pe deplin stabilită.
Interesul legitim în promovarea acţiunii introductive trebuia dovedit punctual pentru localitatea Crucişor, respectiv că exista o vătămare reală a libertăţii cultelor pentru persoanele care au fost împiedicate să se înscrie în cultul greco-catolic. Simpla invocare a unor fapte istorice, fără puterea dovezii juridice în conturarea exactă a stării de fapt, nu poate fundamenta admiterea acţiunii reclamantei.
Cum starea de fapt nu a fost pe deplin stabilită, se impune casarea cu trimitere, cu atât mai mult cu cât prin încheierile de şedinţă, în susţinerea cererii reconvenţionale, instanţa de judecată a încuviinţat iniţial depunerea de către pârâtă a tuturor actelor care au stat la baza intabulării dreptului de proprietate al reclamantei. Ulterior, în absenţa reprezentantului pârâtei, s-a revenit asupra încuviinţării, fără ca acest aspect să fie discutat în contradictoriu de către părţi, aspect care pune sub semnul întrebării respectarea dreptului la apărare al pârâtei.
Înscrierile din anul 1906, deşi s-au realizat în baza unor dispoziţii legale abrogate, instanţa de judecată la raportează tot la Legea nr. 7/1996, republicată, reţinând în mod greşit că acesta reprezintă o certificare a titularului posesiei. Dacă se acordă efect juridic posesiunii faptice care nu corespunde legii în vigoare, înlăturându-se implicit şi efectele uzucapiunii, pentru egalitate de arme în procesul civil, instanţa de judecată trebuia să reţină şi lipsa interesului legitim, în sensul că nu se pot înlătura dispoziţiile legale în vigoare la data deposedării, Decretul nr. 177/1948 şi Decretul nr. 358/1948.
Imposibilitatea constituirii cultului greco-catolic, în condiţiile existentei unor dispoziţii legale care garantau libertatea cultelor, trebuia dovedită pentru justificarea interesului legitim.
În mod nelegal instanţa de apel a arătat că nu are relevanţă numărul credincioşilor, deşi reclamanta trebuia să dovedească numărul credincioşilor care, din motive mai presus de voinţa lor nu au mai putut să se constituie în cultul greco-catolic. Trebuia să se dovedească deposedarea forţată, numărul mare al credincioşilor deposedaţi, iar ulterior anului 1990, revenirea acestora la cultul greco-catolic, pentru că numai astfel exista un interes legitim în promovarea acţiunii, văzând totodată şi angajamentele Bisericii catolice conform cărora în zonele unde credincioşii sunt preponderent ortodocşi nu se va insista la măsura restitutio in integrum.
Reclamanta trebuia să dovedească în mod efectiv calitatea procesuală, interesul legitim, prejudiciul real suferit, imposibilitatea includerii forţate a credincioşilor greco-catolici între cei ortodocşi ar fi adus un argument în plus acţiunii reclamantei. Cât timp credincioşii nu reclamă o încălcare a dreptului lor, reclamanta nu are interes să o invoce.
Instanţa de apel revine la procedura reglementată de legi speciale, deşi admite acţiunea de drept comun, reţinând că în cauză nu s-a dovedit întrunirea comisiei mixte care să concilieze diferendele, dar cum starea de fapt nu a fost clar stabilită, nu există certitudinea că părţile au făcut sau nu demersuri pentru constituirea comisiei mixte. Prin Decretul - Lege nr. 126/1990 s-a creat oportunitatea ca acest cult să preia bunurile pe care le-a stăpânit, specificându-se exact modalitatea de retrocedare, respectiv crearea unor comisii mixte, prin hotărâre de Guvern, din reprezentanţi ai celor două culte. Reclamanta nu a făcut dovada demersurilor concrete efectuate în acest sens, acţiunea introductivă de instanţă devenind astfel nelegală.
Atât Legea nr. 10/2001, prin art. 8 alin. (2), cât şi Legea nr. 247/2005 se referă la o procedură specială de restituire, pe care însă reclamanta a ignorat-o.
În concluzie, s-a susţinut că nu s-a stabilit pe deplin starea de fapt, nu s-a răspuns pertinent cererii de suspendare a cursului judecăţii, nu s-a pronunţat asupra excepţiei uzucapiunii şi acţiunii reconvenţională.
Recursul va fi admis pentru considerentele ce urmează:
Nu poate fi primită critica referitoare la pretinsa nesoluţionare a cererii de suspendare a judecăţii, întrucât din expunerea de motive a deciziei atacate rezultă cu evidenţă că o astfel de analiză instanţa a realizat, aceasta având în vedere, în contextul circumstanţelor cauzei pendinte, necontestate, dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv faptul că pârâta reclamantă nu a făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
S-a apreciat astfel judicios că, de principiu, acţiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluţionarea unei stări de fapt afirmată de pârâtul-reclamant reconvenţional.
