ICCJ. Decizia nr. 2333/2012. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2333/2012
Dosar nr. 23334/3/2009
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1191 din 05 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte contestaţia reclamanţilor, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin C.N.A.D.N.R., a respins capătul de cerere privind restituirea terenului în natură, a anulat Hotărârea nr. 03/2008 în privinţa cuantumului despăgubirilor, a obligat pârâta la plata sumei de 1.786.694 lei, cu titlu de despăgubire pentru cele două loturi de teren expropriate.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, respectiv cele ale art. 21 – art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Prin raportul de expertiză, comisia formată din expertul desemnat de instanţă şi cei doi experţi propuşi de părţi a stabilit că valoarea reală a despăgubirilor aferente celor două loturi de teren în litigiu este de 1.786.694 lei, superioară celei acordate, reclamanţilor, prin hotărârile atacate.
Prin decizia civilă nr. 403/ A din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa, a modificat hotărârile nr. 03 din 29 mai 2008 şi nr. 04 din 29 mai 2008, în privinţa cuantumului despăgubirilor, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Curtea a constatat neîntemeiată excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată, apreciind că cererii pendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 9, în forma în vigoare la emiterea celor două hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor, faţă de principiul de drept, conform căruia căile de atac şi termenele de exercitare sunt cele prevăzute de legea în vigoare la momentul emiterii actului a cărui anulare se discută.
Curtea a respins excepţia tardivităţii invocată şi din perspectiva termenului de 15 zile prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004, în forma iniţială, apreciind că acest termen vizează alte situaţii decât contestaţiile împotriva hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor, situaţia persoanelor care se consideră îndreptăţite la despăgubire şi care au formulat ele însele o cerere de acordare de despăgubiri, respinsă prin hotărârea comisiei.
Această concluzie se desprinde din analiza textului art. 9, care are în vedere două situaţii distincte: situaţia „expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. ş” si situaţia „persoanei care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului”, situaţii care generează două categorii distincte de contestaţii, anume pentru prima situaţie se contestă hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, iar pentru situaţia a doua se contestă chiar „hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.”
Pentru aceste două situaţii sunt stabilite două termene de introducere a contestaţiei diferite, concluzie care rezultă din analiza gramaticală a textului. Aceeaşi concluzie se desprinde şi în mod logic, întrucât prevederea a doua termene procedurale distincte nu putea fi făcută pentru aceeaşi situaţie, ci pentru situaţii diferite.
Instanţa de apel a constatat că, pentru toate termenele ulterioare introducerii în cauză, apelanta-pârâtă a fost legal citată, cu respectarea dispoziţiilor art. 100 C. proc. civ. Pârâta a avut cunoştinţă de efectuarea expertizei, împrejurare dovedită fără dubiu prin faptul că, la efectuarea acesteia, a participat expertul ing. T.P.
În privinţa criticii referitore la întinderea suprafeţei de teren pentru care instanţa fondului a acordat despăgubiri, Curtea a constatat următoarele:
Reclamanţii au dobândit prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 408 din 22 martie 2005 şi nr. 409 din 22 martie 2005, proprietatea a două loturi de teren în Bucureşti, str. Aleea Teişani, anume: lotul 8 cu număr cadastral 12477/8/1 în suprafaţă de 424,47 m.p., împreună cu cota-parte de 1/3 din 1.389 m.p., reprezentând drum de acces şi lotul nr. 7 având număr cadastral 124777/7/1, în suprafaţă de 407 m.p., împreună cu cota-parte de 1/3 din 1.389 m.p., reprezentând drum de acces.
Prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 03 din 29 mai 2008, s-au stabilit despăgubiri de 32.400 euro (100 euro/m.p.) pentru o suprafaţă de 324 m.p. din lotul nr. 7 în suprafaţă totală de 407 m.p., iar prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 04 din 29 mai 2008 s-au stabilit despăgubiri de 36.400 euro (100 euro/m.p.) pentru o suprafaţă de 364 m.p. din lotul nr. 8 în suprafaţă totală de 424,47 m.p.
S-a constatat că nu s-au acordat despăgubiri pentru suprafaţa integrală a loturilor şi nici pentru cota-parte de proprietate asupra terenului aferent drumului de acces.
