ICCJ. Decizia nr. 2279/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2279/2012
Dosar nr. 47476/3/2009
Şedinţa publică din 28 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civila nr. 741 din 19 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul P.I. în contradictoriu cu pârâtul S.R. reţinând următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului S.R. la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 290.000 Euro, pentru perioada în care a fost dislocat împreună cu familia în localitatea Călăraşi.
Din adresa nr. 76143 din 28 ianuarie 1991 emisă de Ministerul de Interne, rezultă că reclamantul a fost dislocat împreună cu părinţii la data de 12 iunie 1951 prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 deoarece era macedonean şi locuia în zona de vest, măsura dislocării fiind ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Din certificatul de naştere Nh nr. 108993 eliberat în localitatea Săcălaz, Timişoara, rezultă că la data dislocării reclamantul avea vârsta de 3ani, fiind născut la 07 martie 1948.
Reclamantul a suferit aşadar o măsură cu caracter administrativ, care se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 221/1991.
Reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte că a suferit o măsură cu caracter politic, respectiv dosar de urmărire de la C.N.S.A.S., ori hotărâri de condamnare, astfel că măsura nu are caracter politic, raportat şi la vârsta reclamantului, de numai 3 ani.
Ca reparaţie, prin hotărârea nr. 1474 din 11 martie 1991 emisă în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, S.R. i-a acordat reclamantului o pensie lunară de câte 825 lei lunar, pe care o încasează şi în prezent, iar prin Decizia nr. 3098 din 13 decembrie 2007, S.R. i-a acordat reclamantului calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, fiind cu siguranţă printre cei mai tineri luptători români, având în vedere că la data instituirii măsurii dislocării reclamantul avea vârsta de numai 3 ani, iar la data încetării măsurii avea vârsta de 7 ani.
Tribunalul a mai reţinut că reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte că reparaţia atât morală cât şi materială acordată de S.R. pentru prejudiciul moral suferit, nu este suficientă şi rezonabilă.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa C.E.D.O. tribunalul a reţinut că în Cauza B. împotriva României, Curtea a statuat următoarele: „32. Curtea reafirmă imediat că Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau prejudiciile cauzate înainte de a ratifica Convenţia (a se vedea, mutatis mutandis, K. împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, paragraful 35, C.E.D.O. 2004-IX).”
În consecinţă, tribunalul a apreciat suma cerută ca reparaţie morală de către reclamant, ca fiind excesivă, având în vedere şi apărările pârâtului formulate prin întâmpinare, considerând că reclamantul a primit o reparaţie echitabilă, atât ca recunoaştere morală, cât şi ca reparaţie efectivă, materială, prin acordarea pensiei, motiv pentru care a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Prin decizia nr. 34/ A din 3 februarie 2011, în majoritate, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva susmenţionatei hotărâri, reţinând următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 761/15.11.2010) s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Potrivit acestor dispoziţii, care au format temei al cererii de chemare în judecată, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 569/2001, cu modificările şi completările ulterioare.”
Prin declararea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii, Curtea Constituţională a constatat, în esenţă, că legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. În acest sens, au fost iniţiate şi adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnaţi din motive politice; 3. acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi, statul creând cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau de acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
Potrivit prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, legiuitorul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Urmare a epuizării termenului menţionat de textul constituţional, fără ca dispoziţiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, s-a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanţă. Textul declarat neconstituţional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil şi pretins în litigiul pendinte, iar încetarea efectelor acestei dispoziţii legale are drept consecinţă lipsirea cererii reclamantelor de temei de drept substanţial.
În ipoteza particulară prevăzută de art. 147 din Constituţie, curtea a reţinut că abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice nu echivalează ca efect juridic, cu încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituţionalităţii lor. Aceasta întrucât în prima situaţie este vorba de un conflict de legi în timp, abrogarea provenind de la legiuitor, iar problema ridicată ţine de aplicarea legii materiale în timp, în vreme ce declararea neconstituţionalităţii unei prevederi legale duce la încetarea efectelor acesteia; ea nu provine de la legiuitor şi nu poate da naştere conflictului de legi în timp, norma încetând pur şi simplu să mai existe.
Astfel, curtea a reţinut că, dacă s-ar considera că instanţa este ţinută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acţiunii şi este în drept a ignora declararea neconstituţionalităţii acestuia pe parcursul judecăţii, s-ar goli de conţinut însăşi procedura controlului de constituţionalitate.