În ce priveşte criticile referitoare la fondul raportului juridic litigios, împrejurarea că în mod nelegal nu s-a avut în vedere numărul credincioşilor, că trebuia să se dovedească deposedarea forţată, numărul mare al credincioşilor deposedaţi, iar ulterior anului 1990, revenirea acestora la cultul greco-catolic, interesul legitim în promovarea acţiunii, nu s-a dovedit întrunirea comisiei mixte care să concilieze diferendele, chiar a demersurilor efectuate pentru constituirea comisiei mixte, consecinţele acestor neregularităţi sub aspectul legitimităţii accesului la instanţă, invocarea existenţei unei proceduri speciale de restituire, pe care reclamanta ar fi ignorat-o - Înalta Curte a constatat că susţinerea recurentei referitoare la neclarificarea deplină a situaţiei de fapt, premisă a controlului de legalitate, este întemeiată.
În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Constatarea faptelor, aşa cum rezultă ele din actele şi dovezile administrate de părţi, este atributul instanţelor fondului iar hotărârea trebuie să fie motivată cu suficientă claritate cu privire la starea de fapt, prin trimitere la probele de la dosar, obligaţia judecătorilor de a-şi motiva hotărârile constituind una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil.
În acest scop, judecătorii fondului au îndatorirea, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, sens în care sunt în drept să ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, sau să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Important de reţinut este faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o cerere în revendicare a unui lăcaş de cult ce a aparţinut P.G.C.C., cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Chiar dacă cererea reclamantei se întemeiază pe dispoziţiile de drept comun, având în vedere obiectul acesteia, solicitarea de retrocedare a unui lăcaş de cult, nu pot fi ignorate prevederile Decretului - Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la B.R.U.R., prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, acestea distingând între două situaţii foarte clar enunţate: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu excepţia moşiilor) în starea lor actuală şi b) situaţia lăcaşurilor de cult şi a celor parohiale, preluate de B.O.R., pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitate care deţin aceste bunuri.
Într-un astfel de context normativ, era necesar ca instanţele anterioare să se pronunţe explicit, cu precădere, dacă litigiul pendinte, prin pretenţia concretă formulată, pune sau nu problema raportului lege generală, lege specială, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o astfel de abordare.
În ipoteza admiterii existenţei unei reglementări cu caracter special, instanţa fondului este chemată să dea eficienţă criteriului referitor la dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunul, situaţie în care se impune suplimentarea probatoriului pentru obţinerea de date relevante sub acest aspect.
Instanţa de apel va trebui să răspundă în mod explicit dacă procedura instituită de dispoziţiile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005), a fost respectată, respectiv finalizată, întrucât intervenţia instanţei de judecată a fost strict reglementată, după cum urmează „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”.
De principiu, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa de judecată este chemată să analizeze în fond o pretenţie, deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar pentru a se ajunge la o asemenea etapă trebuie clarificate pe deplin şi printr-o intervenţie activă a instanţei, circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, convocarea comisiei, adoptarea sau nu a unei decizii, motivarea acesteia după criteriile legii, existenţa sau nu a unui proces-verbal de constatare a imposibilităţii constituirii comisiei etc., cu atât mai mult cu cât, dacă se va ajunge la concluzia existenţei unei reglementări speciale, instanţa nu va mai putea ieşi din limitele impuse de cadrul normativ special. În această ultimă ipoteză, instanţa va fi obligată să respecte opţiunea legiuitorului care a înţeles să reglementeze într-o anumită modalitate situaţia imobilelor cu o anumită afectaţiune - lăcaşuri de cult, acesteia nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.
În condiţiile în care legiuitorul nu explicitează sintagma „potrivit dreptului comun”, instanţa de judecată este obligată să stabilească semnificaţia normei legale incidente (posibilitatea formulării oricărei acţiuni în justiţie, la alegerea titularului dreptului subiectiv pretins, prin care acesta înţelege să-şi valorifice dreptul, cercetându-se, pe cale prejudicială, modalitatea de deposedare a reclamantului de bunul său, ori o acţiune personală în retrocedare cu caracter special).
În egală măsură, instanţa de apel va trebui să se pronunţe şi dacă Decretul - Lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005) are sau nu caracter reparator în ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, prin comparaţie cu conţinutul altor acte normative care au instituit dreptul la măsuri reparatorii, obiectul acestora, procedura de acordare a măsurilor reparatorii, precum şi modul de sesizare a instanţei de judecată de către persoana îndreptăţită, cadrul şi condiţiile soluţionării acţiunii în justiţie (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, O.U.G. nr. 94/2000, Legea nr. 10/2001, etc.).
Trimiterea la dreptul comun pe care o face legiuitorul nu poate fi redusă la dimensiunea pur procedurală, aceea de acces la instanţă, ci are şi semnificaţia aplicării, în cadrul acţiunii în justiţie, a anumitor reguli de drept substanţial, pe care instanţa fondului este obligată să le identifice (rezolvând astfel şi eventuala problemă a raportului lege generală-lege specială) şi să le aplice, într-un context probator adecvat.
În privinţa cererii reconvenţionale, s-a susţinut cu deplin temei că nu au fost administrate probe, starea de fapt nefiind astfel pe deplin stabilită.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta P.O.R. Crucişor împotriva deciziei nr. 97/ A din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 230/2012. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2321/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