Conform expertizelor, suprafeţele de teren neexpropriate şi pentru care nu s-au calculat despăgubiri constituie fâşii de teren cu lăţimea de 4,11 ml pentru lotul 7, respectiv de 2,98 ml pentru lotul 8. Aceste fâşii de teren sunt situate înspre drumul de acces la proprietăţile din zonă.
Curtea a considerat că aceste fâşii de teren sunt improprii oricărei utilizări, în raport de lăţimea lor foarte mică şi de învecinarea lor cu drumul de acces. Mai mult, s-a apreciat că aceste fâşii de teren au rămas practic fără nicio valoare economică.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Fiind vorba de o expropriere parţială, despăgubirile trebuie să acopere nu numai valoarea terenului efectiv expropriat, ci şi prejudiciul produs reclamanţilor prin pierderea valorii economice a terenului rămas neexpropriat, căci această pierdere a valorii economice este un prejudiciu cauzat în mod direct de exproprierea restului de teren.
Prejudiciul cauzat reclamanţilor constă în pierderea oricărei valori economice a proprietăţii lor, în devalorizarea ei totală, ceea ce echivalează cu prejudiciul cauzat prin însăşi pierderea proprietăţii.
În concluzie, Curtea a considerat că, reclamanţilor, li se cuvin despăgubiri la valoarea reală şi a acestor două fâşii de teren.
Totodată, s-a apreciat că, reclamanţilor, li se cuvin despăgubiri şi pentru cotele-părţi de proprietate asupra terenului aferent drumului de acces, întrucât, în condiţiile în care reclamanţii nu mai au proprietăţile aferent cărora dobândiseră şi cotele de proprietate pentru drumul de acces, aceste cote de proprietate nu mai au nicio valoare economică sau interes pentru reclamanţi, fără posibilitatea de răscumpărare a pierderii în vreun fel.
În privinţa criticilor referitoare la valoarea despăgubirilor acordate de instanţa de fond, Curtea le-a apreciat nefondate.
Curtea a constatat că, deşi nu menţionează expres în cuprinsul considerentelor sentinţei, tribunalul a reţinut valoarea despăgubirilor pentru cele două loturi de teren în suprafaţă integrală a acestora, de 407 m.p. şi 424,47 m.p., dar şi pentru cotele părţi din proprietatea asupra drumului de acces, rezultând o suprafaţă totală de 1045,17 m.p.
Curtea a constatat, din verificarea calculelor, că tribunalul a reţinut valoarea rezultată prin aplicarea procentului de reducere de 7 % propus de expertul desemnat de pârâtă (la valoarea în lei dată de cei doi experţi, de 1.921.175 lei, s-a aplicat reducerea de 7 %, rezultând valoarea menţionată în dispozitivul sentinţei).
Prin apelul formulat, apelanta pârâtă a contestat această valoare, susţinând că piaţa imobiliară nu confirmă un asemenea preţ pe mp, respectiv că experţii nu au avut în vedere preţurile din contracte de vânzare-cumpărare efectiv încheiate, ci numai din oferte de vânzare.
Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză”.
Prin raportul de expertiză întocmit în apel, doi dintre experţi au evaluat terenul la suma de 622 euro/m.p., la data efectuării acestei expertize. Şi aceşti experţi s-au raportat la o serie de oferte de vânzare preluate de pe internet. Punctul de vedere al expertului desemnat de apelanta pârâtă este în sensul unei valori de 164,16 euro/m.p., la data expertizei şi o valoare de 315 euro/m.p., la nivelul lunii martie 2008.
Curtea a înlăturat punctul de vedere al expertului desemnat de apelanta pârâtă cu privire la valoarea terenului la data expertizei, văzând că acesta se fundamentează pe un singur contract de vânzare-cumpărare, pentru un teren situat în şos. Odai, deci pe altă stradă decât terenul în litigiu, nerezultând că acesta este similar cu cel din Aleea Teişani în privinţa cotării pe piaţa imobiliară. În privinţa celorlalte 3 contracte de vânzare-cumpărare depuse de către expertul desemnat de apelanta pârâtă, Curtea a constatat că primul nu menţionează adresa terenului, iar celelalte două sunt situate în şos. Odai.
Curtea a constatat că la dosar au fost depuse două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în februarie 2008, respectiv iunie 2008, care indică următoarele preţuri de 400 euro/m.p. şi 500 euro/ m.p.