O atare concluzie este cu atât mai clară pentru ipoteza în care neconstituţionalitatea este invocată pe parcursul unui proces pendinte, astfel cum art. 29 din Legea nr. 47/1992 o permite în mod expres, în orice fază a procesului. Or, dacă declararea neconstituţionalităţii nu ar avea nici un efect pentru un proces pornit (şi în care s-a pronunţat o hotărâre nedefinitivă), atunci nu şi-ar mai avea rostul nici posibilitatea invocării excepţiei în aceste condiţii, şi nici nu s-ar prevedea suspendarea judecăţii litigiului (în vechea reglementare) sau o cale de atac extraordinară, de retractare, pentru cazul admiterii excepţiei (după modificările aduse prin Legea nr. 177/2010 Legii nr. 47/1992 şi C. proc. civ., în art. 322).
De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la întinderea efectelor deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale (exemplificativ, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999).
Cât priveşte posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său dispoziţiile C.E.D.O., mai precis ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, curtea a considerat că nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime” a reclamantului la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.
Analizând acest aspect, curtea a avut în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O. în privinţa conţinutului noţiunii de „speranţă legitimă”, în sensul că aceasta este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
În atare situaţie, dreptul la despăgubiri nu se naşte automat (ex lege), ci este supus condiţiei de a formula o cerere şi de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu poate astfel să se aştepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupune trecerea unei perioade de timp, în cursul căreia autorităţile trebuie să verifice dacă petentul îndeplineşte condiţiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reţine că un act legislativ, care, la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituţionale (cărora trebuia să se subordoneze şi care erau în egală măsură în vigoare la data formulării acţiunii în pretenţii), şi a fost şi găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menţionat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamantul P.I. criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a susţinut că soluţia de respingere a acţiunii deduse judecăţii este neîntemeiată (fără fundament sau temei legal), întrucât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale persoanelor vizate de dispoziţiile sale.
La data introducerii cererii de chemare în judecată, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la acel moment este aplicabilă pe tot cursul procesului.
Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului, în vederea atingerii scopului pentru care a fost adoptată, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului şi care justifică astfel acordarea unei sume de bani echivalent al suferinţelor produse pe perioada aplicării măsurilor abuzive.
Legea de reparaţie prevede recunoaşterea acestui drept şi reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul civil, de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O. (care au fost enunţate).
Nu se poate reţine existenţa unei eventuale duble reparaţii, întrucât prin dispoziţiile legale anterioare nu s-a analizat în concret fiecare caz în parte, ci s-au adoptat măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind daune morale, sens în care s-a invocat că drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990 nu au o asemenea natură, ci sunt drepturi ce ţin de legislaţia muncii, vechime în muncă etc.
Instanţa de judecată trebuia să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5, 6 şi 14 ale C.E.D.O., şi Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, prioritare normei legale interne, ca şi dispoziţiilor instanţei de contencios constituţional, în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituţia României.
Consideră că au fost încălcate şi prevederile D.U.D.O. şi cele din Primul Protocol adiţional la C.E.A.D.O.L.F., ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, sens în care a evocat cauzele F. împotriva Suediei, S. c. Marea Britanie în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 din Convenţie atunci când persoane aflate în situaţii identice sau comparabile sunt tratate diferit, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Reafirmând necesitatea respectării actelor internaţionale în materie (Rezoluţia nr. 1096/1996), Rezoluţia nr. 1481/2006, Rezoluţia nr. 40/1985) a susţinut că se impune despăgubirea victimelor supuse abuzurilor regimului totalitar, prin intermediul unui mecanism de justiţie eficient, motiv pentru care, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului său şi schimbarea în tot a sentinţei tribunalului, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legi, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemata să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanta I.S. norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în zigoare şi declararea neconstituţionalităţii, şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate; această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data 3 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate”.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Procedând la soluţionarea cauzei inclusiv prin raportare la normele şi jurisprudenţa convenţională, obligatorie potrivit art. 20 din Constituţia României şi dat fiind caracterul de recomandare al celorlalte acte internaţionale invocate în cererea de recurs se constată, de asemenea, ca nefondată, critica aceluiaşi reclamant privind încălcarea actelor şi tratatelor internaţionale la care România este parte.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.I. împotriva deciziei nr. 34/ A din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX- a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2242/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 230/2012. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
