ICCJ. Decizia nr. 2321/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2321/2012
Dosar nr. 48965/3/2009
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, la data de 11 decembrie 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul C.A.M. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus în timpul regimului comunist, respectiv exmatricularea abuzivă în anii 1953 - 1954 şi 1957 - 1962 de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, cu consecinţa imposibilităţii exercitării pe parcursul a 7 ani a profesiei de medic pentru care se pregătea; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 210.000 lei (echivalentul a 50.000 euro) cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic la un an închisoare dispusă de Tribunalul Militar Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 1372/1954, pentru omisiune de denunţare la crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 pct. 3 din fostul C. pen., condamnare în baza căreia a executat în regim de detenţie un an, 2 luni şi 25 de zile în perioada 13 mai 1953 - 8 august 1954; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 127.000 lei (echivalentul a 30.000 euro), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative a exmatriculării.
Prin sentinţa civilă nr. 1614 din 5 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 48965/3/2009, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul C.A.M. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative privind exmatricularea reclamantului în anul 1956 – 1957 de la Facultatea de Medicină C.D.B. dispusă prin Ordinul Ministerului Învăţământului nr. 2732/1956 şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 8000 euro în echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, luându-se act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, pe baza probelor administrate, că reclamantul a fost condamnat la un an închisoare corecţională pentru omisiune de denunţare la crima de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută şi sancţionată de dispoziţiile art. 228 coroborat cu art. 209 C. pen., prin sentinţa nr. 1372/1954 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti.
La data de 8 iunie 1954 a fost pus în libertate provizorie, iar apoi judecat în stare de libertate şi achitat de către Tribunalul Militar Bucureşti, prin decizia nr. 299 din 23 martie 1955, însă în ianuarie 1957 a fost exmatriculat din nou împreună cu un alt grup de studenţi, în contextul revoluţiei din Ungaria.
Prin hotărârea nr. 1719 din 28 martie 1991 pronunţată de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990 i s-au recunoscut drepturile conferite de acest act normativ (scutiri de impozite, de taxe, călătorii C.F.R. gratuite) dar şi o indemnizaţie lunară.
Conform adeverinţei nr. 1989 din 15 aprilie 2010 eliberată de Casa de Pensii Sector 1 Bucureşti drepturile reprezentând pensie, ulterior indexate, au fost achitate beneficiarului, reclamantului, lunar.
Prin raportare la dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a apreciat că reclamantul C.A.M. este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic luată împotriva sa.
În ceea ce priveşte primul capăt al cererii, tribunalul l-a apreciat ca fiind întemeiat, constatând caracterul politic al măsurii administrative privind exmatricularea reclamantului în anul 1956/1957 de la Facultatea de Medicină C.D.B. dispusă prin Ordinul Ministerului Învăţământului nr. 2732/1956, în considerarea faptului că măsura exmatriculării a reprezentat o măsură administrativă ce nu a fost fundamentată pe criterii obiective, ea fiind luată în contextul Revoluţiei din Ungaria şi avându-se în vedere condamnarea reclamantului dispusă prin sentinţa penală nr. 1372/1954 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, măsură asupra căreia s-a revenit de altfel ulterior prin reînmatricularea reclamantului, dispusă de asemenea în legătură cu achitarea sa ce a fost decisă prin sentinţa penală nr. 299/1955.
Cât priveşte criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, prima instanţă a făcut în cauză aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009, dar şi celor ale O.U.G. nr. 62/2010, art. I şi II.
Reţinând că pe durata perioadei de un an, 2 luni şi 25 zile, cât a durat măsura dispusă faţă de el, reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial decurgând din atingerea dreptului personal nepatrimonial la libertate, ce i-a produs inconveniente de ordin fizic ca urmare a pierderii confortului, fiind afectate şi acele atribute ale persoanei ce influenţează relaţiile sociale, onoare, reputaţie, precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, s-a apreciat de către tribunal că suma de 8.000 euro este în măsură să acopere prejudiciul moral suferit de acesta, luându-se în calcul şi măsurile reparatorii de care reclamantul a beneficiat deja în temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 443/ A din 26 aprilie 2011, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului şi a admis apelurile declarat de pârât şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, schimbând în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privitor la plata daunelor morale. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, atât cererea de chemare în judecată, cât şi hotărârea primei instanţe au fost întemeiate pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege care, deşi era în vigoare la data pronunţării sentinţei apelate, a fost declarat neconstituţional prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale (M.Of.nr. 761/15.11.2010).
Faţă de această împrejurare şi de consecinţele legale şi constituţionale ale declarării ca neconstituţional a unui text dintr-o lege sau ordonanţă, instanţa de apel a considerat că judecata prezentei cauze, în această etapă procesuală, nu s-ar putea realiza cu ignorarea menţionatelor decizii ale Curţii Constituţionale, care au avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de către apelantul reclamant prin cererea sa.
Curtea de apel a mai reţinut că judecând astfel pricina şi făcând aplicarea în cauză a deciziilor general obligatorii ale Curţii Constituţionale nu s-ar putea susţine o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. de către apelantul reclamant.
Aceasta întrucât el nu se află în situaţia în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă şi prealabilă despăgubire deoarece până la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale nu a obţinut nici măcar o hotărâre definitivă care să dea naştere în patrimoniul lui unei creanţe susceptibile de executare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.A.M. şi pârâtul S.R., prin M.F.P.
Prin recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a criticat soluţia de respingere a cererii de obligare a pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009 în vigoare la data introducerii acţiunii, precum şi prevederile internaţionale în materie.
Astfel, recurentul a susţinut că legea aplicabilă acestui proces este cea care i-a dat posibilitatea de a acţiona în instanţă, potrivit principiului neretroactivităţii legii.
În plus, a arătat că instanţa de apel a încălcat legislaţia europeană şi practica C.E.D.O., obligatorii pentru instanţele româneşti.
În acest sens, recurentul a invocat art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O., art. 1 din Protocolul 1 şi art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie.
Totodată, recurentul reclamant a arătat că îşi menţine în totalitate susţinerile din apel cu privire la cuantumul despăgubirii.
Recursul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susţinut că, în mod greşit instanţa de apel a menţinut dispoziţia sentinţei de fond referitoare la constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului dispusă prin Ordinul Ministerului Învăţământului nr. 2372/1956, din moment ce reclamantul a beneficiat de dispoziţiile Decretului - Lege nr. 118/1990 care are ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării, respectiv a dispunerii măsurilor administrative, prin recunoaşterea caracterului politic al acestora.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentului reclamant, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Referitor la relevanţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în raport de dispoziţiile din C.E.D.O. şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurentului reclamant sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din C.E.D.O., aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurentul reclamant.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Recursul pârâtului este de asemenea, nefondat.
Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3 pot solicita instanţei să constate caracterul politic al acestora”.
Prin urmare, dispoziţiile cuprinse la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 dau posibilitatea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât cele prevăzute la 3 din lege, să solicite instanţei de judecată constatarea caracterului politic al acestora.
Se reţine, totodată, şi împrejurarea că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate şi nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie a organului jurisdicţional constituţional.
Aşadar, în mod legal instanţa de apel a menţinut dispoziţiile din sentinţă privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva lui C.A.M., în condiţiile în care, aşa cum s-a reţinut prin decizia recurată, acest aspect nu a fost contestat de niciuna dintre părţile care au declarat apel.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate în cauză se vor respinge, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul C.A.M. şi de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M. Bucureşti împotriva deciziei nr. 443/ A din 26 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2319/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2324/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