În condiţiile în care nu au putut fi identificate contracte mai recente care să aibă ca obiect terenuri similare din Aleea Teişani, trebuie avute în vedere contractele din anul 2008, din două motive: acestea sunt singurele care pot fi luate în considerare; pe de altă parte, trebuie avute în vedere înseşi raţiunile legale asupra cuantumului despăgubirilor, raţiunea legii este aceea de a despăgubi pe proprietarul deposedat, integral, pentru prejudiciul suferit ca urmare a pierderii proprietăţii, această raţiune fiind explicită în art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În cauză, pierderea proprietăţii s-a produs la nivelul lunii aprilie 2008, când valoarea terenului era cea confirmată de cele două contracte de vânzare-cumpărare menţionate mai sus.
Consecinţele faptului că între timp piaţa imobiliară a suferit o scădere drastică, până la stagnare, datorată crizei financiare mondiale, precum şi ale faptului că durata procesului prezent se prelungeşte, nu trebuie să fie suportate de către reclamanţi, căci în acest fel despăgubirea lor nu ar mai fi integrală, pentru întregul prejudiciu suferit, ci numai parţială.
Curtea a constatat că, sub acest aspect, sentinţa tribunalului apare ca fiind legală şi temeinică, cuantumul despăgubirilor acordate fiind conform valorii reale a terenului şi prejudiciului suferit de reclamanţi.
Curtea a constatat întemeiată ultima critică adusă de apelanta pârâtă, văzând că prin sentinţa fondului s-a dispus anularea numai a Hotărârii nr. 3/2008, fără să se dispună cu privire la Hotărârea nr. 4/2008, aceasta în condiţiile în care analiza instanţei şi în final suma acordată drept despăgubiri vizează şi suprafaţa de teren aferentă Hotărârii nr. 4/2008.
Totodată, Curtea a constatat că în mod greşit instanţa fondului a dispus anularea Hotărârii nr. 3/2008, căci sancţiunea anulării ar fi intervenit numai în situaţia existenţei unei cauze de nulitate a acesteia, or în cauză nu poate fi identificată o asemenea cauză, ci modificarea cuantumului despăgubirilor stabilite prin această hotărâre atrage modificarea hotărârii, strict cu privire la acest aspect.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 20 mai 2011, pârâta, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
În mod greşit, instanţa de apel a respins excepţia tardivităţii contestaţiei, dând o interpretare eronată art. 9 din Legea nr. 198/2004, nemodificată. Cele două termene, 3 ani, respectiv 15 zile sunt aplicabile ambelor categorii de persoane, atât persoanelor expropriate, cât şi persoanelor îndreptăţite la despăgubire, diferenţa care trebuie făcută este dacă a fost comunicată sau nu hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Întrucât intimaţilor-reclamanţi le-au fost comunicate hotărârile de stabilire a despăgubirilor, aceştia dispuneau de termenul de 15 zile în care aveau dreptul de a formula contestaţie.
În mod eronat, instanţele anterioare au acordat despăgubiri şi pentru suprafeţele de teren neexpropriate.
Instanţa de apel a considerat că despăgubirile acordate pentru suprafeţele neexpropriate reprezintă prejudiciul despre care se face vorbire în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat”.
Din economia textului de lege rezultă că despăgubirea se compune din două sume: valoarea reală a imobilului, respectiv suma de bani ce se cuvine persoanei expropriate pentru suprafaţa de teren expropriată; prejudiciul cauzat, respectiv suma de bani care se acordă excedentar valorii reale ca urmare a exproprierii imobilului, şi care nu echivalează cu valoarea reală a imobilului expropriat sau neexpropriat. Ambele valori trebuie determinate pe baza unei expertize, însă comisia de experţi nu a evaluat prejudiciul, întrucât nu a fost stabilit un asemenea obiectiv.
Deşi Curtea a reţinut că respectivele fâşii de teren „sunt fără o valoare economică” a acordat despăgubiri de 414 euro/mp, în total 59.396,58 euro.
Deşi instanţa de apel a arătat că la calcularea despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând imobilele, aceasta a menţinut raportul de expertiză întocmit la fond pe baza unor oferte, respectiv preţurile din două contracte de vânzare-cumpărare din 2008, cu motivarea că trebuie avute în vedere „preţul de la momentul pierderii proprietăţii”, întrucât scăderea drastică a preţului de la momentul întocmirii raportului de expertiză „nu poate fi imputată reclamanţilor”.
