ICCJ. Decizia nr. 2324/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2324/2012
Dosar nr. 622/103/2010
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 8 martie 2010 pe rolul Tribunalului Neamţ, reclamanţii B.T. şi B.T. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 800.000 euro cu titlu de daune m orale pentru condamnarea suferită de autoarea lor B.V., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi ulterior având domiciliu obligatoriu, pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 209 C. pen., uneltire contra orânduirii sociale.
Prin sentinţa civilă nr. 715/ C din 7 iunie 2010 a Tribunalului Neamţ s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii B.T. şi B.T. şi a fost obligat pârâtul S.R., prin M.F.P., să plătească reclamanţilor 100.000 euro (echivalentul în lei la data plăţii efective) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit şi 700 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea autoarei reclamanţilor prin sentinţa nr. 344 din 12 mai 1953 pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 pct. IV C. pen., din 1936(republicat în M. Of. nr. 48/2.02.1948), constituie de drept condamnare cu caracter politic ce dă naştere dreptului de a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 din aceeaşi lege.
Prima instanţă a apreciat că D.V. a făcut şi obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât ulterior eliberării din P. Mislea, la data de 29 iulie 1955, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Humuleşti, raionul Târgu-Neamţ, regiunea Bacău, anterior arestării ea locuind în satul Davideni, comuna Ţibucani. Deşi măsura nu a fost întemeiată pe vreunul din actele normative enumerate în art. 3 din legea menţionată, caracterul său politic rezultă din faptul că s-a grefat pe o condamnare considerată de drept ca având caracter politic, faţă de infracţiunea pentru care a fost pronunţată: de uneltire contra ordinii sociale.
Prin decizia nr. 28 din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a fost admis apelul declarat de pârât şi a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, este adevărat că Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 ale Curţii Constituţionale au survenit la 21 octombrie 2010, deci ulterior pronunţării de către prima instanţă(schimbarea soluţiei, nefiindu-i deci, imputabilă judecătorului care a pronunţat hotărârea) însă efectele acestora vizează inclusiv procesul pendinte.
Astfel, s-a arătat că prezintă relevanţă pentru speţa dedusă judecăţii dacă operează aceste decizii având în vedere data formulării acţiunii ( şi chiar data pronunţării sentinţei) şi dacă se poate vorbi despre retroactivitate sau nu.
Pentru a răspunde acestor chestiuni, instanţa de apel a arătat că trebuie verificat dacă ne aflăm în situaţia unei fapte trecute (facta praeterita), fapte în curs de a-şi produce efectele(facta pendentia) sau fapte viitoare(facta futura).
Retroactivitatea presupune prin definiţie existenţa unei situaţii juridice anterioare apariţiei legii noi, situaţie „care scapă legii civile noi” dacă nu se prevede expres contrariul.
Trebuie distins, deci, după cum faptele şi-au produs sau nu efectele.
În cauză, ne regăsim în prezenţa unor fapte în curs de a-şi produce efectele (facta pendentia) şi nu fapte trecute (facta praeterita) pentru a putea vorbi despre retroactivitate.
Vorbim astfel despre „activitatea” legii civile, adică aplicarea acesteia acelor situaţii juridice ale căror efecte sunt incerte, aşa cum sunt despăgubirile solicitate de reclamanţi.
Însă, la momentul judecăţii apelului temeiul de drept pe care şi-au fundamentat pretenţiile reclamanţii nu mai există, fiind declarat contrar Constituţiei de către instanţa de contencios constituţional.
Declararea ca neconstituţională a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 a avut ca efect „ştergerea” acestei dispoziţii constatate ca fiind neconstituţionale, ceea ce echivalează, pentru cei cărora nu li s-a stabilit irevocabil dreptul, cu faptul că acestea nu au fost in vigoare niciodată.
A susţine că reclamanţii care au introdus acţiunea anterior pronunţării deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii (şi pentru care nu s-au pronunţat hotărâri irevocabile) ar avea un tratament diferit faţă de cei care au introdus acţiunea ulterior, ar echivala cu faptul că legiuitorul constituant şi ordinea de drept în genere ar încuraja depunerea unei acţiuni, cu şanse de câştig, între momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate (când deşi cunoscută la nivel naţional, decizia nu este încă obligatorie) şi momentul publicării ei (când efectele sale devin obligatorii).
