ICCJ. Decizia nr. 2240/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2240/2012
Dosar nr. 2601/30/2010
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1811 din 08 iulie 2010, Tribunalul Timiş – secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de statul pârât, a admis în parte acţiunea reclamantului M.S. şi a obligat statul să-i plătească suma de 40.000 euro despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin deportarea sa şi câte 40.000 euro pentru fiecare din părinţii săi, de asemenea, deportaţi împreună cu el.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamantul, părinţii săi şi fratele său au fost deportaţi în localitatea Stăncuţa Nouă, în perioada 18 iunie 1951- 27 iulie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe decizia nr. 200/1951.
Tribunalul a reţinut că, deşi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri morale doar pentru condamnări politice, astfel de despăgubiri se acordă şi pentru măsuri administrative cu caracter politic.
Soluţionând cauza în echitate, raportat la împrejurările concrete ale măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuşi reclamantul şi autorii săi, la durata acesteia, tribunalul a apreciat că reclamantul are dreptul la 40000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru deportarea sa, la 40000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru deportarea tatălui şi la 40000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru deportarea mamei sale, în acest sens acţiunea urmând a fost admisă în parte.
Măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 pot constitui un criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu sub forma unei operaţii aritmetice, având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului, întrucât, pe parcursul judecăţii a fost pronunţată şi publicată Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale care a condus la dispariţia temeiului de drept pe care şi-a întemeiat reclamantul acţiunea, respectiv a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia nr. 800 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara – secţia civilă, a fost admis apelul pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, şi în consecinţă, a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Ca urmare a cererilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în mai multe dosare aflate pe rolul instanţelor în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis respectiva excepţie.
Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituţionalităţii sale dar şi cel al compatibilităţii lui cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Curtea Constituţională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menţionate prin instituirea, ca efect al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, şi de aceea, este în mod vădit, neavenită.
Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituţionalităţii unui text de lege sau ordonanţă, rezultă, deci, că ea nu va produce consecinţe decât pentru viitor adică în privinţa consecinţelor şi efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecăţii, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituţionalitate constatat.
Privită în conţinutul său, obligaţia de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamantul o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situaţie legală iar nu convenţională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecţii special desemnaţi prin lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare.
Curtea Constituţională a reţinut că lipsa obligaţiei statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată şi de jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ş.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacţie de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât şi într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Chiar şi în absenţa vreunei obligaţii rezultate din Convenţie, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparaţii de ordin moral ca şi a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizaţii lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului – Lege nr. 118/1990, aceloraşi categorii de persoane şi pentru aceleaşi fapte prejudiciabile ca şi cele menţionate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menţionate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei şi reprezintă în sine o satisfacţie echitabilă în sensul art. 41 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei generate de aplicarea acestui articol.
Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţie, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligaţie la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege – care au condus iniţial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituţie) – datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanţă la tranşarea - la fond sau în apel - a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamantul invocând motivele de recurs prevăzute în art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susţinut greşita reţinere a efectelor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege.
Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, iar art. 15 alin. (2) din Constituţia României statuează că legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Ori, cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 08 iunie 2010 - dată la care art. 5 din Legea nr. 221/2009 era constituţional. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale nu produce efecte retroactiv, astfel că nu este incidentă în cauză, ea având efect pentru viitor.
A solicitat în temeiul art. 312 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate în sensul respingerii apelului declarat de Statul Român şi menţinerea sentinţei primei instanţe ca temeinice şi legale.
Reprezentantul Ministerului Public cu ocazia dezbaterilor a invocat decizia nr. 12/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente.
În esenţă, recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul greşitei reţineri în cauză a Deciziei nr. 1358/2010, pronunţată de Curte Constituţională.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin deciziile invocate de recurent, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, fiind publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.S. împotriva deciziei nr. 800 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara – secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 224/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2242/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