Instanţa de apel a omologat astfel un raport de expertiză întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor legale în materie, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia nr. 5721/2009, stabileşte ce semnificaţie are „sintagma „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele”: preţ plătit efectiv şi consemnat ca atare în contractele autentice de vânzare-cumpărare şi nu ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare ori preţurile de tranzacţionare extrase de la rubricile de vânzări de pe internet şi din anunţurile de mica publicitate..”.
Doar evaluarea expertului desemnat de recurentă fost întocmită cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv având în vedere preţurile de tranzacţionare.
Chiar şi experţii desemnaţi în apel pentru efectuarea expertizei, cu excepţia expertului M., au stabilit despăgubirea în baza ofertelor extrase de pe internet, fără să aibă în vedere preţuri de tranzacţionare.
Recursul este întemeiat, numai pentru considerentele ce urmează:
Instanţa de apel a respins excepţia tardivităţii contestaţiei, dând o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Conform art. 9 din Legea nr. 198/2004 „expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.”
Prin Legea nr. 184/2008, s-a modificat art. 9 din Legea nr. 198/2004, „expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4) – (8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii (…)”.
Cererea pendinte a fost formulată la data de 01 iunie 2009, la momentul la care intrase deja în vigoare Legea nr. 184/2008.
În mod corect s-a apreciat că cererii pendinte i se aplică dispoziţiile art. 9, în forma în vigoare la data emiterii celor două hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor, faţă de principiul de drept, conform căruia căile de atac şi termenele de exercitare sunt cele prevăzute de legea în vigoare la momentul emiterii actului a cărui anulare se discută.
Cât timp Legea nr. 184/2008 nu conţine dispoziţii tranzitorii, devin incidente dispoziţiile Codului de procedură civilă care constituie norme generale de procedură pentru orice proces care nu este guvernat de norme speciale, dispoziţiile art. 725 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
În mod corect, Curtea a respins excepţia tardivităţii invocată şi din perspectiva termenului de 15 zile prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004, în forma iniţială, apreciind că acest termen vizează alte situaţii decât contestaţiile împotriva hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor, anume situaţia persoanelor care se consideră îndreptăţite la despăgubire şi care au formulat ele însele o cerere de acordare de despăgubiri, respinsă prin hotărârea comisiei.
Într-adevăr, din analiza judicioasă a textului art. 9, rezultă că sunt avute în vedere două situaţii distincte: situaţia „expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. ş” si situaţia ”persoanei care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului”, situaţii care generează două categorii distincte de contestaţii, anume pentru prima situaţie se contestă hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, iar pentru situaţia a doua se contestă chiar „hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.” Pentru aceste două situaţii sunt stabilite două termene de introducere a contestaţiei diferite, concluzie care rezultă din analiza gramaticală a textului.
Cea de-a doua critică ce vizează încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, este întemeiată, pentru considerentele ce urmează:
În privinţa criticii referitore la întinderea suprafeţei de teren pentru care instanţele fondului au acordat despăgubiri, se impune o reevaluare a situaţiei de fapt, după completarea probatoriului, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale susmenţionate.
Instanţa de apel a considerat că despăgubirile acordate pentru suprafeţele neexpropriate reprezintă prejudiciul despre care se face vorbire în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat..”.
Din economia acestui text de lege rezultă că despăgubirea se compune într-adevăr din două sume: valoarea reală a imobilului, respectiv suma de bani ce se cuvine persoanei expropriate pentru suprafaţa de teren expropriată; prejudiciul cauzat, respectiv suma de bani care se acordă excedentar valorii reale ca urmare a exproprierii imobilului şi care nu echivalează cu valoarea reală a imobilului expropriat sau neexpropriat.
Alin. (2) al articolului susmenţionat, prescrie că la calcularea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama de daunele aduse proprietarului, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia. Paguba suferită de cel expropriat nu este o pagubă eventuală, ipotetică, ci prejudiciul efectiv încercat de cel lipsit de proprietatea sa prin expropriere. Prin urmare, reclamanţii trebuia să facă dovada eventual că au cultivat aceste terenuri, care erau acele culturi agricole şi că datorită preluării terenului nu a mai obţinut folosul agricol.
Prin sintagma prejudiciul cauzat proprietarului ar putea fi înţeles prejudiciul contând în valoarea lucrărilor agricole realizate pe acel teren până la momentul emiterii hotărârii şi consemnării sumei de bani, respectiv arat, semănat, contravaloarea seminţelor şi alte astfel de cheltuieli cu pregătirea terenului şi cultivarea lui, precum şi cultura semănată şi pe care nu au mai putut să o recolteze din cauza exproprierii.