Or, nu poate fi acceptat un asemenea „tratament diferenţiat”, câtă vreme toţi aceşti reclamanţi, se află în situaţii identice (pentru ei nu s-a stabilit irevocabil „dreptul”, existenţa lui, până la data apariţiei deciziei Curţii Constituţionale).
De altfel, un asemenea demers (atacarea unei legi în contenciosul constituţional) ar deveni inutil (efectele deciziei de neconstituţionalitate fiind de natură pozitivă sau negativă, în raport de partea cărei îi profită sau îi este defavorabilă) pentru o parte litigantă de vreme ce el s-ar solda doar cu „o victorie sortită altora”. Datele nu se schimbă (principiul trebuie să fie acelaşi) cu nimic dacă este vorba despre S.R.
Art. 5 alin. (1) lit. a) teza I era lovit de viciul de neconstituţionalitate de la momentul intrării lui în vigoare: acesta este efectul declarării neconstituţionale a dispoziţiilor respective, pentru reclamanţii de faţă, spre deosebire de acei reclamanţi pentru care dreptul a fost stabilit irevocabil şi pe care decizia „nu-i afectează” (decizia produce efecte doar pentru viitor, scăpând deci efectelor sale acele drepturi stabilite în mod irevocabil, astfel că pentru cei care nu au un drept la despăgubiri, stabilit irevocabil, decizia îşi produce efectele, fiind vorba aşa cum s-a arătat, mai sus, de facta pendentia).
Situaţia abrogării sau modificării unei legi în timpul procesului nu echivalează cu declararea neconstituţională a acesteia, câtă vreme primele sunt „evenimente legislative” care emană de la legiuitor (cel care a emis actul normativ supus modificării sau abrogării) şi sunt legale şi constituţionale prin ele însele (ţinând de oportunitate), iar neconstituţionalitatea vizează exclusiv emiterea unui act normativ ce contravine legii fundamentale.
Chestiunea legată de aşteptările persoanelor condamnate politic şi eventualele cheltuieli efectuate ca urmare a declanşării acestui demers judiciar excede cauzei având un alt temei juridic, care nu poate constitui element de analiză în faţa instanţei de apel date fiind dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., putând fi eventual valorificat pe calea unei alte acţiuni. De aceea, instanţa nu va putea analiza nici problematica referitoare la practica C.E.D.O. şi eventuala speranţă legitimă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii B.T. şi B.T., fără a indica vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au arătat că în mod greşit instanţa de apel a aplicat deciziile Curţii Constituţionale, care sunt contrare normelor de drept europene, încălcând astfel principiul supremaţiei dreptului european în faţa dreptului naţional.
Recurenţii au invocat şi dispoziţiile art. 6 şi art. 14 din C.E.D.O., privind garantarea dreptului la un proces echitabil şi interzicerea discriminărilor, solicitând totodată să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 41 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Recurenţii au arătat că, faţă de situaţia de fapt, erau îndreptăţiţi la obţinerea de despăgubiri, îndeplinind condiţiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, aşa cum corect a stabilit prima instanţă.
O altă critică formulată de recurenţi a vizat faptul că instanţa de apel a respins acţiunea fără a analiza fondul cauzei şi fără a avea în vedere criteriile legale pentru acordarea unei sume de bani şi pentru stabilire a cuantumului daunelor ce trebuie acordate, aşa cum acestea au fost relevate în jurisprudenţa C.E.D.O.
Având în vedere drepturile şi libertăţile ce au fost încălcate, recurenţii au apreciat că suma acordată de instanţa de fond cu titlu de daune morale este întrutotul justificată.
De asemenea, recurenţii au arătat că optica autorităţilor naţionale s-a modificat în ultimul timp, probabil şi la sugestiile U.E., invocând în acest sens un proiect de lege.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţa de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., şi de decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurenţilor, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Referitor la relevanţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în raport de dispoziţiile din C.E.D.O. şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurenţilor sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din C.E.D.O., aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurenţii.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.T. şi B.T. împotriva deciziei nr. 28 din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2321/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2328/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
