ICCJ. Decizia nr. 2330/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2330/2012
Dosar nr. 12372/3/2010
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă sub nr. 12372/3 din 10 martie 2010, reclamantul O.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând, în temeiul art. 4 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constatarea caracterului politic al condamnării sale prin sentinţa penală nr. 1057 din 09 septembrie 1949 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, în dosar nr. 1629/1949, pentru uneltire contra ordinii sociale, condamnare executată în perioada 08 aprilie 1949-22 ianuarie 1957; obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant cauzat prin sentinţa penală mai sus menţionată, prin care a fost condamnat la 8 ani temniţă grea, 5 ani degradare civică, confiscarea averii şi plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 lei, pentru uneltire contra ordinii sociale, pedeapsă executată în regim de detenţie în perioada 08 aprilie 1949-22 ianuarie 1957.
Prin sentinţa civilă nr. 1466 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti - secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamant, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 50.000 euro (la cursul de schimb al B.N.R. din ziua plăţii), cu titlu de despăgubiri civile, pentru condamnarea cu caracter politic.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 123/A din 14 aprilie 2011, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă O.E.V. (în calitate de moştenitoare a reclamantului O.M.). Au fost admise apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi apelantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a fost schimbată în tot sentinţa, în sensul că a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare.
Ca urmare a trecerii termenului menţionat de art. 147 alin. (1) din Constituţie, fără ca dispoziţiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanţă, deoarece textul declarat neconstituţional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil şi dreptul la acţiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziţii legale, a dispărut temeiul de drept substanţial pentru cererea formulată de reclamant.
Curtea de apel a reţinut că, dacă s-ar considera că instanţa este ţinută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acţiunii şi este în drept a ignora declararea neconstituţionalităţii acestuia pe parcursul judecăţii, s-ar goli de conţinut însăşi procedura controlului de constituţionalitate şi s-ar neglija faptul că şi dispoziţiile constituţionale în raport de care s-a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi ale Legii nr. 221/2009 erau în egală măsură în vigoare la data promovării acţiunii.
De altfel, această concluzie este cu atât mai clară pentru ipoteza în care neconstituţionalitatea este invocată pe parcursul unui proces pendinte, astfel cum art. 29 din Legea nr. 47/1992 o permite în mod expres, în orice fază a procesului.
Or, dacă declararea neconstituţionalităţii nu ar avea niciun efect pentru un proces pornit (şi în care s-a pronunţat o hotărâre nedefinitivă), atunci nu şi-ar mai avea rostul nici posibilitatea invocării excepţiei în aceste condiţii şi nici nu s-ar prevedea suspendarea judecăţii litigiului (în vechea reglementare) sau o cale de atac extraordinară, de retractare, pentru cazul admiterii excepţiei (după modificările aduse prin Legea nr. 177/2010 Legii nr. 47/1992 şi Codului de Procedură Civilă, în art. 322).
În ceea ce priveşte posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, Curtea a considerat că nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime” a reclamantului la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.
La analizarea acestui aspect, a fost avută în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa conţinutului noţiunii de „speranţă legitimă”, în sensul că aceasta este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
În această situaţie, dreptul la despăgubiri nu se naşte ex lege (automat), ci este supus condiţiei de a formula o cerere şi de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu poate astfel să se aştepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupune trecerea unei perioade de timp şi în cursul căreia autorităţile trebuie să verifice dacă petentul îndeplineşte condiţiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reţine că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituţionale esenţiale, şi a fost şi găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menţionat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenţei Curţii europene.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta O.E.V., criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în cauză a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Astfel, recurenta a susţinut că cererea de chemare în judecată este întemeiată, aşa cum corect a reţinut prima instanţă.
În acest sens, a arătat că, condamnarea cu caracter politic a defunctului său soţ i-a provocat acestuia suferinţe fizice şi psihice, aducându-i atingere onoarei şi demnităţii şi fiindu-i afectată starea de sănătate.
Recurenta a mai arătat că, pentru cuantificarea prejudiciului moral suferit prin condamnarea politică, trebuie aplicate criteriile referitoare la consecinţele negative, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.
De asemenea, a arătat că prejudiciul suferit de soţul său este unul cert, atât în privinţa existenţei, cât şi a posibilităţii de evaluare, nefiind reparat până la momentul introducerii acţiunii.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, care permit încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E.V. împotriva deciziei nr. 123/A din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2328/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2331/2012. Civil → |
|---|