Ambele valori avute în vedere de legiuitor trebuie determinate pe baza unei expertize de specialitate, prin stabilirea unor obiective clare care să valorifice pretenţia concretă a reclamanţilor, respectiv prin administrarea şi a altor probatorii pertinente, în principal înscrisuri.
În contextul cauzei pendinte, nu poate fi ignorat faptul că deşi instanţa de apel a reţinut că fâşiile de teren rămase neexpropriate sunt improprii oricărei utilizări, în raport de lăţimea lor foarte mică şi de învecinarea lor cu drumul de acces, fiind fără valoare economică, a acordat despăgubiri considerabile, de 414 euro/m.p., în total 59.396,58 euro, situaţie în mod evident contradictorie.
În privinţa modalităţii concrete de stabilire a despăgubirilor, Înalta Curte a constatat că, deşi instanţa de apel a susţinut că la calcularea despăgubirilor se va ţine seama de preţul cu care se vând imobilele, aceasta a menţinut raportul de expertiză întocmit la fond pe baza unor oferte, respectiv preţurile din două contracte de vânzare-cumpărare din 2008, cu motivarea că trebuie avute în vedere „preţul de la momentul pierderii proprietăţii”, întrucât scăderea drastică a preţului de la momentul întocmirii raportului de expertiză „nu poate fi imputată reclamanţilor”.
Instanţa de apel a omologat astfel un raport de expertiză întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor legale în materie, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o jurisprudenţă constantă, a stabilit semnificaţia sintagmei „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele..” după cum urmează; preţ plătit efectiv şi consemnat ca atare în contractele autentice de vânzare-cumpărare şi nu ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare ori preţurile de tranzacţionare extrase de la rubricile de vânzări de pe internet şi din anunţurile de mica publicitate.
În această situaţie, urmează a se constata că, prin hotărârea atacată, nu s-a stabilit pe deplin situaţia de fapt a cauzei pendinte, raportul de expertiză judiciară nesocotind cu evidenţă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, datele şi concluziile experţilor fiind nefundamentate, şi, drept consecinţă, de neacceptat.
Faţă de caracterul explicit al normei legale sus-menţionate şi faţă de jurisprudenţa unitară a instanţei supreme care a configurat înţelesul acestei norme, în sensul că nu pot fi avute în vedere ofertele de vânzare, dat fiind inevitabila negociere a preţului; sintagma preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele are semnificaţia de preţ plătit efectiv şi consemnat ca atare în contractele autentice de vânzare-cumpărare şi nu ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare ori preţurile de tranzacţionare extrase de la rubricile de vânzări de pe internet şi din anunţurile de mica publicitate din zonele locale privind imobilele de acelaşi fel în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, nu pot fi validate concluziile unui raport de expertiză care exced în mod vădit norma legală şi jurisprudenţa constantă a instanţelor, inclusiv jurisprudenţa instanţei supreme.
În operaţiunea de valorizare a probatoriului, inclusiv atunci când la dosarul cauzei există un raport de expertiză pentru care însăşi norma legală prescrie strict obiectivul de urmărit în evaluarea imobilului, instanţa fondului este obligată să-şi motiveze opinia, pentru a demonstra că expertiza, prin concluziile sale şi prin coroborarea sa cu înscrisurile ce o însoţesc, impune un raţionament clar şi pe deplin verificabil, nu simple aprecieri subiective ale expertului/experţilor.
Instanţa de apel, în rejudecare, va trebui să dispună efectuarea unui nou raport de expertiză, în condiţiile procedurale şi de substanţă ale Legii nr. 33/1994, în acest sens fiind relevante toate înscrisurile care furnizează informaţii pertinente, cum ar fi preţul plătit efectiv şi consemnat ca atare în cuprinsul contractelor autentice de vânzare-cumpărare, orice alte relaţii care sunt compatibile normei legale incidente, din această perspectivă solicitarea de relaţii de la oricare alte instituţii ale statului, Camera Notarilor Publici, Cartea funciară, instituţiile fiscale etc., cu atribuţii în evidenţa/înscrierea/impozitarea imobilelor de natura celui în litigiu, fiind pe deplin valorificabile.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S.R., prin C.N.A.D.N.R. S.A. împotriva deciziei nr. 403/ A din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2331/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2334/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
