ICCJ. Decizia nr. 2242/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2242/2012
Dosar nr. 4440/101/2010
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la 26 mai 2010, reclamanta P.F.M. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P. solicitând obligarea acestuia la 200.000 euro pentru suferinţele fizice şi psihice pe care le-a îndurat în perioada deportării sale şi 400.000 euro pentru suferinţele îndurate de părinţii săi pe perioada cât au fost deportaţi.
Prin sentinţa civilă nr. 617 din 8 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr. 4440/101/2010, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, fost obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 15.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a constatat că reclamanta face parte din categoria persoanelor ce pot solicita daune morale atât în nume propriu cât şi ca descendent.
Cu privire la prejudiciul moral, a arătat că prin acesta ar trebui înţeles, atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane caracterizată nu numai prin punerea acestei persoane într-o situaţie de inferioritate faţă de propria sa apreciere, ci şi atragerea ostilităţii, oprobriului, celorlalţi membri ai comunităţii. Este de netăgăduit că orice măsură cu caracter administrativ constând în desprinderea unei persoane de mediul în care a trăit şi inserarea într-un alt mediu în care singura avere a reprezentat-o o suprafaţă mică de teren atribuită pentru edificarea unei case, lipsită fiind şi de cele mai mici facilităţi pentru continuarea unei vieţi de familie, produce suferinţe pe plan moral, social şi profesional iar o astfel de măsură lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturile personal nepatrimoniale şi că produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unor compensaţii materiale.
Cum legiuitorul nu a arătat criteriile ce ar trebui avute în vedere la stabilirea sumei ce ar veni să compenseze prejudiciul suferit, acesta fiind inestimabil, instanţa trebuie să încerce să stabilească o sumă care deşi nu poate realiza o repunere în situaţia anterioară cel puţin poate procura anumite satisfacţii de ordin moral.
În cauză, pe lângă aceste precizării de ordin general la stabilirea cuantumului instanţa a reţinut că a avut în vedere vârsta fragedă, 13 ani ai reclamantei, faptul că la această vârstă a fost supus diferitelor traume psihice şi fizice, cu efecte de neînlăturat asupra dezvoltării sale ulterioare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii P.F.M. şi pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. MEHEDINŢI, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 204 din data de 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, respingând apelul reclamantei şi admiţând apelul declarat de pârât, a fost schimbată sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta P.FM., prin acţiunea formulată a solicitat obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la 200.000 euro pentru suferinţele fizice şi psihice pe care le-a îndurat în perioada deportării sale şi 400.000 euro pentru suferinţele îndurate de părinţii săi pe perioada cât au fost deportaţi.
La data promovării acţiunii de către reclamantă erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic (sau moştenitorilor acestora) să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiţie.
Dispoziţiile legale arătate au fost declarate neconstituţionale prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. Ulterior acestei date, Curtea Constituţională a constatat şi prin alte decizii neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia.
În atare situaţie, instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională duce la încetarea efectelor textului de lege după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of.
La data soluţionării apelului de faţă, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispoziţiile legii fundamentale, astfel că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, declararea ca neconstituţională echivalând cu inexistenţa normei juridice.
Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, instanţa este obligată să aplice dispoziţiile legale în vigoare la data când soluţionează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Aşadar, constatând că la data când se soluţionează apelul nu mai sunt în vigoare dispoziţiile legale ce au constituit temeiul legal al acţiunii, instanţa de apel a apreciat că acţiunea este neîntemeiată.
Instanţa trebuie să se aibă în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin (1) lit. a) teza a doua (dispoziţii care nu au făcut obiectul controlului de neconstituţionalitate) şi dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care instanţa trebuie să se raporteze şi la drepturile deja stabilite în condiţiile Decretului - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului, în condiţiile acestor acte normative, nu este suficientă.
În speţă, s-a constatat că reclamanta şi autorii acesteia au beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990 persoanelor persecutate politic, fiind emisă Hotărârea 754 din 02 aprilie 1991 a Comisiei Judeţene de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990, Hotărârea 1012 din 10 decembrie 1991, Hotărârea 325 din 21 iulie 1992, Hotărârea 113 din 10 decembrie 1991, apreciindu-se că prejudiciul suferit de în perioada cât au fost strămutaţi este reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale, potrivit actelor normative reparatorii anterioare.
Instanţa a reţinut că, abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acţiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantei de acces la instanţă sau a dreptului de proprietate, aşa cum este garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O., pentru că reclamanta nu este titulara unui bun, pentru că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acţiunii, a născut pentru reclamantă doar o vocaţie la obţinerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv.
C.E.D.O. a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziţii noi, drepturile ce decurg din legile în vigoare, aplicabile unor procese pe rol, cu condiţia ca motivele invocate pentru a justifica aceste măsuri să fie evident şi imperios justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau lacună a legiuitorului. În acest fel au fost soluţiile adoptate în cauzele E.S.V. c. Belgiei, cererea 60559/2000, hot din 10 nov. 2005, O.I.S., O.B.C. c. Franţei, cererea nr. 42219/98 şi 54563/2000, hot din 27 mai 2004.
Curtea Constituţională, în motivarea dată deciziei de constatare a neconstituţionalităţii textului de lege în discuţie, a stabilit că soluţia a fost impusă de faptul că despăgubirile morale reglementate de Legea nr. 221/2009 nu au un caracter drept, echitabil, rezonabil şi proporţional cu gravitatea şi suferinţele produse, cât timp legile reparatorii anterioare au urmărit repararea aceluiaşi tip de prejudicii. S-a apreciat că prin reglementarea din art. 5 alin. (1) lit. a) se aduce atingere valorii supreme de dreptate, astfel cum este proclamată prin art. 1 alin. (3) din Constituţie.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, a declarat recurs reclamanta, considerând că motivarea instanţei de apel din perspectiva temeiului de drept al despăgubirilor este nelegală, atât timp cât la data formulării cererii dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare.
Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul M.P. a pus concluzii în sensul reţinerii incidenţei Deciziei nr. 12/2011, pronunţată de instanţa supremă, în recursul în interesul legii.
Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În esenţă, problema care se pune în discuţie este aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a rezultat din dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, faţă de respingerea în totalitate a acţiunii reclamantei, nu mai subzistă obligaţia pârâtului de plată a cheltuielilor de judecată, aşa încât solicitarea a rămas fără obiect.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.F.M. împotriva deciziei nr. 204 din data de 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2240/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2279/2012. Civil → |
|---|
